Vinderea la licitație a moștenirii unui lord în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
Dacă există în tot Bîlciul deșertăciunilor vreun spectacol la care satira și sensibilitatea pot merge braț la braț; unde poți întîlni cele mai ciudate contraste între comic și tragic; unde poți deveni cu aceeași ușurință duios și patetic sau crud și cinic, aceasta e una din acele adunări publice care sînt anunțate zilnic cu grămada în ultima pagină a ziarului Times* și pe care răposatul domn George Robins obișnuia să le prezideze cu atîta demnitate. Există foarte puțini oameni din Londra, socot eu, care să fi luat parte la asemenea adunări, iar cei cu înclinări moralizatoare trebuie să fi cugetat cu cun simțămînt și un interes straniu și destul de înfricoșător în ziua cînd are să le vină și lor rîndul, iar domnul Hammerdown are să vîndă la mezat din ordinul adepților lui Diogene** sau conform instrucțiunilor  unor executori testamentari, biblioteca, mobilierul, vesela, garderoba și vinurile alese ale vreunui Epicur***, răposat întru Domnul.
Și cu tot cu cea mai egoistă bună dispoziție, orice obișnuit al Bîlciului deșertăciunilor, în timp ce e și el martor la acest josnic episod al funeraliilor unui prieten de curînd decedat, nu poate să aibă decît simpatie și păreri de rău. Rămășițele pămîntești ale lordului Dives se odihnesc în cavoul familiei; cioplitorii sapă inscripția care-i comemorează virtuțile lui reale, cît și durerea moștenitorului, care-i vinde în momentul de față toată averea. Care dintre oaspeții ce stăteau la masa lui Dives poate trece fără un suspin prin fața acestei case pe care o cunoaște atît de bine? Casa aceasta cunoscută, ale cărei lumini străluceau atît de îmbietor la ora 7 seara, ale cărei uși, principale erau atît de larg deschise, ai cărei prea plecați servitori, în timp ce urcai scara cea largă, îți anunțau numele din palier în palier, pînă ce se făcea auzit în încăperile în care-și întîmpina oaspeții bătrînul și radiosul Dives... și cît de mulți prieteni avea, și cît de bine știa el să-i primească! Și cît de spirituali erau aici oamenii, chiar dacă dincolo de ușile lordului erau veșnic încruntați, și cît de curtenitori și de prietenoși erau ei aici, deși, oriunde în altă parte, se calomniau și se urau. Era om trufaș lordul, dar avea un bucătar așa de strașnic, că merita să înghiți orice din partea stăpînului; era mai degrabă prostănac, cred, dar avea un vin care însuflețea orice conversație! „Trebuie să punem numaidecît mîna pe cîteva sticle de Bourgogne, oricît de scumpe ar fi!” proclamară îndoliați la clubul din care făcea parte. „Am cumărat cutia asta de la licitația bătrînului Dives, spune Pincher, trecînd-o din mînă în mînă; e una din favoritele lui Ludovic al XV... drăguț lucru, nu-i așa?... Delicioasă miniatură!” și trăncănesc despre felul în care-și toacă moștenirea tînărul Dives.
Și cît e de schimbată casa! Fațada e acoperită toată cu anunțuri, caracteristicile mobilierului sînt enumerate în majuscule bătătoare la ochi. La o fereastră de la etaj atîrnă o bucată de covor, o jumătate de duzină de hamali stau înșirați pe treptele pline de noroi, iar holul mișună de indivizi slinoși cu aer de orientali, care-ți pun în mînă cartonașe tipărite și se oferă să liciteze pentru tine. Un cîrd de  babe și de amatori au invadat apartamentele de sus, pipăind cuverturile, scormonind pernele de puf, întorcînd saltelele pe toate fețele, închizînd și deschizînd mereu sertarele șifonierelor. Gospodine tinere și istețe, măsoară oglinzile și perdelele, să vadă dacă au să se potrivească proaspătului menage (Snob are să se laude ani de-a rîndul c-a cumpărat cutare sau cutare lucru la licitația lui Dives), iar domnul Hammerdown șade pe masa cea mare de mahon din sufrageria de jos, lovind mereu cu ciocanele de fildeș și întrebuințînd toate șiretlicurile elocvenței, entuziasm, rugăminți, raționamente, deznădejde, muștruluindu-și oamenii, ironizîndu-l  pe domnul Davids pentru trîndăvia lui, îndemnînd-o pe doamna Moss să intre în acțiune, implorînd, poruncind, urlînd, pînă ce lovitura de ciocan cade asemenea destinului, și apoi se trece la subiectul următor. Q, Dives! Cine s-ar fi gîndit vreodată, pe cînd stăteam în jurul mesei tale largi, cu vesela ei scînteietoare și pînzeturile-i imaculate, că are să vadă într-o bună zi și-o astfel de mîncare, pe licitatorul ăsta zgomotos?
Licitația se apropia de sfîrșit. Minunata mobilă din salon, lucrată de meșteri vestiți; vinurile rare și arhicunoscute, alese odinioară pe gustul fără greș al fostului lor stăpîn, care nu se uitase la preț; bogat și neprețuita argintărie de familie fuseseră vîndute cu cîteva zile mai înainte. Iar vinurile cele mai bune (deși absolut toate aveau mare faimă printre cunoscătorii din partea locului) fuseseră cumpărate de intendentul prietenului nostru, domnul John Osborne, din Russel Square. O a parte din lucrurile de uz casnic ale licitației respective fuseseră cumpărate de niște timneri agenți de bursă din City****, iar acum, publicul fiind invitat să cumpere și obiectele mai mic, întîmplarea făcu așa ca domnul Hammer down, crainicul, suit pe masă, să înceapă să înșire meritele unu tablou pe care căuta să-l recomande celor de față; nu mai era lumea aceea atît de aleasă și care venise în număr așa de mare în primele zile ale licitației.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bâlciul deșertăciunilor*****, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 169-170.

