Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta Renard. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Renard. Afișați toate postările

joi, 11 mai 2017

Repere cronologice ale clasicilor SF (HOBANA 1975)

secolul II - LUCIAN din Samosata (Turcia) - Istoria adevărată
1656 CYRANO DE BERGERAC (Franța/1619-1655) - Lumea de dincolo sau statele și imperiile din lună
1662 C. DE BERGERAC - Istoria comică a statelor și imperiilor din soare
1721 anonim - Cucerirea polului și enigma lumii subterane
1726 JONATHAN SWIFT (Irlanda/1667-1745) - Călătoriile lui Gulliver
1771 LOUIS MERCIER (Franța/1740-1814) - Anul 2440
1818 MARY SHELLEY (Anglia/1797-1851) - Frankestein sau Prometheus modern
1835 EDGAR ALLAN POE (SUA/1809-1849) - Hans Pfaall
1838 ALPHONSE DE LAMARTINE (Franța/1790-1869) - Căderea unui înger (poem)
1839 E. A. POE - Omul făcut bucăți
1839 E. A. POE - Convorbire între Eiros și Charmion
1844 E. A. POE - Știri senzaționale prin express, via Norfolk!
1844 E. A. POE - Poveste din Munții Colțuroși
1845 E. A. POE - A o mie și doua poveste a Șeherezadei
1845 E. A. POE - Câteva vorbe cu o mumie
1848 E. A. POE - Eureka
1849 E. A. POE - Mellonta Tauta
1854 CHARLES DEFONTENAY (Franța/1819- ) - Star: Psi Cassiopeia
1859 EMILE ERCKMANN (Franța/1822-1899) & ALEXANDRE CHATRIAN (Franța/1826-1890) - Luneta lui Hans Schnaps
1860 E. ERCKMANN & A. CHATRIAN - Poveștiri fantastice
1863 JULES VERNE (Franța/1828-1905) - Cinci săptămâni în balon
1864 J. VERNE - Călătorie spre centrul Pământului
1869 E. ERCKMANN & A. CHATRIAN - Evreul polonez
1869-1870 J. VERNE - Douăzeci de mii de leghe sub mări
1872 CAMILLE FLAMMARION (Franța/1842-1925) - Povestirile infinitului
1872 J. VERNE - Doctorul Ox
1874-1875 J. VERNE - Insula misterioasă
1877 VICTOR HUGO (Franța/) - Orașul dispărut (poem)
1877 J. VERNE - Hector Servadac
1878 KURD LASSWITZ (Germania/1848-1910) - Imagini din viitor
1886 K. LASSWITZ - Fabricantul de vise
1887 JOSEPH HENRI ROSNY (Belgia/1856-1940) - Xipehuzii
1889 HENRY DE GRAFFIGNY (Franța/1863-1934) & GEORGES LE FAURE (Franța/1856-1953) - Aventurile extraordinare ale unui savant rus
1889 GUY DE MAUPASSANT (Franța/1850-1893) - Omul din Marte
1889 J. VERNE - Ziua unui ziarist american în 2889
1890 LOUIS BOUSSENARD (Franța/1847-1910) - Zece mii de ani într-un bloc de gheață
1891 ARTHUR CONAN DOYLE (Scoția/1859-1930) - Descoperirea lui Raffles Haw 
1892 A. C. DOYLE - Fiaso de la Los Amigos
1893 HERBERT GEORGE WELLS (Anglia/1866-1946) - Omul în anul un milion
1893 C. FLAMMARION - Sfârșitul lumii
1895 H. G. WELLS - Mașina timpului
1895 J. H. ROSNY - O altă lume
1896 H. G. WELLS - Insula doctorului Moreau
1897 H. G. WELLS - Oul de cristal
1897 K. LASSWITZ - Pe două planete
1898 H. G. WELLS - Războiul lumilor
1900 K. LASSWITZ - Oglinda creierului
1901 H. G. WELLS - Primii oameni în Lună
1902 K. LASSWITZ - Cum l-a răpit diavolul pe profesor
