Britanicii în Belgia în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...) Timpurile au schimbat acum Ostanda*; printre britanicii care mișună acolo, foarte puțini sînt cei care arată ca lorzii sau care se poartă ca membrii aristocrației noastre de sînge. Ei sînt în cea mai mare parte prost îmbrăcați, au rufăria murdară, sînt amatori de biliard și de brandy**, de țigări și de mîncăruri proaste.
Dar e de datoria noastră să spunem că era o regulă ca fiecare englez din armata ducelui de Wellington*** să-și plătească ceea ce consuma. Amintirea unei asemenea comportări face cinste, cu siguranță, unei națiuni de negustori. Era o binecuvântare pentru o țară comercială ca Belgia, să fie străbătută de-o armată de mușterii de felul acesta și să aibă de hrănit asemenea luptători solvabili. Iar țara pe care ei veniseră s-o apere nu era de loc milităroasă. În decursul unei îndelungate perioade istorice ei au lăsat altor popoare onoarea de-a se încăiera pe pămîntul lor. Cînd autorul de față s-a dus să cerceteze, cu ochi vulturești, cîmpul de luptă de la Waterloo****, l-am întrebat pe conducătorul diligenței, un bătrîn majestuos și cu înfățișare de veteran, dacă a fost și el la război. „Pas si bete*****” - răspuns și simțire pe care nici un francez nu le-ar putea exprima - i-a fost replica. Dar, pe de altă parte, surugiul poștalionului cu care călătoream era un viconte******, fiu al vreunui general imperial falit*******, care primi cîțiva penny******** casă aibă de bere pe drum. morala este, fără îndoială, destul de bună.
Țara asta liniștită, acoperită cu șesuri înfloritoare, nu putuse fi niciodată mai bogată și mai îmbelșugată ca la începutul verii anului 1815, cînd cîmpiile ei verzi și orașele ei pașnice se însuflețiseră de mulțimea uniformelor roșii, cînd pe largile ei chaussees********* roiau strălucitoare echipaje englezești, cînd uriașele ei vase ce navigau pe canale, plutind printre pășuni bogate și bătrîne, sătucuri fermecătoare și ciudate sau pe lîngă castele străvechi pitite printre arbori uriași, erau supraîncărcate de turiști englezi cu stare și cînd soldatul care bea la hanul din sat nu numai că bea, dar își plătea consumația, iar Donald Scoțianul, instalat într-o casă țărănească flamandă, legăna copăița copilului, în timp ce Jean și Jeanette erau plecați la strîns fînul. Întrucît pictorii sînt înclinați tocmai acum spre subiecte războinice, eu le sugerez subiectul acesta, pe care-l găsesc foarte potrivit pentru penel, cînd ai de gînd să ilustrezi principiul unui cinstit război englezesc.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**********, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 282.

NOTE
* Oraș pe litoralul belgian al Mării Nordului, în provincia Flandra. (https://dexonline.ro/definitie/Ostanda)
** Brandy (engl.) este prescurtarea de la brandywine, derivat din olandezul brandewijn, care se traduce în românește prin „vinars”. (http://www.britannica.com/topic/brandy)
*** Arthur Wellesley (1769 Dublin/Irlanda - 1852 Marea Britanie) = Mareșal, de două ori prim-ministru și primul duce de Wellington. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/omul-care-l-nvins-napoleon)
**** Waterloo = Localitate în Belgia, situată la 18 km sud de Bruxelles. La 18 iunie 1815, ducele englez Wellington și prințul prusian Blucher l-au învins aici pe împăratul francez Napoleon I. Ca urmare, Napoleon a abdicat pentru a doua oară, fiind exilat în insula atlantică britanică Sf. Elena, unde a și murit în 1821. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-waterloo)
***** pas si bete (fr.) = nu atât de prost (https://translate.google.ro/#fr/ro/pas%20si%20b%C3%AAte)
****** VICÓNTE, viconți, s. m. Titlu de noblețe ereditar, inferior contelui și superior baronului; persoană care poartă acest titlu. – Din fr. vicomte. Sursa: DEX '09 (2009) 
******* Foștii ofițeri ai armatei împăratului Napoleon, neagreații de dinastia regală Bourbon, revenită pe tronul Franței după exilarea lui Napoleon.
******** Penny, pl. pence, reprezintă a o suta parte dintr-o liră sterlină britanică.
********* chaussees (fr.) = șosea (https://translate.google.ro/#fr/ro/chauss%C3%A9e)
********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Bazarul de la Edificiul roman cu mozaic din Constanța în 1972 („Litoral” 1972)

