Boierul ialomițean Barbul Slătineanu (GRIGORESCU 2009)

 Ștefan Grigorescu, Notițe istorice ialomițene, Editura Pro Transilvania, București, 2009, p. 124

Barbu Slătineanu, descendent dintr-o familie din Oltenia, a fost ialomițean prin adopție, după ce, prin căsătoria cu Maria Lehliu, a devenit proprietar al unei părți din moșia Alexeni. A ocupat dregătorii în administrația județului Ialomița și a fost pitar (1838), serdar (1842) și paharnic (1853). A ctitorit biserica Sfântul Nicolae din Alexeni (1817). Fiicele sale, cărora le-a dat ca zestre moșia Alexeni, s-au căsătorit în familiile Filitti și Berindei.

„Comunicările Hyperion” (VIȘINESCU 1999)

Victor Vișinescu (ed.)/Universitatea Hyperion/Facultatea de Ziaristică, Comunicările Hyperion, sesiunea III, Ed. Hyperion XXI, București, 1999

5 prof. univ. dr. Ion Spânulescu, Cuvânt de salut

6 conf. dr. Victor Vișinescu, Cuvânt la a 3 a Sesiune

9 acad. Dan Berindei, Periodicele cultural-științifice în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

13 prof. dr. Marin Voiculescu, Drepturile omului

21 ambas. Mircea Mitran, Frontierele în relațiile internaționale

29 conf. dr. Daniela Rovența-Frumușani, Comunicarea mediatică în România postcomunistă

41 conf. dr. Maria Moldoveanu, Cultură. Viață culturală. Viață culturală rurală

53 conf. dr. Victor Vișinescu, Jurnalismul românesc contemporan în fața cercetărilor moderne mass-media străine

65 conf. dr. Ion Zară, Credibilitatea în mediile românești de informare

83 conf. dr. Dan Dobre, Jacques Barrat. Geografia economică a mediilor. Medii și dezvoltare

89 conf. dr. Ion Haineș, Opinii privind rolul și funcțiile mass-media în societate

107 lector dr. Miruna Runcan, Instituția teatrală în perioada interbelică

121 lector dr. Cristian Florin Popescu, Realitatea artei, „arta” jurnalistului

129 lector Costin Nastac, Idee și mesaj în emisiunile radiofonice naționale și alternativa dezinformării prin subcultură

143 lector Ion Bucheru, Poate fi stopată manipularea prin audiovizual?

147 prep. Octavian Gabor, Iubire și agresivitate în relația maestru-discipol

151 prep. Liliana Purcărea, Locul și rolul României în noul context geopolitic al Europei Centrale și de Est

155 prep. Ștefan Cojocaru, Corupția: moduri de expunere

165 prep. Cristina Gălbenuș, Ce este cultura? Omul este o ființă care vorbește

173 prep. Valeria Toma, Manipulare și agresivitate în mass media

177 prep. Sanda Fărcaș, Imaginea celuilalt în prea română

181 stud. Bulugea Mihaela, Violența rasială. Forme elementare ale rasismului

185 stud. Anghel Sorin, Despre națiune

189 stud. Ana Plăcintă, Publicitatea în televiziune

193 stud. Spătăreanu Ruxandra, Cartea de cultură și cuvântul cărții în vremea interdisciplinarității

197 stud. Ilie Ioana, Progresul în om. Bertrand Juvenal

201 stud. Lazăr Petruța, Știrea de presă. Caracteristici

205 stud. Nedelcu Alexandra, Valoarea informației ca presă

209 stud. Andreica Otilia, Cunoștințe și deprinderi ale jurnalistului

211 stud. Drumea Teodor, Predocumentarea și postdocumentarea

213 stud. Dane Ioana, Transformarea informației brute în eveniment de presă

„Începuturile presei marine” (PĂVĂLOIU 1997)

 Mariana Păvăloiu, „Tomis”, Constanța, sep. 1997

Prima revistă dedicată marinarilor și problemelor navale a fost concepută în noiembrie 1896, la hotelul „Moldavia” din Galați și s-a născut în 3 august 1897 la Constanța.