1902 K. LASSWITZ - Școala de la distanță
1906 H. G. WELLS - În vremea cometei
1908 KAREL CAPEK (Cehia/1890-1938) - Sistemul
1908 MAURICE RENARD (Franța/1875-1938) - Doctorul Lerne
1908 JEAN DE LA HIRE (Franța/1878-1956) - Omul care poate trăi în apă
1910 GASTON DE WAILLY (Franța/1857-1943) - Asasisnul globului
1910 J. VERNE - Eternul Adam
1910 J. H. ROSNY - Moartea Pământului
1910 K. CAPEK - Creatura naturans
1910 M. RENARD - Pericolul albastru
1911 A. C. DOYLE - Motorul Brown-Pericord
1912 A. C. DOYLE - Lumea pierdută
1913 J. H. ROSNY - Forța misterioasă
1913 A. C. DOYLE - Centura toxică
1913 A. C. DOYLE - Oroarea înălțimilor
1913 M. RENARD - Domnul d Outremort (volum)
1914 A. C. DOYLE - Pericol!
1916 K. CAPEK  - Adâncimi strălucitoare
1917 H. G. WELLS - Sufletul unui episcop
1918 K. CAPEK - Grădina lui Krakonos
1920 K. CAPEK - R. U. R.
1920 M. RENARD - Mâinile lui Orlac
1921 M. RENARD - Omul trucat
1922 J. H. ROSNY - Uimitoarea călătorie a lui Hareton Ironcastle
1922 K. CAPEK - Fabrica de absolut
1922 K. CAPEK - Krakatit
1923 H. G. WELLS - Oameni ca zeii
1924 RALPH MILNE FARLEY (SUA/1887-1963) - Omul-radio
1925 JEAN RAY (Belgia/1887-1964) - Straniile cercetări ale doctorului Paukenschlager
1925 ALEKSANDR BELEAEV (URSS/1884-1942) - Capul profesorului Dowell
1925 J. H. ROSNY - Navigatorii infinitului
1926-2006 HUGO GERNSBACK (Luxemburg/1884-1967) - „Amazing stories” / SUA
1926 A. C. DOYLE - Țara ceții 
1926 A. BELEAEV - Stăpânul lumii
1926 A. BELEAEV - Nici viață, nici moarte
1926 A. BELEAEV - Oaspetele din bibliotecă
1927 A. BELEAEV - În abis
1928 A. C. DOYLE - Când a răcnit Pământul
1928 M. RENARD - Un om la microbi
1928 A. BELEAEV - Omul-amfibie
1928 A. BELEAEV - Lupta în eter
1929 A. C. DOYLE - Mașina de dezintegrare
1929 A. C. DOYLE - Fosa Maracot
1929 J. RAY - Psaltirea din Mainz
1929 A. BELEAEV - Traficantul de aer
1929 A. BELEAEV - Amba
1929 A. BELEAEV - Instinctul străbunilor
1929-1955 H. GERNSBACK -  „Science wonder stories” / SUA
1930 A. BELEAEV - Hoiti-Toiti
1930 A. BELEAEV - Lumea nepieritoare
1931 J. RAY - Strada întunecoasă
1932 ALDOUS HUXLEY (Anglia/1894-1963) - Minunata lume nouă
1934 STANLEY WINBAUM (SUA/1902-1935) - Odiseea marțiană
1935 S. WEINBAUM - Zbor pe Titan
1935 S. WEINBAUM - Planeta parasit
1935 S. WEINBAUM - Mâncătorii de lotuși
1935 S. WEINBAUM - Luna nebună
1935 S. WEINBAUM - Adaptarea finală
1935 S. WEINBAUM - Specatacolele lui Pygmalion
1935 S. WEINBAUM - Lumile lui Dacă
1935 S. WEINBAUM - Idealul
1936 S. WEINBAUM - Punctul de vedere
1936 S. WEINBAUM - Insula Proteus
1936 K. CAPEK - Război cu salamandrele
1936 A. BELEAEV - Covorul zburător
1938 A. BELEAEV - Lumina invizibilă
1939 J. H. ROSNY - În lumea varianților
1939 S. WEINBAUM - Flacăra neagră
1947 J. RAY - Domnul Wohlmut și Franz Benschneider
1947 J. RAY - Adevărul despre unchiul Thimoteus

