<
(...) Pe dunetă, printre parîme ședeau șeful echipajului Jigalo și Klimașin. Șeful echipajului trăgea din lulea și povestea cu glas scăzut:
- Un american face cunoștință cu ea. El îi tot dă cu lav iu, lav iu, asta înseamnă te iubesc, vezi bine, te iubesc, iar ea - hi-hi-hi și ha-ha-ha... El îi spune: „Dați-mi voie, adică, să vă fac un cadou”. Și-i dă un ciorap de mătase. Auzi? Un ciorap. Atunci ea rîde și-l întreabă: „Dar ce să fac numai cu unul? Ce, sînt oloagă?” iar el de colo: „Al doilea îl capeți după”. „Cînd după?”„Apăi, după ce o să-mi cedezi.” Dar ea, muiere înfiptă, s-apucă și-i trage un scuipat peste bot. El se duce la comandant: cică, m-a ofensat, vezi dumneata... He-he...
Și rîse trist.
Klimașin rosti tărăganat, plin de nedumerire:
- Măi, ce oameni!
- Zile „uontici” și pace, conchise Jigalo.
Americanii fuseseră numiți „uontici” pentru că vindeau, prin ungherele lăuntrice ale portului Murmansk, ciorapi și țigări, întrebînd cu jumătate voce: Want it?, adică „Doriți?”* Tocmai de la această întrebare hoțească a tuturor speculanților din lume, pusă pe furiș, în treacăt parcă, li se trăgea porecla pe care le-o dăduseră localnicii.
(...)
>
SURSA
Emmanuil Kazakievici**, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu și V. Rădulescu, Editura pentru Literatura Universală, București, p. 302.
NOTĂ M.T.
* Americanii erau marinari de pe navele care transportau în portul arctic sovietic Murmansk ajutoarele militare și civile care au contribuit la victoriile Armatei Roșii împotriva Wehrmachtului.
** E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu