Educația fizică în România precomunistă (GHIBU 1957)

În România, gimnastica a fost introdusă în învățământul secundar printr-un decret școlar din 1864, inclus în Colecția de legi, reguli, programe publicată de C. C. Lascăr și I. Biberi. Articolul 116 al acestui document oficial prevedea că „printre obiectele care se predau în licee se află și gimnastica”.
Primele informații despre organizarea lecțiilor de educație fizică se găsesc în programele analitice pentru licee publicate în 1907 și 1908.
În Programa școlilor de băieți (gimanzii și licee), publicată la București în 1908,  se prevedea că la lecție se execută seria de exerciții de ordine sau libere, seria de exerciții de suspensiune la aparate și seria de exerciții de sprijin la aparate. Ca aparate erau folosite bara fixă, paralele, inele, cal, frânghii, prăjini etc.
Pentru fete, programa școlilor medii publicată în 1909 prevedea că lecțiile de gimanstică suedeză includ seria mișcărilor de ordine și mers, seria exercițiilor pregătitoare și mișcări aplicative, adică jocuri. Aparatele folosite de fete erau scara fixă, banca, bârna.
În școala primară lecțiile de educație fizică erau organizate conform lucării lui D. Ionescu, Îndrumar pentru predarea gimnasticii în școlile primare și normale de fete și băieți, publicată la București în 1910. În sală se executau exerciții libere, exerciții de ordine și jocuri gimanstice, iar afară exerciții de ordine și jocuri gimanstice, exerciții libere și jocuri gimanstice, exerciții de ordine, libere și jocuri gimnastice într-o singură serie.
Același D. Ionescu publica în 1916 Metodica gimnasticii, conform căreia lecția cuprindea 7 serii de exerciții diverse: ordine, pregătitoare, libere, suspensiune, sprijin, jocuri, mers.
Evenimentul care a marcat dezvoltarea educației fizice în România precomunistă a fost înființarea la București în 1922 a Institutului Național de Educație Fizică. Prin ridicarea la un nivel superior a studierii acestui obiect de învățământ a început introducerea treptată în școli a sistemului de gimnastică suedeză.
Acest sistem, adoptat în multe țări, a fost inițiat de savantul suedez Pehr Ling (1776-1839). Teoria sa a fost descrisă în România de asistentul Virgil Roșală de la INEF, în lucrarea Sisteme și metode de educație fizică, publicată în 1933 la Oficiul Național de Educație Fizică din București. Ling împărțea mișcările în familii: brațe, picioare, cap, trunchi, suspensiuni, extensiuni, echilibru, mers, alergări, sărituri și voltije. El considera optim ca lecția să înceapă cu mișcări ușoare, să continuie cu cele grele și să se încheie tot cu mișcări ușoare, iar ordinea părților corpului implicate să fie picioare, brațe, cap și trunchi. Fiul lui P. Ling, Hjalmar Ling (1820-1886), a dezvoltat schema și metodica predării lecției.
Ideea de bază a gimnasticii suedeze era dezvoltarea armonică a tuturor părților corpului, fiecare exercițiu influențând o anumită parte a trupului. O mare importanță se acorda exercițiilor fără aparate, toate exercițiile executându-se după comandă și numărătoare. Sistemul de gimnastică suedez a fost influențat, ca și alte sisteme, de practica militară, respectiv prin ordine, formații, comenzi. În opinia cadrului didactic Emil Ghibu, trăsăturile pozitive ale schemei suedeze erau în număr de patru: predominanța exercițiilor analitice, ordinea strictă a succesiunii grupelor de exerciții, creșterea și scăderea treptată a efortului pe baza criteriul pulsului și alternarea exercițiilor după acțiunea lor. Ultimele două caracteristici au reprezentat pași înainte în metodica organizării lecțiilor de gimnastică. Trăsăturile negative ale sistemului scandinav erau: standardizarea lecțiilor care ducea la plictiseală, transformarea schemei în scop în sine, efectul biologic ca criteriu principal, acțiune superficială asupra omului.
Implementarea sistemului suedez în România a fost dependent de dotarea școlilor cu aparate corespunzătoare și de absolvirea primelor serii de la INES. Ca urmare, a existat o fază de tranziție până în 1928, când majoritatea liceelor și școlilor normale de băieți au fost dotate astfel încât din acest an schema nordică s-a impus ca metodă de predare a gimnasticii școlare. Conform Programei analitice din 1934, publicată la Tipografia Centrală din București, lecția de gimnastică din școlile medii pentru băieți și fete, avea 3 părți: introductivă (6 tipuri de mișcări), fundamentală (8 tipuri de mișcări) și finală. Cu această ocazie, s-au interzis exercițiile cu bastoane și măciuci și exercițiile la bară fixă și paralele.
Tot Virgil Roșală, devenit mai târziu profesor, a editat  în 1932, la București, și o lucrare teoretică, cu titlul Probleme de educație fizică.
În sfârșit D. Ionescu a publicat și o lucrare istorică în acest domeniu, Istoria gimnasticii și educației fizice la noi, apărută în 1939, la editura Revista Geniului din București.
Instaurarea regimului comunist în România în anii 1945-1947 a condus în 1949 la înlocuirea sistemului suedez cu cel sovietic, care, printre altele, prevedea ca fiecărei lecții să i se dea o temă concretă și renunțarea la curba standard a efortului.

