Cronologia Franței în secolul XVII (PETRULIAN 1987)

1610 Începe domnia lui Ludovic XIII.
1621 Se naște La Fontaine.
1622 Richelieu este numit cardinal.
1623 Se naște Pascal.
1624 Apare Lettres de Louis Guez de Balzac.
1625 Apare Les Bergeries de Racan.
1626 Se naște doamna de Sevigne, autorea celebrelor Scrisori.
1627 Se naște Bossuet.
Se înființează Compagnie du Saint Sacrement.
1628 Moare Malherbe.
Dr. Harvey explică circulația sanguină.
1630 Apare Quatre Dialogues de La Mothe Le Vayer.
1631 Theophraste Renaudot fondează Gazette.
Mareschal afirmă că „teatrul a devenit divertismentul cel mai frumos al francezilor”.
1632 Rembrandt pictează Lecția de anatomie.
1633 Saint Cyran devine duhovnic la Port Royal.
G. Galilei abjură în fața Inchiziției.
1634 Se reprezintă Sophonisbe, tragedie de Mairet.
1635 Se reprezintă Medee, tragedie de Corneille.
Este în ființată Comedia Franceză.
1636 Se naște Boileau.
1637 Se reprezintă Le Cid, tragedie de Corneille.
Apare Discours de la methode de Descartes.
Ia ființă societatea Les solitaires de Port Royal.
1638-41 Revolta va-nu -pieds în Normandia.
1640 Este reprezentată tragedia Horace de Corneille.
Apare Augustinus de Jansenius.
1641 Apare La Guirlande de Julio.
1642 Se reprezintă Polyeucte, tragedie de Corneille.
Moare Richelieu.
Se naște Newton.
1643 mai 13 Moare Ludovic XIII.
Începe regența Anei de Austria.
1644 Torricelli inventează termometrul.
1645 Se naște La Bruyere.
1646 Pascal se convertește la jansenism.
1647 Experiențele lui Pascal asupra vidului.
Se nasc Boyle și Denis Papin.
1648 Este fondată Academia de sculptură și pictură.
Se încheie pacea din Westfalia, care pune capăt Războiului de 30 de ani în folosul Franței și în defavoarea Austriei.
1648 aug. - 1649 mar. Fronda parlamentară împotriva guvernării lui Mazarin și a impozitelor impuse de acesta.
1649 oct.- 1653 sep. Fronda principilor condusă de prințul de Conde împotriva guvernării autoritare a lui Mazarin.
1650 Moare Descartes.
1651 Este reprezentată tragedia Nicomede de Corneille.
Apare Le Roman comique de Scaron.
Se naște Fenelon.
1653 Condamnarea jansenismului.
Fouquet este numit ministru de finanțe.
Cromwell Protector al Angliei.
1655 Pascal se retrage la Port Royal des Champs.
1656 Apare Le Voyage dans la Lune de Cyrano de Bergerac
1656-7 Apar Lettres provinciales de Pascal.

Umor

Poetul francez Jean de la Fontaine (1621-1695) era foarte uituc. Prințul de Conde, un mare comandant militar francez al epocii, îl invită la un dineu, dar poetul uită. Prințul se simți jignit și se supără. Un prieten îl sfătui pe La Fontaine să-și ceară scuze. Dar când Conde îl văzu, îi întoarse spatele.
- Vă mulțumesc monseniore! - spuse abilul fabulist. Mi s-a spus că sunteți supărat pe mine, dar văd că nu-i adevărat.
-Iată ceva ciudat - ripostă prințul surprins. De unde știi că nu-i adevărat?
-Alteța voastră îmi întoarce spatele. Dar acest lucru nu-l faceți niciodată în fața unui dușman!
Conde, învins, întins mâna poetului.





SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

„Literatura universală în revistele dobrogene” („TOMIS”)

Revelator - pentru modul în care s-a desfășurat viața științifică și artistică a Dobrogei pînă la eliberare - este numărul mare de publicații care au apărut în acestă parte a țării, la Constanța, ca și la Tulcea și Hîrșova. Revistele dobrogene, mai ales cele cu profil specializat, au un pronunțat caracter local, oferă o abundență de informații istorice, geografice, culturale. Studiindu-le am fost surprinși de stăruința cu care s- a pus la dispoziția publicului - prin traduceri, conferințe, comunicări - marea literatură universală.

Oprindu-ne în articolul de față la acest fapt, relevantă este constatarea că traducerile sînt risipite cu dărnicie atît în revistele literare (Ovidiu), cît și în publicațiile literar-științifice (Cultura, Analele Dobrogei) sau chiar ale unor cotidiane (Farul Constanța și Dobrogea Jună). Care este sfera de cuprindere a acestor traduceri?

Pe linia unor tradiții culturale, este amplu reprezentată literatura latină. Se traduce din Ovidiu - reluîndu-se elegiile III 3, III 9 și IV 10) - de către diverși autori, de unde și calitatea diferită. I-am menționa pe D. Stoicescu - colaborator la Analele Dobrogei și Dobrogea literară - și pe St. Bezdechi. Din Horațiu sînt selectate poeme celebre: oda Taliarhului, către Leuconoe, către Dellius. De reținut sînt limbajul cu iz autohton al unor tălmăcitori (Ioan Micu), evocînd sonorități din Șt. O. Iosif. Același Micu, clasicist de formație, sub un titlu bogat în sugestii, „Motive și traduceri din poeți antici”, încearcă o scurtă antologie: Publius Terentius Afer, Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, Seneca. (...)

Putem trage concluzii interesante dacă ne referim la autorii la care se apelează acum - parnasieni, simboliști - reprezentanții unor curente intrate pe panta declinului în Franța, curente ce își vor găsi expresia originală  la noi abia în preajma și după primul război mondial.

Din clasicii francezi întîlnim pe La Fontaine cu Țăranul de la Dunăre, tradus probabil din considerente patriotice, din romantism este ales V. Hugo ( Rugă, Un clasic, Dumnezeu, Napoleon II) - ale cărui poezii au fost tălmăcite de M. Rennert, Gr. Sălceanu - și Alfred de Vigny (Zăpada). Interesant să constatăm preferința categorică pentru Baudelaire. Ca titluri cităm poeme precum Pipa, Bufnițele, Omul și marea. Putem citi mult din Sully Prudhomme: Roua, Ochii, Iubire, Vasul zdrobit, Lebăda, În cumpăna.

Salsovia (pseudonimul lui C. Brătescu), convins prețuitor al pseudonimului Jose Maria de Heredia, dă excelente traduceri din el: Scoica (asemenea unei poezii blagiene), Moartea vulturului, Baia nimfelor, Fuga centaurilor și Pădurea de mărgean - o fascinantă imagine a lumilor colorate din adîncurile apelor. (...)

Dar cel care a izbutit să-i dea lui Heine în românește strălucirea originalului este Ion Bentoiu, profesor la liceul din Constanța, admirator al poetului german. Un cercetător avizat ca Touroutiu avea să spună despre Bentoiu că „... fără să avem conștiința unei exagerări, îl așezăm pe Bentoiu alături de cel mai iscusit traducător al lui Heine, Șt. O. Iosif („Heinrich Heine și heinismul în literatura română”, p. 111). Foarte solicitat a fost și Joseph von Eichendorff, sub semnătura constantă a lui M. Pricopie, ale cărui transpuneri se remarcă prin fluența versurilor și proprietatea expresiei. Procopie a tradus și Cîntecul clopotului de Schiller. Din acest reprezentant al liricii germane se mai publică Speranța (prelucrată în tinerețe și de Eminescu), Norocul, ca și unele strofe mai puțin semnificative. Șipentru că numele lui Schiller îl asociem cu cel al prietenului său de la Weimar, trebuie să amintim cu regret că Goethe este prezent cu o singură traducere, Harpistul, aparținînd  tot lui Procopie. (...)