Împăratul romano-german Frederic II și tirania (JONG 1985)

<
(...) După două pahare de vin se încălzi și ținu un panigeric la adresa împăratului Frederic al II lea*, sprijinindu-se în discurs, mai ales pe propriile sale cunoștințe, ceea ce nu-i scăpă din vedere lui Simonetti. Zuccarelli vorbi despre comandantul de oști, politicianul filozof, eruditul care se întreținea într-o arabă curgătoare cu astrologii săi, agnosticul** care îi sîcîia pe teologii parizieni cu întrebări despre amplasamentul exact al iadului, cosmopolitului familiarizat cu culturile vest-europeană, bizantină și arabă, amatorul de vînătoare cu șoimi, despotul căruia îi plăcea să se înconjoare cu o gardă personală alcătuită din sarazini***. Simonetti îl ascultă cu răbdare.
- Ai făcut deosebirea între diferite forme de tiranie, - zise Zuccarelli în încheiere, întorcîndu-se la tema care îl interesa cel mai mult. - Tirania**** omului de stat, tirania generalilor, cea a cărturarilor, cea a teologilor, tirania femeilor din haremul lui. Ei gem cu toții sub regimul îndatoririlor lor, regimul propriei lor puteri, regimul ideilor lor. Bine, dar de ce să ducă tirania prin definiție la o neîncredere nemăsurată, la o răcire și încremenire a afectivității, la lipsa de dragoste? Ca să începem, există o tiranie nevinovată? Aceasta o poți constata la copii și nu numai la copii.
- Firește, - răspunse Simonetti, enervat. - În cîntul al doilea, tema tiraniei este legată și de imaginea unui copil tiranic. Cu asta am început: cu tirania și cruzimea ingenuă a copilului, cu indiferența copilului. Împăratul nu era un om chiar cu totul candid. Strămoșii lui fuseseră suverani, el însuși era fiu de suveran, sarcina lui era să conducă în mod despotic o mare împărăție, era uzual pe atunci ca adversarii din propriul cerc să fie înlăturați, comportarea lui, adeseori nemaipomenit de dură și de crudă în ochii noștri, era pe atunci ceva de la sine înțeles, și totuși trebuie să fi simțit că tirania lui îl îndepărtează tot mai mult de viață, și pe măsură ce îmbătrînea, asta trebuie să-l fi durut. O brută ca Ezzelino*****, păros de sus pînă jos, poate că n-a suferit conștient de pe urma cruzimilor sale absurde, dar împăratul era un om simțitor și civilizat.
- La urmă, pune să fie căzniți și măcelăriți sub ochii lui niște nevinovați. Poruncește să fie opriți cu apă clocotindă și jupuiți, ca porcii, adică nici măcar ca porcii, pentru că aceste animale sînt jupuite abia după ce au fost ucise. De ce face astea?
- Am arătat în poem.
- Da, dar vreau să aud asta din gura ta.
- Împăratul este bătrîn și deznădăjduit. Se simte uzat și epuizat, lipsit de dragoste și vitalitate. E un om care vrea să știe, dovadă experiențele lui ciudate. Pune să fie măcelăriți făr nici un motiv oameni cu totul nevinovați, ca să vadă dacă ma poate să simtă milă. Își impune sieși o grea încercare. Face o faptă neomenească, ca să se poată simți om.
- Măsura în care o ființă este om depinde pentru tine de măsura în care poate simți milă?
- Mila nu e decît un cuvînt. pe mine mă interesează capacitatea de a participa la simțămintele altora, capacitatea de adaptare a propriului ritm de viață la cel al altora, capacitatea de a fi o părticică a lumii. Conștient, nu conștient, pentru că o participare inconștientă duce lesne la calamități.
- Și crezi că acest despot luminat****** din secolul al XIII lea a bănuit, întocmai ca tine, existența vreunei legături între tirania neînfrînată și lipsa de sentimente, de dragoste, de viață?
- Am făcut uz, cît am putut de mult, de fapte, dar n-am încercat să reconstitui viața interioară a unui personaj istoric sau sentimentul de viață în cercul din jurul lui Frederic. În poem se contopesc între ele diferite epoci, și n-am încercat decît să expun diferite ritmuri sau mișcări ale vieții.
- Să vrei să simți că ești în viață și să vrei să fii fără viață.
- Asta este una dintre acele mișcări impenetrabile. Orice tiranie se bazează pe teamă și se mișcă în mod inevitabil în direcția lipsei de viață: sisteme, legi, terorii, birocrație. Tiranul se străduiește să creeze certitudini, ceea ce este necesar ca să poată supraviețui, dar pe măsură ce numărul de certitudini crește, slăbește sentimentul că e în viață,slăbește vitalitatea, slăbește contrastul cu realitatea și slăbește și sentimentul de libertate. Există, în această privință, un hotar critic. Și există o mișcare contrarie. Fiecare vrea din cînd în cînd să simtă cît mai intens cu putință că e în viață. Această senzație, cînd este mai puternică decît oricînd? Contactul cu realitatea, cînd este mai puternic ca oricînd? De îndată ce ești atins în certitudinile tale și ești silit să le lepezi. Să te îndrăgostești este un mod de a cunoaște această situație. Prin patimă, această armură de certitudini este sfărîmată, și atunci poți deodată să-ți trăiești cu toată intensitatea. Este excitant să plonjezi în mare de pe o stîncă înaltă, după ce ai șovăit îndelung, pentru că te joci într-un mod relativ sigur cu ultima ta certitudine: cea de a ști că ești în viață. Violența este un mod de a te face pe tine însuți să simți că ești în viață. Excesele care însoțesc faza decadentă a unei culturi le poți socoti ca fiind niște excitante extreme, de care unele persoane au evident nevoie pentru ca să se mai poată convinge de propria lor vitalitate. Decadența este un fel de desensibilizare.
(...)
>

SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, p.209-210.

NOTE M.T.
* Frederic II Hohenstaufen (1194-1250) = Împărat (1220-1250) al Sfântului Imperiu Roman de națiune Germană (962-1806). (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/217800/Frederick-II)
** Agnostic = Limba greacă: a (fără) +gnostikos (a ști). Termen lansat în 1869 de biologul Huxley, El considera că afirmațiile teologiei sunt fie de necunoscut, fie imposibil de aflat. (http://www.newadvent.org/cathen/01215c.htm)
*** Sarazin = termen cu care erau desemnate în Evul Mediu populațiile musulmane. (http://www.cnrtl.fr/etymologie/sarrasin)
**** Tiranie = Formă de conducere neinstituțională a unei cetăți antice grecești (greacă - tyranos). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tiranii-epocii-arhaice)
***** Ezzelino III da Romano (1194-1259) = Nobil aliat al lui Frederic II, cu întinse domenii în nordul Italiei. (http://www.mondimedievali.net/personaggi/ezzelino.htm)
****** Despotism luminat = Formă de conducere politică din secolul XVIII, inspirată de filozofia iluministă. (http://www.crispedia.ro/Despotism_luminat)

VECHIUL TESTAMENT COMENTAT DE UN TEOLOG PROTESTANT (1967)

Edmond Jacob (1909-1998) a fost profesor la facultăţile de teologie protestantă din Montpellier şi Strasbourg. A fost membru al echipei de specialişti catolici şi protestanţi care a realizat traducerea ecumenică a Vechiului Testament (1970) şi autorul a 11 studii cu această temă în perioada 1946-1979. Între acestea, L’Ancien Testament a apărut în 1967 la Presses Universitares de France, în colecţia ’’Que sais-je?’’.

Cea de a şasea sa ediţie, din 1991, a fost tradusă în româneşte de politologul Cristian Preda şi publicată în 1993 la editura Humanitas în colecţia ’’Ce ştiu?’’. Aşa cum se menţionează pe coperta ediţiei româneşti, colecţia preluată de la P.U.F. prezintă micromonografii pe teme de mare interes, într-un limbaj accesibil şi într-un format de carte de buzunar. În ’’Cuvînt înainte către cititorul român’’, E. J., comparând culturile anterioare mesopotamiene şi egipteană cu cea iudaică, remarcă faptul că la aceasta din urmă corpusul literar religios a fost unificat într-o singură carte scrisă cu ajutorul unui alfabet, fapt ce a permis conservarea sa într-o perioadă atât de lungă. Această unitate externă a cărţii sfinte este completată de ’’unitatea conţinutului cărţii’’, care este dată de ’’credinţa într-un Dumnezeu unic, creatorul lumii şi stăpânul întregii istorii’’.