SURSA
Ion Hobana (ed.), Odiseea marțiană. Maeștrii anticipației clasice*, ed. Minerva / col. Biblioteca pentru toți nr. 863, București, 1975.

NOTA M. T.
* (https://ro.wikipedia.org/wiki/Odiseea_mar%C8%9Bian%C4%83)

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/90/Lucianus.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fd/Savinien_Cyrano_de_Bergerac.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/4b/Jonathan_Swift_by_Charles_Jervas_detail.jpg/213px-Jonathan_Swift_by_Charles_Jervas_detail.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/6/69/Louis-SebastienMercier.jpg/170px-Louis-SebastienMercier.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/c/ce/MaryShelley.jpg/171px-MaryShelley.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/e5/Edgar_Allan_Poe_1848.png/200px-Edgar_Allan_Poe_1848.png

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/ff/Alphonse-Marie-Louis_de_Prat_de_Lamartine.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/5/55/Erckmann-Chatrian02.jpg/183px-Erckmann-Chatrian02.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/7/77/F%C3%A9lix_Nadar_1820-1910_portraits_Jules_Verne.jpg/172px-F%C3%A9lix_Nadar_1820-1910_portraits_Jules_Verne.jpg

https://babelio.com/users/AVT_Georges-Le-Faure_7340.jpeg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/1/19/Maupassant_2.jpg/175px-Maupassant_2.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/48/Louis-Henri_Boussenard.jpg/165px-Louis-Henri_Boussenard.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/b/bb/Conan_doyle.jpg/150px-Conan_doyle.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/4b/H.G._Wells_by_Beresford.jpg/172px-H.G._Wells_by_Beresford.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7b/Camille_Flammarion.003.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7c/Victor_Hugo.jpg
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/e7/Nord_s%C3%BCd_1903_Kurd_Lasswitz.png/150px-Nord_s%C3%BCd_1903_Kurd_Lasswitz.png

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bd/Karel-capek.jpg

https://fantasticwritersandthegreatwar.files.wordpress.com/2014/03/maurice-renard.jpg

https://fantasticwritersandthegreatwar.files.wordpress.com/2014/03/jean-de-la-hire.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3e/Roger_Sherman_Hoar.jpg (R. M. FARLEY)

https://writelephant.files.wordpress.com/2015/12/jean-ray-the-younger.jpg?w=329&h=400

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/92/Alexander_Belayev.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/b/b5/Hugo_Gernsback_by_Bachrach.jpg

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/e9/Aldous_Huxley_psychical_researcher.png/179px-Aldous_Huxley_psychical_researcher.png

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/c/c8/Stanley_G._Weinbaum.jpg/167px-Stanley_G._Weinbaum.jpg

sâmbătă, 2 mai 2015

Pictor în epoca sovietică versus pictor în epoca ţaristă (TRIFONOV 1978)

<
(...) Mama îl cunoscuse pe Gheorghi Maksimovici în timpul refugiului*, lucraseră la aceaşi uzină: mama la serviciul de planificare, iar Gheorghi Maksimovici la club, ca pictor. Era un pictor bătrîn, îşi făcuse studiile înainte de revoluţie**, lucrase cu un pictor grec vestit, călătorise în străinătate, participase la expoziţii, apoi fusese aspru condamnat, reeducat***, trecut pe linie moartă, treptat s-a dat la fund, s-a blazat, astfel că în perioada refugiului său în  micul orăşel din Urali, devenise un zugrav pe jumătate flămînd, care-şi cîştiga pîinea desenînd lozinci şi afişe. Dar, mai tîrziu, cînd s-a întors la Moscova cu noau lui familie, cu mama şi cu Olga Vasilievna, a căpătat un atelier şi o cameră în  casa pictorilor, a început să fie băgat în seamă, amintit în presă, a căpătat contracte şi unele comenzi, căci s-a văzut că în refugiu el nu şi-a pierdut vremea în zadar, a muncit ca un taur, şi arta este creaţia taurilor, după afirmaţia lui Renard****, scriitorul preferat al lui Gheorghi Maksimovici, deci a pictat o serie de portrete, o adevărată galerie de portrete de ''Oţelul Uralului''. Desenele au fost expuse în repetate rînduri, s-au făcut reproduceri după ele, chiar şi ilustrate, şi viaţa lui Gheorghi Maksimovici a cunoscut un fel de renaştere, o a doua tinereţe sau, după cum se exprima el ''o perioadă roz''.
(...)
În atelierul lui Gheorghi Maksimovici era o ordine neobişnuită, ceea ce, bineînţeles, n-a observat nimeni. Toţi s-au îngrămădit în mijlocul încăperii spaţioase, sub becul puternic de două sute de lumini, iar Gheorghi Maksimovici zvîrlea pe fotoliul ce-i servea drept piedestal, una după alta, lucrările sale. Olgăi Vasilievna nu-i prea plăceau lucrările astea. Dar, probabil, ea nu se pricepea, pentru că pictorii chiriaşi ai casei vorbeau despre Gheorghi Maksimovici cu respect şi-i arătau lucrările lor, cerîndu-i sfaturi. Iar Olgăi Vasilievna toate aceste rîuleţe, crînguri, lăculeţe, rîpe pictate în ulei, toate acest desene pe foi mari făcute cu sanguină, desene ce reprezentau bătrîni, copii, cîini, mîini şi capete, erau asemănătoare cu o mulţime de alte tablouri şi desene, făcute de mult de tot, de alţi pictori şi ea nu înţelegea de ce trebuie repete ceea ce există deja pe lume.
Se vede însă că dintr-un motiv oarecare era nevoie. Pentru că tablourile lui Gheorghi Maksimovici erau aprobate de consiliul artistic, erau cumpărate de cei ce făceau comenzi şi Gheorghi Maksimovici nu trăia în sărăcie. Era un om bun, cultivat, studiase la Paris, îi cunoscuse pe Modigliani***** şi Chagall******, îi plăcea să bage în conversaţie cîte un cuvinţel franţuzesc, deşi vorbea şi citea franţuzeşte foarte prost, cîndva fusese poreclit ''Van Gogh******* al Rusiei''. Un lucru părea ciudat: cum se putea ca cineva care înţelegea atît de bine totul în arta celorlalţi, nu înţelegea nimic în propria-i artă? Unii spuneau că în tinereţe pictase altfel. Din motive obscure însă, lucrările acelea nu se păstraseră. Lui Gheorghi Maksimovici îi plăcea foarte mult să cheme lume la el în atelier, să-i bată la cap pe musafiri, să-i înnebunească cu tablourile lui. Era limpede că era cu adevărat mîndru de rîuleţele şi dumbrăvile sale. Lucrul era scuzabil pentru un bătrîn care nu fusese răsfăţat nici de glorie, nici de bogăţie; (...)
>