<
Un interesant bazar a fost inaugurat în plin centrul orașului Constanța: bazarul organizat în boxele milenarului Edificiu roman cu mozaic, reconstruite și consolidate, care și-au recăpătat astfel destinația comercială pe care au avut-o cu două mii de ani în urmă. În patru din boxele existente aici s-au deschis unități pentru desfacerea unor produse specifice de artizanat (cusături, țesături ceramice, reproduceri ale celor mai valoroase piese aflate în colecțiile Muzeului de arheologie din localitate), articole de plajă, marochinărie, parfumerie, băuturi răcoritoare.
În prezent, alte două bazare sînt în curs de amenajare în stațiunea Mamaia. Cu noile unități, numărul bazarelor de pe litoral se ridică la 15.
>

SURSA
***, Bazarele litoralului, „Litoral”, Constanța, ?.?. 197?, p.?.

„Începuturile presei marine” (PĂVĂLOIU 1997)

 Mariana Păvăloiu, „Tomis”, Constanța, sep. 1997

Prima revistă dedicată marinarilor și problemelor navale a fost concepută în noiembrie 1896, la hotelul „Moldavia” din Galați și s-a născut în 3 august 1897 la Constanța.

Autorii erau tineri ofițeri entuziaști, care considerau o datorie proprie „să începem o agitație prin gazete, prin reviste, prin oameni politici (...) pentru a atrage atențiunea asupra noastră și a face să se dea acestei arme mijloacele care să o pună în stare de a face față împrejurărilor”. Pentru a-și face cunoscute ideile, ei au hotărât „să pună bazele unei reviste, la care încetul cu încetul se abonară mai toți ofițerii flotilei și care începea a apărea la Constanța, în august 1897, în tipografia Nicolaescu, sub numele „Marina, ziar pentru marina militară, comercială și de plăcere”. Redactor-șef a fost numit N. C. Fleva, civil, cunoscător al problemelor de marină. În primele patru luni, revista apare bilunar, pentru ca din ianuarie 1898 până-n august același an să fie  lunară. Primul număr poartă pe prima pagină articolul program, semnat de „Direcțiune”, articol din care spicuim: „În dorința de a da glas marinei române, am creat acest organ. De mult apărarea națională simte nevoia de a fi completată prin armarea atât fixă, cât și mobilă, a litoralului Mării Negre și a unei importante porțiuni a Dunării de Jos. (...) Va fi o tribună deschisă, la dispoziția tutuor acelora care, cu bunăvoință și loialitate, vor dori să servească interesele marinei”.

Și, într-adevăr, în cel 17 numere ce au apărut până în august 1897, când revista își încetează existența, s-a făcut o intensă propagandă pentru crearea unei marine militare și comerciale naționale, bine organizate și dotate la nivelul cuceririlor tehnice contemporane, pentru o marină puternică. Revista preconiza dezvoltarea marinei militare în același ritm cu marina comercială. Ilustrativ, în acest sens, este articolul semnat de Sembat Marinarul intitulat „Marina de război. Ce a fost, ce este și cum ar trebui să fie”, publicat în primul număr, paginile 2-3.

Spații largi a acordat revista proiectului de program pentru dotarea Marinei Militare Române, program nu numai modern.dar și îndrăzneț pentru acea dată și care, deși avea să fie realizat în parte și cu amendamente în timp, rămâne în istoria navală românească nucleu pe care aveau să fie elaborate celelalte programe din 1900, 1921, 1936 ș. a.