SURSA
Emil Ghibu, Lecția de educație fizică, Editura tineretului, cultură fizică și sport, Buucrești, 1957, 34-48.

EXPOZIȚIA FOTOGRAFICĂ ”EROUL NECUNOSCUT” A MUZEULUI MILITAR NAȚIONAL LA FILIALA CONSTANȚA 05072012

Mormântul Ostașului Necunoscut - www.once.ro

„Educația copy-right-ului” (NOVAC 1999)

 Constantin Novac, Educația copy-right-ului, „Tomis”, noi. 1999

Imperativul actual al societății românești, reluat obsesiv în literă și spirit de către politicienii vremii și nu numai de ei, este alinierea la standardele europene. Întârziați cu câteva decenii de socialism multilateral dezvoltat, căruia îi adăugăm fără entuziasm și parte din deceniul aflat pe sfârșit, ne opintim să ne edificăm reperele unui viitor fără viza Schengen. Este cert că, fără reconsiderarea dreptului de proprietate (garantat sau numai protejat), nu putem accede la o societate liberă și prosperă. După cum ne pare la fel de cert că garantarea sau protecția proprietății private presupune o amplă campanie educativă (fără a-i elimina latura coercitivă) în spațiul mentalităților. Există deja semne îmbucurătoare de ordin legislativ, instituțional, organizatoric și moral că, din acest punct de vedere, nu mai suntem cei de ieri. Ciudat mi se pare însă faptul că toate disputele, înverșunările, patimile se învârt în jurul proprietății materiale - pământ, păduri, case, fabrici - acordând un minim interes problemelor legate de proprietatea intelectuală, cu atât mai ciudat și mai păgubitor cu cât civilizația postindustrială către care tindem socotește ideea ca fiind primordială, atâta vreme cât aceasta se pretinde, în ordinea progresului, singura capabilă de a transcende făcutul, oricât de valoros ar fi el.