SURSA
Iuri Trifonov, Altă viaţă: Iuri Trifonov, Casa de pe chei & Altă viaţă, trad. A. Nicolescu, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste nr. 228, Bucureşti, 1989, p. 163, 184.

NOTE M.T.
* Invazia nazistă din al doilea război mondial l-a forţat pe Stalin să transfere uzinele din zona ocupată departe în spatele frontului, în munţii Urali.
** Lovitura de stat comunistă din capitala Rusiei, Sankt Petersburg, din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917.
*** Reeducarea era o formă de îndoctrinare forţată a persoanelor care nu făceau parte din clasele sociale muncitorească şi ţărănească, conform preceptelor noii puteri comuniste.
**** Jules Renard (1864-1910) = Scriitor francez. (http://www.formula-as.ro/2007/792/cultura-9/selectia-formula-as-8544)
***** Amedeo Modigliani (1884 Livorno - 1920 Paris) = Pictor italian. Reprezentant al Şcolii Pariziene. (http://www.whoismodi.com/)
****** Marc Chagall (1887 Vitebsk/[Rusia ţaristă]/Belarus-1985 Franţa) = Pictor modernist de origine evreiască. (http://www.theartstory.org/artist-chagall-marc.htm)
******* Vincent van Gogh (1853 Olanda -1890 Franţa) = Pictor olandez post-impresionist. (http://www.moma.org/collection/artist.php?artist_id=2206)

luni, 6 mai 2013

Citate despre femeie

Bărbatul a fost creat înaintea femeii ca să apuce să spună şi el câteva cuvinte fără să-l întrerupă nimeni. 

Jules Renard (1864-1910), scriitor francez 


SURSA
Adevăruri despre femei şi dragoste, ''Cuget Liber'', Constanţa, 15 noiembrie 2013

vineri, 31 mai 1996

„Scriitorul modern și sentimentul identității” (MĂDĂLIN 1996)

 Teodor Mădălin, Scriitorul modern și sentimentul identității, „Tomis”, Constanța, mai 1996, p. 1, 2.

„Poetul modern a pierdut, în genere, sentimentul identității, al personalității sale”, observa Eugen Simion în capitolul consacrat Poeziei din Scriitori români de azi, când analiza o asemenea criză, o ruptură a sinelui cu sinele, la Nichita Stănescu. Se pare că un corolar al maximei intelectualități e tocmai înstrăinarea de propriul eu cunoscător care, în elanul obiectivizării absolute, tinde să se contopească cu obiectul cunoașterii sale și sfârșește prin a se dizolva în profunzimile implicite ale acestuia. Tot din aceleași motive, probabil, prozatorul se amestecă printre personajele sale, își rezervă de regulă un rol (...) de confident sau colportor, fără să aibă nicio contribuție la desfășurarea acțiunii. Contribuția sa se reduce la conștiință și reflexie, din punctul de vedere al evenimențialului fiind ca și inexistent, Ubicuitatea lui ni-l evocă adesea pe Omul Invizibil. Perfect obiectiv e geniul, așa cum l-a aproximat Schopenhauer, adică reprimându-și orice subiectivitate, cenzurându-și orice sentiment în favoarea cunoașterii pure, delestate de omenesc. Se întâmplă însă uneori ca acest produs al imaginației filozofice își depășește utopia, caracterul strict utopic, și se realizează în acei oameni în care omenescul însuși e contestat de exces de cerebralitate, de intelectualitate. Meseria de scriitor e, în acest context, una dintre cele mai ingrate și mai pline de primejdii...