Cu prilejul discutării și votării noii Legi de organizare a Marinei Militare din 1898, coloanele revistei dau in extenso luările de cuvânt ale parlamentarilor. Majoritatea senatorilor și deputaților s-a pronunțat pentru ca proiectul să devină lege, considerând necesară dezvoltarea Marinei Militare Române. În motivația la proiectul de lege, susținută de generalul Berindei, ministrul de război, se arăta: „Marina de război este trebuincioasă pentru că ea va concura cu armata de uscat pentru apărarea țării. (...) de la 1886 nu s-a mai făcut nimic pentru marina noastră, nu s-a mai cumpărat nici un material”.

Cu ocazia discutării legii organizării Marinei Militare, ofițerii grupați în jurul revistei au dat unui deputat toate detaliile pentru a-i aduce amendamente, apoi îi oferă un album cu semnăturile lor în semn de recunoștință. Dar, în același timp, comandantul marinei descoperă organizația și o dizolvă.

La un an de la înființare, publicația își schimbă denumirea în „Revista marinei” și lansează un nou articol-program, intitulat „Către cititori”. Publicația nu și-a modificat numai titlul, ci și forma - mult mărită și bogat ilustrată. Dar, din păcate, acesta avea să fie ultimul număr. Dizolvarea organizației tinerilor ofițeri care editau revista a dus și la desființarea ei. S-a hotărât de către comanda marinei editarea unei reviste oficiale, care încep să apară din martie 1900 sub numele „Revista maritimă” și care va moșteni de la „Marina” fondurile; noua revistă nu va trăi decât un an. Amintim că aceasta a fost revista ce l-a consacrat pe tânărul locotenent Eugen Botez, care semnează cu pseudonimul Jean B.art

„Un om, o carte” (PĂVĂLOIU 1996)

 Mariana Păvăloiu, Istoria marinei române. Un om, o carte, „Tomis”, Constanța, 1997

Scrisa și rescrisa istorie a marinei române ni-l prezintă pe locotenent-colonelul Mihail Drăghicescu (1848-1896) drept un deschizător de drumuri: primul comandant al primei canoniere românești „Fulgerul”, primul comandant al unei subunități cu misiune specială în Războiul de Independență, anume plantarea unui baraj de mine la fluviu, primul comandant al Școlii copiilor de marină acum 114 ani, la Galați, coautor al primului „Manual al gabierului” în 1881 și exemplele ar putea continua.

Dar, astăzi, la un veac de la trecerea sa în neființă, îl aflăm în actualitate mai ales prin enciclopedica sa lucrare „Istoricul principalelor puncte pe Dunăre de la gura Tisei până la Mare și pe coastele Mării de la Varna la Odessa”. Prima ediție a apărut în decembrie 1885, în patru fascicule sub titlul „Note pentru a servi la istoricul principalelor puncte de pe Dunăre și Marea Neagră”. „A urmat peste câțiva ani - scrie în prefața ediției complete din 1943 viceamiralul Mihail Gavrilescu, fostul său elev - o altă ediție, în două volume. După aceea, până la sfârșitul vieții lui, a completat lucrarea, adăugând și revizuind-o”. Nu a avut bucuria de a-și vedea opera completă publicată la aproape jumătate de veac de la moartea sa. A iubit și a slujit Dunărea și Marea cu ardoare, dar și cu convingerea unui marinar adevărat, prețuitor al rolului strategic deținut de ele în viața tânărului stat român.