Există, ce-i drept, o legislație în domeniu care ne instalează în rândul țărilor preocupate de recunoașterea și protejarea operei de creație intelectuală. Au fost inițiate organisme precum Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu unitățile sale asociate de gestiune colectivă a acestor drepturi, printre care și Fondul Literar, organisme menite să aplice prevederile legislative în varii domenii de activitatea creatoare spirituală. Afiliată la instituții internaționale de profil, cosemnatară a unor convenții sau documente emanate de uniuni mondiale prestigioase, România dovedește faptul că e capabilă să evalueze consecințele pozitive sau negative ale globalizării informației cu vocație de protecție. Nu sunt de ignorat nici cele câteva tentative românești de a glosa pe marginea subiectului în cauză, cu meritul de a fi demonstrat complexitatea fenomenului. Practic însă, toate aceste demersuri nu sunt dublate de interesul activ pentru edificarea unei mentalități, a unui respect general față de bunul încorporat într-o carte, într-un CD sau într-un proiect științific. În umbra acestui dezinteres, creatorii tratează cu o reticență inexplicabilă oferta de protecție a organismelor internaționale specializate, spațiu în care profitorii își exersează cu folos inteligența nativă, iar beneficiarii actului intelectual-cultural puțin se sinchisesc dacă se apleacă asupra originalului sau a unei copii banale. În concepția celor mai mulți dintre noi, sfera infracționalității se limitează la aspectele concrete de vătămare socială. E un handicap serios pe care îl vom resimți tot mai mult pe măsură ce evoluăm spre o societate complexă, întemeiată pe o tehnologie sofisticată, pe conștiința acută a dreptului individual și pe principiile unei economii de piață care tinde să umbrească acest drept în beneficiul întreprinzătorilor comanditari. mai simplu spus, în țările civilizate extensia copierii aflate în creștere în toate domeniile este însoțită de crearea unei infrastructuri care, fără a ignora legea profitului, ba dimpotrivă, promovează, alături de celelalte tipuri educaționale instituționalizate (estetică, ecologică etc) educația copy-right-ului. Se pornește de la premisa aparent paradoxală că actul de copiere ilegală reprezintă o amenințare a fluxului informațional și nicidecum o optimizare a acestuia prin multiplicarea ofertei. Sigur că pentru orice societate este foarte important accesul rapid, în termeni nebirocratici, la operele literare și științifice. Dar copierea ilegală poate afecta serios aspectul creativ al vieții intelectuale și culturale. Creativitatea intelectuală fiind considerată așadar de o importanță vitală pentru progresul unei națiuni, copy-right-ul îi asigură nu numai conservarea paternității, ci și baza ei financiară. Ceea ce vrea să releve că respectul pentru copy-right, dincolo sau împreună cu aspectul său moral, înseamnă încurajarea creativității. Specialiști într-un domeniu aflat la noi abia în față, inși care au edificat organisme miliardare (în dolari) transnaționale, însărcinate de organismele asociate să vegheze asupra operelor cu vocație de protecție avertizează asupra pericolului de a confunda liberul acces la informație, principiu unanim acceptat de autori, cu ideea „cursului liberei informații”. Deosebirea stă în profit, sâmburele, pentru noi, încă tare al economiei de piață.

Se impune, așadar, o accentuare a interesului pentru dreptul la proprietatea intelectuală, drept pe care, deși îl stăpânim noțional, nu-l conștientizăm pe de-a întregul. Ne lipsesc mentalitatea și, deopotrivă, terminologia accesibilă celor care au idei, dar nu știu să le valorifice cu folos. Regimul juridic confruntat cu asaltul noilor tehnologii apte să afecteze procesul de creație și să submineze astfel structurile tradiționale ale dreptului de autor, o dată devenit mai flexibil, va putea sluji supraviețuirii culturii prin protejarea adevăraților ei promotori. Și, în fine, relevarea sistematică și nuanțată a motivației economice în măsură să nască și la noi capitaliști ai copy-right-ului, cu toate consecințele benefice pentru societate.

„Se distribuie rațiile de ulei și zahăr!” („CONTRAST” 1991)

 Se distribuie rațiile de ulei și zahăr!, „Contrast”, Constanța, 1991

Societatea Comercială Municipală aduce la cunoștința populației că începe distribuirea în Capitală a uleiului pe luna iulie și a zahărului pe lunile iulie, august și septembrie.

Distribuirea uleiului se va face pe baza bonurilor de ulei din cartela pe luna iulie pentru rațiile scrise pe bonuri. Pentru cartela „E” nu se va distribui ulei. Zahărul se va distribui odată întreaga cantitate pe 3 luni sau parțial, la cererea consumatorilor.

Rațiile lunare de zahăr sunt: pentru cartela A - 1500 grame; pentru cartela B - 750 grame; pentru cartela C - 500 grame; pentru cartela D - 300 grame; pentru cartela E - 250 grame. 

Zahărul și uleiul se vor distribui centrelor pe măsura prezentării borderourilor cu înscriși și se vor ridica de la oficiile respective contra cost. Valabilitatea bonurilor de ulei expiră la 31 iulie a. c., iar a bonurilor de zahăr la 31 august a. c.

(N. R. - Anunțul a apărut în ziarul „Scânteia” din 12 iulie 1948!!!)