Într-un interviu acordat lui Michael Jackob, Cioran remarca pe bună dreptate că „oamenii care nu scriu au mai multe resurse decât aceia nu se exprimă, pentru că păstrează totul înlăuntrul lor. A scrie înseamnă a expulza din tine însuți ce era important. Prin urmare, cel care scrie e cineva care se golește, iar la capătul unei vieți e neantul. Din acest motiv sunt scriitorii atât de puțin interesanți. Mă gândesc serios la asta, sunt goliți de ei înșiși, sunt fantoșe. Pot fi strălucitori în conversație, dar nu mai au ființă.” Nu la altă concluzie ajunge Julesc Renard, chiar dacă nu în termeni atât de categorici, în celebrul său Jurnal. Cioran încheia în tonul dezabuzat-amar care-i este propriu: „În general am constatat că oamenii care au produs prea mult într-un domeniu sau altul devin fantoșe, mai devreme sau mai târziu. Din acest motiv, marile prezențe n-au produs cel mai adesea nimic.” Altfel spus, avem de ales între a ne trăi plenar și autentic viața și a ne îndepărta de ea încercând să-i conferim, prin literaturizare, o iluzorie nemurire. Câteodată, propria viață nu ne mai e suficientă. Încercăm atunci să-i transgresăm limitele prin imaginarea altor moduri de existență sau prin participarea la alte modele ontologice. Jurnalul nu mai puțin celebru al lui Andre Gide mărturisește acest tip de depersonalizare, tălmăcită în românește de Nichita Stănescu astfel: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală.” Contopindu-se până la identitate cu personajele sale, cu vocile sale biografice retroactive, scriitorul descoperă cu spaimă că demult a încetat să ființeze în stare genuină, originară, și capabil să se exprime cu sinceritate pe sine însuși. Suntem surprinși să constatăm că mult citata sinceritate de care sunt suspectate scrierile lui Gide și-au pierdut definitiv orice noțiune, în lipsa unei identități precise a autorului lor. Eticheta de autenticitate, la fel de uzitată, ni se pare în acest context mult mai la locul ei. Reiese ideea că lectura sau scriitura pot falsifica pe cel care le practică, iar dacă efectele receptării nefaste sunt clare pentru toată lumea - suficient să evocăm valul de sinucideri provocat de apariția Suferințelor tânărului Werther - atunci decelarea consecințelor scriiturii nu-i o operație tocmai ușor de întreprins. Referințele despre scriitură sunt în general favorabile, reținându-se aspectele ei pozitive, valențele terapeutice (Cioran) sau Plăcerea textului (Barthes). Singura ipostaziere ingrată a scriiturii pare să fie cea procustiană („les affres du style”) și aceea invocată de fiecare dată cu subînțeles demonstrativ-didactic că dificultățile de ordin tehnic sunt cu siguranță surmontabile de către un spirit aplicat și guvernat de înalte comandamente artistice. O replică decisivă în problema relației creator-operă este dată de Valery pentru care „artistul este un produs exclusiv al operei altul decât acela care a început s-o scrie (...) Ca Dumnezeu care s-a retras din lume după ce a făcut-o, artistul, în gândirea valeryană, se îndepărtează (sau este îndepărtat, exilat) din operă. Se îndepărtează de ea ca să se lase mai bine inventat de ea. O absență productivă, o retragere strategică” (apud Eugen Simion Întoarcerea autorului, în timpul căreia identitatea autorului este violentată, contestată, pusă între paranteze. „Creatorul creat de propria operă își pierde total identitatea. Devine o retorică, o ființă de hârtie, cum va zice, mai târziu, Barthes. Autorul devine „o victimă care-și adoră călăul pentru că de la el va veni, poate, adevărul”. Așadar, în durata aparte a scriitorii, autorului i se cere să-și lase identitatea la garderobă, ca la intrarea într-o incintă sacrosanctă. Precum spunea Platon în Fadon, sufletul nemuritor se leapădă de impuritățile pe care, odată cu corpul, i le impune existența, înainte de a accede la lumea ideilor pure și a se delecta în compania lor. Pe acel tărâm ideal Adevărul și Frumosul fuzionează, ca mai târziu în estetica lui Valery, pentru care deliciile gândirii sunt situate la același nivel cu ale artei. Însă, atât din fața Adevărului