NOTE M. T.
* Ziarul The Times a fost înființat la Londra în 1785 cu titlul The Daily Universal Register, luând actualul titlu la 1 ianuarie 1788. (http://gale.cengage.co.uk/times.aspx/)
** Diogene din Sinope (412 î. H. - 322 î. H.) = Filozof grec antic din școala cinică. (https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/diogene/)
*** Epicur (341 î. H.Samos - 270 î. H.Atena) = Filozof grec antic hedonist. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/epicur-o-filosofie-pl-cerii-supreme) (http://scientia.ro/homo-humanus/psihologie/5944-cum-sa-traiesti-o-viata-fericita-conform-lui-epicur.html)
**** Vechiul cartier City din centrul Londrei era deja în epocă centrul financiar al capitalei Marii Britanii, țară care inițiase prima în Europa procesul de industrializare în sec. XVIII. (http://www.cityoflondon.gov.uk/things-to-do/visit-the-city/our-history/Pages/default.aspx)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Week-end de gală la Constanţa. Ce spectacole încheie Festivalul Internaţional al Muzicii şi Dansului


Cuget Liber 23 noiembrie 2013

„Despre umor și ironie” (GRIGURCU 1995)

Dan Perșa & Gheorghe Grigurcu, Despre umor și ironie, „Tomis”, Constanța, XXX, 301, aug. 1995, p. 2, 15.

D. P. - Care considerați că poate fi eficiența socială a umorului, ironiei, satirei? Dar cea estetică?

G. G. - Un onorabil clișeu didactic ne vorbește și socotim că ne  va mai vorbi multă vreme despre ironie și umor ca despre mijloace de „îndreptare” a obșteștilor rele. Ca despre o „demascare” a lor (termen compromis de limba de lemn). Ce ar fi să considerăm ironia ca un factor mai semnificativ pentru subiect decât pentru obiect? Raportată la cel care o emite, exprimă disimularea. „Ironia este pudoarea umanității”, scria Jules Renard. Mai mult decât atât: este un procedeu dea introduce neantul, de a stabili între subiectul și obiectul atitudinii ironice o relație aneantizatoare, cu scopul de a ascunde „perfect” subiectul (vezi Jankelevitch).

D. P. - Apreciați că în literatura ultimelor generații simțul umorului, ironia, spiritul caustic pamfletar s-au devitalizat ori au căpătat o nouă calitate?

G. G. - E greu de apreciat. Fiind vorba de constante ale umanității, mi s-ar părea otios să fac observații de genul: cutare popor sau cutare epocă are mai mult umor decât altele. Aș risca să dovedesc... lipsă de umor.

D. P. - Se mai poate vorbi de literatură pur umoristică sau satirică, sau aceste componente au fost absorbite în proza și poezia ultimilor 15-20 de ani?