Lucrarea teologului protestant este structurată în nouă capitole, concluzii şi bibliografie, pe parcursul a 192 pagini.

În primul capitol, ’’Aspectul exterior al Vechiului Testament’’, sunt analizate limba, textul, manuscrisele ebraice, ediţiile tipărite şi versiunile vechi. Cartea sacră a poporului evreu a fost scrisă în cea mai mare parte în ebraică, limbă semitică considerată de rabini ’’limbă sfântă’’ (tratatul Şota 7,1) şi înţeleasă probabil de o elită; parţial în cărţile Ezdra (4, 8-6, 18; 7, 17-26) şi Daniel (2, 4b-7, 28) este folosită aramaica, tot o limbă semitică folosită de strămoşii evreilor, care pătrunde în regatul Israel după căderea Samariei în 7121 î. H., pe fondul creşterii puterii  popoarelor aramaice, şi devine limbă oficială după ce fostul regat al Iudeii devine provincie persană în sec. VI î. H. Textul a fost scris pe papirus şi apoi pe suluri de pergament din piele de oaie sau capră. În sec. III î. H. variantele se restrânseseră la trei: textul masoteric, textul folosit la traducerea greacă şi textul Pentateucului samaritean, pentru ca la sfârşitul sec. I d. H. să se impună Canonul unic. Principalele manuscrise ebraice sunt: sulul lui Isaia din grota de la Qumran (cel mai vechi), papirusul Nash cu Decalogul (sec. II î. H.), fragmentele din sinagoga din Cairo (Talmud şi Ecclesiast descoperite în 1890), manuscrisele familiei Ben Asher (Codexurile de la Cairo, Alep şi Leningrad/1008 d. H.), manuscrisele familiei Ben Neftali (Codexul umanistului Reuchlin aflat la Karsluhe) şi Pentateucul samaritean. Ediţiile tipărite încep în 1477 cu ediţii incomplete ale Pentateucului, Profeţilor şi Hagiografilor. Apoi primele două ediţii complete sunt publicate de Daniel Bomberg, sub îngrijirea lui Felix Pratensis şi Iacob ben Şaim (1524), urmată de ediţia lui B. Kennicott (1718-1783). În sec. XX au apărut ediţiile lui C. D. Ginsburg (1908), R. Kittel şi P. Kahle (Stuttgart) şi N. H. Snaith (1958). Versiunile vechi ale Vechiului Testament sunt traduceri greceşti (Septuaginta probabilă în Alexandria Egiptului în sec. III î. H.), aramaice, siriace, latineşti (Vetus latina după Septuaginta în sec. II d. H. şi Vulgata lui Ieronim din 390-405 după textul ebraic) şi Biblii poliglote (ediţia Walton din 1657 de la Londra cea mai completă).

Capitolul ’’La originea Vechiului Testament: tradiţia vie a unui popor’’ prezintă de asemenea şi primele sale documente scrise. Tradiţia orală iudaică s-a transmis la început prin poezie şi apoi proză. Poezia cuprinde cântece de masă, recoltă, muncă, căsătorie, doliu şi războiul sfânt purtat de Iahve, fără să se poată face distincţia între lirica profană şi cea religioasă, în care cântecul a fost adus la perfecţiune. Proza s-a exprimat prin naraţiuni sub forma maximelor (binecuvântări şi blesteme) şi proverbelor, discursurile înţelepţilor şi strămoşilor şi mai ales sub forma legilor şi profeţiilor, în care oamenii mandataţi de Dumnezeu vorbesc în numele acestuia. Primele documente scrise au fost redactate în sanctuare şi şcoli, care s-au laicizat după efervescenţa culturală din timpul regelui Solomon. Existenţa acestor acte este confirmată de prezenţa în Vechiul Testament a Decalogului, contractelor (Solomon cu Hiram, regele Tirului, Macabeii cu romanii), scrisorilor (Ioab către David prin Urie, Ieremia către exilaţi), listelor de persoane (judecătorii, eroii lui David, funcţionarii lui Solomon), listelor de oraşe şi listelor de ofrande. Autorul conchide că atunci când a început redactarea cărţilor Vechiului Testament  scribii au avut un punct de plecare în arhivele oficiale sau în cele particulare aparţinând unor categorii sociale privilegiate.