cât și a Frumosului, omul trebuie să se retragă. Aidoma matematicienilor cu care avea afinități deosebite, Valery cultiva iluziile unui limbaj în care tranzitivitatea să domine în chip absolut. Ca în Legenda Meșterului Manole, creatorul e un mediator care se estompează dindărătul propriei creații, căreia îi sacrifică și propria-i identitate. Și Flaubert crede că „scopul vieții scriitorului e în opera, restul nu există”. După ce-și îndeplinește funcția de creator al frumosului, poate să dispară asemenea anumitor insecte după actul reproducerii. „Mulțimea nu mai vrea să știe de autor, ea nu recunoaște decât opera”. Ideea primează asupra individului prin intermediul căruia se realizează după cum cuvântul Sfânt are nevoie de sacrificiul personal al lui Isus. Piesa lui Blaga pune foarte bine în valoare, la un nivel cu adevărat semnificant, sentimentul acut al depersonalizării care urmează actului creației. Suferința nu dispare de îndată ce dificultatea tehnică e învinsă, ci are consecințe profunde și pe termen lung. „Sunt vu rostul pierdut”, exclamă unul dintre zidari. Probabil că nu altfel a exclamat Dumnezeu însuși în ziua a șaptea. Dumnezeu a devenit un Monsieur Teste căruia îi repugnă mondenitatea; închistat în propria-i perfecțiune fără fisură, a decis să cultive o desăvârșită discreție. Plecând de la observația că într-o descriere cu cât sunt mai multe atributele obiectului descris cu atât sfera lui este mai restrânsă, reiese că un număr mic de cuvinte exprimă o cantitate de realitate mai amplă, iar absența oricărui cuvânt face loc infinitului însuși. „La început a fost cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu”. În acel cuvânt încă în stare latentă germinau virtualități infinite, nu doar ceea ce există, ci tot ceea ce e cu putință și chiar cu neputință. O dată rostit, Cuvântul s-a așezat la temelia lumii, anulând toate celelalte posibilități de existență. Orice alegere este o limitare. Prin Creație, Dumnezeu s-a negat pe sine în nesfârșita lui disponibilitate. Astfel se explică prestigiul ne - încă întâmplatului față de ce s-a întâmplat deja. E principiul loteriei și al pariului lui Pascal. Rezultă că logosul e o absență și opera se ridică prin anularea creatorului ei. Ce se poate spune de pildă, despre părintele Domnului Teste? Autorul acestui sublim elogiu al intelectualității trăiește cu sentimentul unei mari nedumeriri în privința propriei existențe și al deplinei imposibilități de a o explicita. Răsfoind imensul Jurnal al lui Valery, scris în 281 de caiete, de-a lungul întregii sale vieți, Constantin Noica e dezamăgit să descopere că autorul acestuia nu e de fapt Paul Valery, ci Monsieur Teste. Nimic din reflexul vieții personale (de va fi avut cu adevărat vreuna) nu transpare în acest jurnal în care se oglindește, dimpotrivă, ca principiu, decât în grad maxim. Valery recunoștea, glumind, că-și acordă dreptul de a fi imbecil după-amiaza atâta vreme cât în zori, când își redactează jurnalul, este Dl. Teste însuși, inteligența personificată. Povestea asta cu dedublări tare mi-amintește de Dr. Jekyl and Mr. Hyde! Ce poate să releve o biografie a lui Valery? Iată un extras din Le Nouvel Observateur care poate da un răspuns acestei întrebări: „În viața privată, particulară, autorul Cimitirului marin nu semăna deloc cu portretul pe care posteritatea i l-a păstrat. E de ajuns să citești incredibila relatare a vieții lui de către Denis Bertholet, biografia unui poet despre care e foarte greu, dacă nu cumva imposibil, să povestești. Rămâne întrebarea: Paul Valery a trăit cu adevărat? Și Valery însuși e atât de tranșant în această problemă încât, pentru a demonstra prin reducere la absurd imposibilitatea unei biografii a sa ar trebui să-l lăsăm să se destăinuie: „N-am știut niciodată cine sunt ... Dacă aș fi întrebat, sub amenințarea pedepsei cu moartea, ce-am făcut aseară, n-aș prea ști ce să spun!” Valery nu-și amintește foarte mult, dar cel puțin regretă teribil anii 1890, când avea 20 de ani și când , spun el, „cum nu publicam nimic, nimeni nu mă lua drept ceea ce nu eram de fapt”.