G. G. - Cu aceeași precauție cu care se cuvine a ne pronunța în genere despre umor și ironie, aș socoti că în perioada sintezelor ori măcar amalgamărilor de tot felul, cunoscută sub numele (pentru mine, mărturisesc, iritant) de postmodernism, ele sunt mai curând „absorbite” decât în stare „pură”. Un exemplu de comic ridicat în înalte vârtejuri fantaste sau topit într-o fascinantă vervă eseistică îl reprezintă opera lui Witold Gombrowicz. La noi, Marin Sorescu e un nou Topârceanu trecut prin ceva absurd, iar Mircea Cărtărescu e un virtuoz al unei intertextualități programatice, care nu e decât o formă de ironie tehnică.

D. P. - Considerați ironia o formă inconsistentă a spiritului uman, ca Hegel, sau dimpotrivă?

G. G. - Nu numai Hegel suspecta ironia și umorul de inconsistență, ci și alte ilustre spirite. Fr. Schelling: „nimicirea în sine a oricărei independențe a unui conținut obiectiv, precum și nimicirea coerenței forme în sine ferme, coerență fată de acest conținut”. Goethe: „îndată ce abundă devine un simplu surogat”. Blaga: „ca atitudine înseamnă o identificare cu simțul comun”. Nu cred că ar fi înțelept a-i contrazice. Ironia ni se înfățișează ca o mască, un refuz, o fugă, o nimicire și o autonimicire, deci, în esența sa, ca o negativitate. E o reducție prudentă a spiritului în fața neantului care e mimat. Misterul ultim e (în)conjurat cu pași dansanți, cu gesturi bufe ce se exprimă doar pe ele însele.

D. P. - Unde ar avea astăzi societatea românească nevoie mai mare de ironie: în literatură, în presă, în fiecare din noi ca autoironie?

G. G. - Pretutindeni și nicăieri. Ironia e un lux, e o gratuitate pe care ne-am putea-o îngădui mai curând într-un răstimp de stabilitate și armonie decât într-unul de frământare și discordanțe. ironie, ci de una de gravitate. oare întâmplător Caragiale, Urmuz, Ionescu apărut drept poduse ale unei perioade de înflorire? Azi, zeflemeaua grosă, trivială, e mânuită mult prea des de indivizi cu prea puține scrupule, pe linia unui balcanism revigorat, adresându-se pornirilor joase ale nației, întocmai cum s-a întâmplat și cu naționalismul. Batjocura a devenit o hrană a noastră zilnică.

D. P. - Cât de adevărată considerați că este expresia „ironia soartei”?

G. G. - Mi se pare „adevărată” doar în gradul în care noi ne permitem a ironiza soarta. Acea incomensurabilă forță căreia i se supuneau și zeii ne dă voie, uneori, s-o supunem măsurilor noastre omenești, s-o atingem cu floarea unei imagini.

D. P. - Care apreciați că sunt transformările în ce privește simțul umorului, ironiei, spiritului satiric, pe care ultimele cinci decenii le-au indus românilor?

G. G. - Întrucâtva am răspuns mai sus. Aș putea adăuga doar că instrumentul ironiei, în calitatea sa de suspendare a „conținutului”, pare a se accentua, câteodată, din motive politice, adică într-un regim opresiv sau dominat de sechelele opresiunii. La unii pentru a-și ascunde reflecția și afectele de teama persecuției, la alții pentru a-și ascunde intențiile imorale și agresivitatea brută. În atari împrejurări, avem de-a face, pe de o parte, cu un umor excesiv de elaborat, de filtrat, nu doar pentru a se exprima pe sine, ca „artă”, ci și pentru a dejuca vigilența diferitelor instanțe ale cenzurii (Bulă e un dulce copil al „epocii de aur”, un „decrețel”), iar pe de altă parte, cu un umor ale cărui porniri grosiere și resurse limitate sunt însoțite îndeobște de unul involuntar, mult mai reușit, al demagogiei, nu o dată semidocte, ce se vrea luată în serios.

Interviu cu Teodor Mazilu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

T. M. - (...) Impostura ia forme dintre cele mai subtile și adeseori escrocii își găsesc un ascunziș comod și invulnerabil în idealuri dintre cele mai mărețe. (...) Satira însă niciodată nu a criticat păcatele evidente. Nu există ironie la adresa hoților și asasinilor. Nu trebuie să confundăm misiunea artei cu cea a justiției. Fiecare derbedeu își face un drapel moral cu care vrea să-și apere interes.

- Intoleranța este o formă a iubirii și a încrederii în puterea individului de autodepășire.

- (...) Iubirea este cîteodată o metodă de a străbate mai scurt drumul pînă la interes.