Drept motto, autorul a ales un citat ce aparține lui Talleyrand: „Le centre de gravite du monde n-est mi sur Elba, ni sur l-Adige, il est la-bas, sur frontieres de l-Europe, sur le Danube”. Sub semnul marelui fluviu, a adunat cu sârguință documente, lucrări, hărți, elaborând o lucrare ce impresionează și astăzi prin bogata și exacta informație condensată în cele cinci sute de pagini. Bibliografia autohtonă și străină cu privire la fluviu, dar și la Mare se constituie și în vremea noastră în instrument de lucru necesar oricărui cercetător scrupulos dornic a cunoaște istoricul punctelor românești riverane. Lucrarea este un sumum de date de primă mână, rodul unei munci titanice. „Nu cunoștea decât drumul de acasă la școală, nota fostul lui elev sus-citat. Tot timpul liber îl întrebuința pentru cercetări de care ne vorbea deseori. Așa am reușit să ne îndrăgostim de astronomie, calcule astronomice și meseria de marinar, făcea apostolat în toată accepția cuvântului”.

Numai o personalitate complexă ca acea a ofițerului de marină Mihail Drăghicescu a fost capabilă să cunoască unul din cele mai importante fluvii din Europa stăruind „din toate puterile și pe toate căile ca să se creeze o marină, atât la Dunăre, cât și la Mare, unde tot exportul și importul nostru se făceau numai de către nave sub pavilion străin”. Și ne permitem a continua, citându-l pe viceamiralul M. Gavrilescu, un îndemn cu profunde reverberații contemporane: „Și acum, scump profesor și înflăcărat marinar, de acolo de unde ești, privește în urma ta, tu care ai visat și propovăduit, prin grai și prin scris, o mare flotă națională, care să apere interesele neamului nostru pe aceste meleaguri, la Dunăre și la Mare, privește la urmașii tăi, cari, prin muncă și stăruință istovitoare, învingând toate rezistențele și vitregiile oamenilor, au înjghebat cu trudă o flotă (...) de război la Dunăre și alta (...) la Mare, cu oameni luați de la coarnele plugului, iar cu elementele marinei de război s-a creat o marină comercială, care ne face cinste pe toate mările și nouă marinarilor și neamului românesc (...)”.

Mihail Drăghicescu a văzut prima dată Dunărea în orașul natal, Brăila, și valul vieții l-a purtat pe unda ei în aval până la Sulina, unde, exilat, și-a petrecut ultimii ani. Adeseori, silueta lui masivă era văzută plimbându-se cu pașii încărcați de tristeți pe limba dinspre mare, iar odihna și-a aflat-o în cimitirul europolitan, unde, printre însemnele funerare ale atâtor seminții, marinarii i-au ridicat un monument modest, compus din elemente ce-i evocă personalitatea și-i străjuiesc amintirea. În fiecare an, la 13 martie, marinari și grăniceri îl pomenesc, la jubileul centenarului morții sale, la mormântul-simbol, aflat unde Dunărea trece-n Mare și de acolo-n lumea cea largă, dorim a considera aceste rânduri evocatoare un modest omagiu adus marinarului MIHAIL DRĂGHICESCU.

„Se distribuie rațiile de ulei și zahăr!” („CONTRAST” 1991)

 Se distribuie rațiile de ulei și zahăr!, „Contrast”, Constanța, 1991

Societatea Comercială Municipală aduce la cunoștința populației că începe distribuirea în Capitală a uleiului pe luna iulie și a zahărului pe lunile iulie, august și septembrie.

Distribuirea uleiului se va face pe baza bonurilor de ulei din cartela pe luna iulie pentru rațiile scrise pe bonuri. Pentru cartela „E” nu se va distribui ulei. Zahărul se va distribui odată întreaga cantitate pe 3 luni sau parțial, la cererea consumatorilor.

Rațiile lunare de zahăr sunt: pentru cartela A - 1500 grame; pentru cartela B - 750 grame; pentru cartela C - 500 grame; pentru cartela D - 300 grame; pentru cartela E - 250 grame. 

Zahărul și uleiul se vor distribui centrelor pe măsura prezentării borderourilor cu înscriși și se vor ridica de la oficiile respective contra cost. Valabilitatea bonurilor de ulei expiră la 31 iulie a. c., iar a bonurilor de zahăr la 31 august a. c.

(N. R. - Anunțul a apărut în ziarul „Scânteia” din 12 iulie 1948!!!)