Locuia la Montpellier și-și petrecere verile în Italia. Nu se plictisea, avea doi prieteni foarte haioși: Andre Gide și Pierre Louys. Scrisorile lui Valery trădează un strașnic amuzament. Lui Louys îi scria: „Scumpa mea, ești băftoasă că ai un tip ca ăla! Măcar își face niște chestii despre care se vorbește în toate bisericuțele. Niște pupicuri acolo, că e băgăcios, la că știm noi”. Și scrisoarea se termină astfel: „Adio, frumușico, o să mă faci să plâng. Ei, lasă, o să rezist, dar totuși nu-s prea fericită. Sora ta care te sărută, Soricuța de ciocolată, foarte nefericită”.

Cu Andre Gide, Valery e mai reținut: „Dragul meu Andre, tocmai am primit minunata trusă de compasuri pe care mi-ai trimis-o. Ești arhi-nebun, sunt dansatoarea, herghelia, colecția ta, mă ridici în slăvi!” Mai scrie: „maică-ta, căreia în sfârșit i-am cerut adresa ta, mă roagă să nu-ți scriu lucruri prea excitante”. Suntem în 1893 și Andre Gide e totuși un flăcău de 23 de ani. Dar să nu cădem într-o eroare de lectură: libertatea tonului Valery în aceste scrisori nu e câtuși de puțin datorată faptului că Valery ar fi fost homosexual. Dimpotrivă, n-a crezut o singură secundă că Gide și Louys ar fi fost homosexuali.

Valery e de părere că viața fiecăruia, și a sa în primul rând, e o „acțiune neregulată de circumstanțe neprevăzute asupra unui personaj real instantaneu”. Nu vede cum „o ființă a hazardului, incompletă, asimetrică”, ar putea fi recunoscută într-o povestire totuși continuă - biografia. „Cine sunt? Trebuie că sunt efectul pe care-l produc asupra unuia sau altuia? E povestea vocii înregistrate, pe a mea nu mi-o recunosc niciodată... Trec drept inteligent și știu bine că nu sunt”.

Orice biografie tinde mai mult sau mai puțin către portret, sau ceva care să aducă a portret. cel al lui Valery scapă, din motive pe care el însuși le definește în ceea ce au ele accesibil sau inaccesibil. De pildă: „Ceea ce mă interesează cel mai mult nu e deloc și ceea ce are importanță cel mai mult”. Sau: „Ce mi-am dorit cel mai mult nu era în afara mea, ci în mine, dar nu și în puterea mea.”. La care ar trebui adăugat că opera lui Valery nu oferă nici un indiciu asupra persoanei sale. De la bun început am fost preveniți: „Nu-mi place să scriu. Nu pot să creez o operă literară normală”. E adevărat: creația sa e atât de puțin normală încât își limitează receptarea la scriitori, universitari și anumiți studenți. Dar un rânduleț extras la întâmplare din oricare din cărțile sale iradiază o energie și un sentiment al descoperirii incomparabile.

Cu ce să începi , când e vorba de Valery? Cu onoruri peste onoruri și omagii peste omagii când el e în egală măsură un copil teribil  („N-am nimic în devlă”) care, de două sau trei ori într-o viață de om, se întreabă „Ce se întâmplă? Am compus eu o poezie adevărată ca la mama ei?” Și, de fapt, nici nu minte: nu-i place să scrie, detestă „aerul agasant al acelor volume dense în care te pierzi”. În consecință, „m-am dat de partea poeziei și a geometriei,  care, și una și alta,  dar fiecare în conformitate cu propria natură, se folosesc de limbaj fără nici cea mai mică iluzie”. (Cât despre geometrie, să ne amintim de trusa dăruită de Gide.)  Cu puțină vreme înaintea  morții, Valery îi scria lui Gide: „Datorez tot ceea ce sunt prietenilor mei  Au crezut în mine când eu însumi nu mai credeam... M-au învățat atâtea și despre atâtea lucruri... Bătrâne, nu trebuie să uităm asta, și nici eu să te uit!”

Valery cel atât de greu de prins în cuvinte! „Evenimentele sunt spuma lucrurilor, dar ceea ce mă interesează e marea” (Care mai e atunci utilitatea unei biografii? pare să întrebe Valery - nota trad.). Dar a mai scris și că „amintirile noastre cele mai dragi ne mușcă inimile în umbră” (Tot el pare să răspundă, invocând latura profund umană a „poetului național” care devenise în timpul vieții - n. t.) „Habar n-am acuma de am ajuns atât de străin” (s. n.)

luni, 14 august 1995

„Despre umor și ironie” (GRIGURCU 1995)

Dan Perșa & Gheorghe Grigurcu, Despre umor și ironie, „Tomis”, Constanța, XXX, 301, aug. 1995, p. 2, 15.

D. P. - Care considerați că poate fi eficiența socială a umorului, ironiei, satirei? Dar cea estetică?

G. G. - Un onorabil clișeu didactic ne vorbește și socotim că ne  va mai vorbi multă vreme despre ironie și umor ca despre mijloace de „îndreptare” a obșteștilor rele. Ca despre o „demascare” a lor (termen compromis de limba de lemn). Ce ar fi să considerăm ironia ca un factor mai semnificativ pentru subiect decât pentru obiect? Raportată la cel care o emite, exprimă disimularea. „Ironia este pudoarea umanității”, scria Jules Renard. Mai mult decât atât: este un procedeu dea introduce neantul, de a stabili între subiectul și obiectul atitudinii ironice o relație aneantizatoare, cu scopul de a ascunde „perfect” subiectul (vezi Jankelevitch).