Autorii erau tineri ofițeri entuziaști, care considerau o datorie proprie „să începem o agitație prin gazete, prin reviste, prin oameni politici (...) pentru a atrage atențiunea asupra noastră și a face să se dea acestei arme mijloacele care să o pună în stare de a face față împrejurărilor”. Pentru a-și face cunoscute ideile, ei au hotărât „să pună bazele unei reviste, la care încetul cu încetul se abonară mai toți ofițerii flotilei și care începea a apărea la Constanța, în august 1897, în tipografia Nicolaescu, sub numele „Marina, ziar pentru marina militară, comercială și de plăcere”. Redactor-șef a fost numit N. C. Fleva, civil, cunoscător al problemelor de marină. În primele patru luni, revista apare bilunar, pentru ca din ianuarie 1898 până-n august același an să fie  lunară. Primul număr poartă pe prima pagină articolul program, semnat de „Direcțiune”, articol din care spicuim: „În dorința de a da glas marinei române, am creat acest organ. De mult apărarea națională simte nevoia de a fi completată prin armarea atât fixă, cât și mobilă, a litoralului Mării Negre și a unei importante porțiuni a Dunării de Jos. (...) Va fi o tribună deschisă, la dispoziția tutuor acelora care, cu bunăvoință și loialitate, vor dori să servească interesele marinei”.

Și, într-adevăr, în cel 17 numere ce au apărut până în august 1897, când revista își încetează existența, s-a făcut o intensă propagandă pentru crearea unei marine militare și comerciale naționale, bine organizate și dotate la nivelul cuceririlor tehnice contemporane, pentru o marină puternică. Revista preconiza dezvoltarea marinei militare în același ritm cu marina comercială. Ilustrativ, în acest sens, este articolul semnat de Sembat Marinarul intitulat „Marina de război. Ce a fost, ce este și cum ar trebui să fie”, publicat în primul număr, paginile 2-3.

Spații largi a acordat revista proiectului de program pentru dotarea Marinei Militare Române, program nu numai modern.dar și îndrăzneț pentru acea dată și care, deși avea să fie realizat în parte și cu amendamente în timp, rămâne în istoria navală românească nucleu pe care aveau să fie elaborate celelalte programe din 1900, 1921, 1936 ș. a.

Cu prilejul discutării și votării noii Legi de organizare a Marinei Militare din 1898, coloanele revistei dau in extenso luările de cuvânt ale parlamentarilor. Majoritatea senatorilor și deputaților s-a pronunțat pentru ca proiectul să devină lege, considerând necesară dezvoltarea Marinei Militare Române. În motivația la proiectul de lege, susținută de generalul Berindei, ministrul de război, se arăta: „Marina de război este trebuincioasă pentru că ea va concura cu armata de uscat pentru apărarea țării. (...) de la 1886 nu s-a mai făcut nimic pentru marina noastră, nu s-a mai cumpărat nici un material”.

Cu ocazia discutării legii organizării Marinei Militare, ofițerii grupați în jurul revistei au dat unui deputat toate detaliile pentru a-i aduce amendamente, apoi îi oferă un album cu semnăturile lor în semn de recunoștință. Dar, în același timp, comandantul marinei descoperă organizația și o dizolvă.

La un an de la înființare, publicația își schimbă denumirea în „Revista marinei” și lansează un nou articol-program, intitulat „Către cititori”. Publicația nu și-a modificat numai titlul, ci și forma - mult mărită și bogat ilustrată. Dar, din păcate, acesta avea să fie ultimul număr. Dizolvarea organizației tinerilor ofițeri care editau revista a dus și la desființarea ei. S-a hotărât de către comanda marinei editarea unei reviste oficiale, care încep să apară din martie 1900 sub numele „Revista maritimă” și care va moșteni de la „Marina” fondurile; noua revistă nu va trăi decât un an. Amintim că aceasta a fost revista ce l-a consacrat pe tânărul locotenent Eugen Botez, care semnează cu pseudonimul Jean B.art