În ’’Tora, Pentateucul–un ansamblu de documente diferite’’ Iahvistul este caracterizat ca ’’un autor original’’, fiind prezentate apoi prelucrările operei acestuia, cartea Deuteronomul şi opera sacerdotală, urmate de redactarea finală. ’’Marile opere istorice: de la cucerire la întoarcere’’ sunt împărţite în două, după autori: Deuteronomistul, considerat drept ’’un istoric profetic’’ (cărţile Iosua, Judecătorii, Samuel/Regi 1 şi 2 şi Regi 3 şi 4), şi Cronistul (Cronici I şi II, Ezdra şi Neemia). ’’Profeţii’’ sunt ordonaţi cronologic în proorocii din sec. VIII î. H.Amos, Onea, Miheia), cei de la sfârşitul regatului Iudeii (Sofonie, Ieremia, Naum, Avacum, Ioil), cei din timpul exilului babilonian (Iezechiel,Al doilea Isaia), cei de după exil (Agheu, Zaharia, Maleahi) şi separat Daniel, a cărui lucrare este apreciată de E. J. ca ’’o apocalipsă profetică’’. În ’’Poezia’’ teologul francez comentează cărţile Psalmii, Iov, Plângerile şi Cântarea Cântărilor, iar în ’’Literatura sapienţială’’ cărţile Pildele lui Solomon, Ecclesiatul, Estera (caracterizată ca ’’roman istoric) şi Rut (considerată ’’o nuvelă istorico-poetică’’). ’’Apocrifele’’ sunt acele cărţi pe care teologul protestant le consideră ca fiind ’’ascunse şi nefăcând parte din lectura cultual publică’’ şi în consecinţă le acordă puţină atenţie: Cartea a treia a lui Ezdra, cele trei cărţi ale Macabeilor, Tobit, Iudita, Rugăciunea regelui Manase, Adaosurile lui Daniel (Rugăciunea lui Azaria aruncat în cuptor, povestea Susanei, episodul lui Bel şi al balaurului ), Adaosurile la Estera (visul lui Mardoheu şi rugăciunea fiicei sale Estera), Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah şi Cartea înţelepciunii lui Solomon.

Ultimul capitol, ’’De la cărţi la canon’’, descrie procesul temporal al formării Canonului Vechiului Testament, proces paralel cu redactarea cărţilor. Acest cuvânt grecesc derivat dintr-o rădăcină ebraică înseamnă ’’regulă’’ şi a început să fie folosit în sec. IV d. H., când creştinismul a fost legalizat şi apoi a devenit religie de stat în imperiul roman. În opinia lui E. J., la originea ansamblului de scrieri inspirate, având în consecinţă caracter sacru şi normativ, a stat ’’credinţa în puterea şi autoritatea cuvântului’’. Aşa s-a ajuns la consemnarea cuvântărilor preoţilor, înţelepţilor şi profeţilor, care erau considerate a fi rostite de Dumnezeu şi erau citite în ceremoniile cultuale. Împărţirea Vechiului Testament evreiesc în Legi-Profeţi-Scrieri oferă un reper pentru procesul canonizării. Iudaismul palestinian şi-a stabilit Canonul la sinodul de la Iamnia din 98 d. H., în timp ce iudaismul din Alexandria Egiptului a recunoscut Tora ca principala autoritate normativă. În ceea ce priveşte creştinismul, Septuaginta, conform manuscrisului Codex Vaticanus din sec. IV d. H., a păstrat o ordine diferită de Biblia ebraică: a)Pentateucul; Iosua, Judecători, Rut, Samuel, Regi, Cronici, Ezdra, Neemia;c) Psalmi, Pilde, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Ecclesiaticul; d)Estera, Iudita, Tobit; e)Cei doisprezece mici profeţi, Isaia, Ieremia, Baruh, Plângerile, Epistola lui Ieremia, Iezechiel, Daniel (cu adaosuri). Această ordine corespunde, conform lui E. J., mai mult unei intenţii literare şi teologice decât uneia istorice: la începutul Canonului se află cărţile istorice, apoi cele poetice, cele didactice şi în final profeţii, semnificând o deschidere spre viitor.Bisericile creştine s-au inspirat din ambele tradiţii iudaice. Autorul consideră că bisericile orientale, spre deosebire de cele protestante, au făcut distincţie mai mult teoretic decât practic între scrierile canonice şi cele apocrife, în timp ce cea catolică a acceptat canonice cărţile apocrife la Conciliul de la Trento (1546). El conchide că: ’’Lungile discuţii prilejuite de constituirea Canonului ne sugerează că nu trebuie să luăm în seamă autoritatea Bibliei din perspectiva inspiraţiei sale literale, ci că se cuvine să căutăm raţiunile dinamice şi funcţionale care au făcut din tradiţie o realitatea vie, în stare să se reînnoiească ea însăşi fără încetare’’.