D. P. - Apreciați că în literatura ultimelor generații simțul umorului, ironia, spiritul caustic pamfletar s-au devitalizat ori au căpătat o nouă calitate?

G. G. - E greu de apreciat. Fiind vorba de constante ale umanității, mi s-ar părea otios să fac observații de genul: cutare popor sau cutare epocă are mai mult umor decât altele. Aș risca să dovedesc... lipsă de umor.

D. P. - Se mai poate vorbi de literatură pur umoristică sau satirică, sau aceste componente au fost absorbite în proza și poezia ultimilor 15-20 de ani?

G. G. - Cu aceeași precauție cu care se cuvine a ne pronunța în genere despre umor și ironie, aș socoti că în perioada sintezelor ori măcar amalgamărilor de tot felul, cunoscută sub numele (pentru mine, mărturisesc, iritant) de postmodernism, ele sunt mai curând „absorbite” decât în stare „pură”. Un exemplu de comic ridicat în înalte vârtejuri fantaste sau topit într-o fascinantă vervă eseistică îl reprezintă opera lui Witold Gombrowicz. La noi, Marin Sorescu e un nou Topârceanu trecut prin ceva absurd, iar Mircea Cărtărescu e un virtuoz al unei intertextualități programatice, care nu e decât o formă de ironie tehnică.


D. P. - Considerați ironia o formă inconsistentă a spiritului uman, ca Hegel, sau dimpotrivă?

G. G. - Nu numai Hegel suspecta ironia și umorul de inconsistență, ci și alte ilustre spirite. Fr. Schelling: „nimicirea în sine a oricărei independențe a unui conținut obiectiv, precum și nimicirea coerenței forme în sine ferme, coerență fată de acest conținut”. Goethe: „îndată ce abundă devine un simplu surogat”. Blaga: „ca atitudine înseamnă o identificare cu simțul comun”. Nu cred că ar fi înțelept a-i contrazice. Ironia ni se înfățișează ca o mască, un refuz, o fugă, o nimicire și o autonimicire, deci, în esența sa, ca o negativitate. E o reducție prudentă a spiritului în fața neantului care e mimat. Misterul ultim e (în)conjurat cu pași dansanți, cu gesturi bufe ce se exprimă doar pe ele însele.

D. P. - Unde ar avea astăzi societatea românească nevoie mai mare de ironie: în literatură, în presă, în fiecare din noi ca autoironie?

G. G. - Pretutindeni și nicăieri. Ironia e un lux, e o gratuitate pe care ne-am putea-o îngădui mai curând într-un răstimp de stabilitate și armonie decât într-unul de frământare și discordanțe. ironie, ci de una de gravitate. oare întâmplător Caragiale, Urmuz, Ionescu apărut drept poduse ale unei perioade de înflorire? Azi, zeflemeaua grosă, trivială, e mânuită mult prea des de indivizi cu prea puține scrupule, pe linia unui balcanism revigorat, adresându-se pornirilor joase ale nației, întocmai cum s-a întâmplat și cu naționalismul. Batjocura a devenit o hrană a noastră zilnică.

D. P. - Cât de adevărată considerați că este expresia „ironia soartei”?

G. G. - Mi se pare „adevărată” doar în gradul în care noi ne permitem a ironiza soarta. Acea incomensurabilă forță căreia i se supuneau și zeii ne dă voie, uneori, s-o supunem măsurilor noastre omenești, s-o atingem cu floarea unei imagini.

D. P. - Care apreciați că sunt transformările în ce privește simțul umorului, ironiei, spiritului satiric, pe care ultimele cinci decenii le-au indus românilor?

G. G. - Întrucâtva am răspuns mai sus. Aș putea adăuga doar că instrumentul ironiei, în calitatea sa de suspendare a „conținutului”, pare a se accentua, câteodată, din motive politice, adică într-un regim opresiv sau dominat de sechelele opresiunii. La unii pentru a-și ascunde reflecția și afectele de teama persecuției, la alții pentru a-și ascunde intențiile imorale și agresivitatea brută. În atari împrejurări, avem de-a face, pe de o parte, cu un umor excesiv de elaborat, de filtrat, nu doar pentru a se exprima pe sine, ca „artă”, ci și pentru a dejuca vigilența diferitelor instanțe ale cenzurii (Bulă e un dulce copil al „epocii de aur”, un „decrețel”), iar pe de altă parte, cu un umor ale cărui porniri grosiere și resurse limitate sunt însoțite îndeobște de unul involuntar, mult mai reușit, al demagogiei, nu o dată semidocte, ce se vrea luată în serios.