- (...) Cînd scrie o carte scriitorul nu educă numai pe alții, se educă și pe sine.

- De pildă, în romanul Bariera cred că am dezvăluit, creionînd figura unui muncitor revoluționar, farmecul și integritatea idealurilor comuniste.

G. A. - Vorbiți-mi despre rolul pe care îl joacă satira în  socialism.

T. M. - Într-o societate atît de exigentă moral, rolul satirei crește. (...) În socialism desăvîrșirea morală are putere de lege.

- De cîte ori încep să scriu o carte nouă nu am plăcerea mediocră de a descoperi vulnerabilități umane, ci încred. în perfectibilitatea individului.

- Niciodată, nici în  literatură și nici  în viață, n-au găsit înțelegere la mine delatorul și nici cel care poartă o cruce care nu-i aparține. De multe ori suferințele îngrozitoare ale unora nu sînt decît rodul vanității și uneori o prelungire discretă a bunăstării.

- (..) Eu cred că a fi fericit este o obligație a fiecărui individ. (...) De multe ori, nefericirea este o meserie ca oricare alta, o impostură cu avantajele și dezavantajele ei.

-(...) Fericirea se naște dintr-o privire realistă și curată a existenței. (...) Dacă privim cu atenție pe unul din acești nefericiți de meserie, vedem că drama lui e drama frustratului, drama unui lacom care n-a primit de la viață pe măsura poftelor lui pantagruelice. Luciditatea dă spiritului o stare de curățenie și ordine morală, nu inventează probleme, ci le trăiește numai pe cele adevărate.

-(...) Arta are obligația sfîntă de a elibera omul de asemenea prejudecăți, de a distruge intermediarul dintre el și adevăr, de a-l lăsa să fie stăpân pe propria existență, de a-i dovedi că fericirea este posibilă aici, pe Pămînt. Cu atît mai mult arta socialistă.

-(...) Scriitorii mari au reușit această împletire a adevărului psihologic cu judecata istorică. (...) Dacă în noi nu există nimic din visul lui D. Cantemir, nu vom reuși niciodată să-i reînviem imaginea.

„Poezii. Proză” (ALEXANDRESCU 1863)

Grigore Alexandrescu, Poezii. Proză, antol., pref. și tabel cron. C. Mohanu, I. Creangă/Biblioteca școlarului 104, București, 1980

5 Constantin Mohanu, Prefață

41 Cîteva cuvinte în loc de prefață

Poezii

Suvenire și impresii, meditații, elegii
44 Trecutul. La Mănăstirea Dealului
47 Umbra lui Mircea. La Cozia
51 Răsăritul lunei. La Tismana
55 Mormintele. La Drăgășani
59 O impresie. Dedicată oștirei române
62 Anul 1840
66 Suferința
68 Un ceas e de cînd anul trecu
70 Meditație
74 Barca
76 Miezul nopței
78 Așteptarea
81 Cîinele soldatului
83 Adio. La Tîrgoviște
87 Unirea Princpatelor. Dedicată fiitorilor deputați ai României
90 Mărei sale domnului Alexandru Ioan I. Anul 1859. Pentru ziua intrării sale în București
92 O profesiune de credință
96 Cometei. Anonsate pentru 13 iunie
98 Răspunsul cometei

Epistole și satire
101 Epistolă către Voltaire
106 Epistolă Domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean
109 Epistolă D. I. V., Autorul Primăverei amorului
113 Epistolă D. V. II
119 Epistolă D. I. C.
124 Satiră. Duhului meu

Fabule
130 Toporul și pădurea
132 Elefantul
135 Oglindele
137 Cîinele izgonit
140 Șoarecele și pisica
142 Privighetoarea și măgarul
144 Cîinele și cățelul
145 Pisica sălbatică și tigrul
147 Dreptatea leului
149 Lupul moralist
151 Boul și vițelul
154 Vulpea liberală
155 Mierla și bufnița
156 Uleul și găinile
158 Cîinele și măgarul
159 Vulpoiul predicator
161 Atelajul eterogen
162 iepurele, ogarul și copoiul
164 Ursul și vulpea
165 Corbii și barza
167 Calul vîndut și diamantul cumpărat
168 Mielul murind
169 Lișeța, rața și gîsca

Proză

Memorial de călătorie (fragmente)
189 Cozia
195 Nuvela Călugărița (fragment)
208 Bistrița
213 Bistrița (încheiere)
218 Polovraci
223 Tismana (încheiere)

229 Aprecieri critice

237 Tabel cronologic