Răspunsul la întrebarea ’’Cum trebuie citit Vechiul Testament?’’ este influenţat de timpul îndelungat în care acesta s-a format şi este constituit din cele trei concluzii ale minimonografiei. Astfel, Edmund Jacob consideră că prima parte a Bibliei este o scriere literară de mare importanţă, deoarece conţine o mare varietate de genuri literare şi componentele sale sunt capodopere ale literaturii universale. De aceea el recomandă ca Biblia să-şi recapete locul în învăţământ alături de literatura Greciei antice şi a Romei, fapt ce nu ar afecta laicitatea şcolii. În plus, bogăţia de imagini şi metafore a cărţii sfinte a fost şi rămâne o sursă pentru pictori, sculptori şi muzicieni. În al doilea rând, Vechiul Testament este o lucrare istorică, concepţia despre istorie a poporului evreu fiind rezumată în cuvintele unitate şi finalitate. Istoria e unică pentru că umanitatea este unică, în cadrul ei Israel bucurându-se de o binecuvântare aparte, iar finalitatea istoriei nu e sfârşitul, ci naşterea unei noi istorii marcată de speranţă. În fine,  Vechiul Testament  este ’’un cuvânt al lui Dumnezeu’’ pentru evrei şi creştini. Faptul că creştinii citesc Vechiul Testament în lumina Noului Testament trebuie să evite, conform recomandării lui E. J., două consecinţe care s-au manifestat în timp: neglijarea istoriei în raport cu alegoria şi afirmarea inferiorităţii Vechiului Testament faţă de Noul Testament, ceea ce a favorizat antiiiudaismul. Teologul protestant conchide că evreii şi creştinii trebuie să mărturisească adevărul fundamental al Vechiului Testament: ’’lumea, neamurile şi indivizii sunt guvernaţi nu de un destin orb, ci de Domnul suveran şi înţelept, al cărui cuvânt nu rămâne niciodată fără rod (Isaia 55, 11), căci e putere de viaţă şi de mântuire’’.

Aşa cum stă bine unui produs cultural francez, vasta bibliografie (peste 50 de lucrări) a acestei cărţi este în întregime în limba franceză, acoperind anii 1950-1987. Majoritatea volumelor sunt comentarii (P. Beauchamp, A.Neher, S. Amsler), iar restul lucrări introductive (D. Lys, A. Lemaire etc) şi istorie-arheologie (R. de Vaux, A. Lemaire etc ).

Florin Bădescu, Descoperirea secolului anunțată de Vatican: Texte scrise de teologul creștin Origene, găsite în Biblioteca din Munchen

MEDIAFAX, București, 13 iunie 2012

„O monografie așteptată”

 ?, Lecturi critice. O monografie așteptată, „Tomis”?, Constanța, 2003?, p. 29

Până la apariția monografiei lui Ilie Rad (Aron Pumnul, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2002), despre mentorul lui Eminescu - Aron Pumnul - s-au scris câteva studii referitoare mai cu seamă la activitatea lingvistică și concepția filosofică.

Elaborată de-a lungul unui deceniu, cartea prof. univ. Ilie Rad, bazată în primul rând pe cercetări de arhivă (e meritul cercetătorului de a fi descoperit documente noi în arhivele din Viena și Budapesta, la Arhivele Naționale din București, precum și în bibliotecile publice din Alba-Iulia și Blaj), pornește de la următoarea idee - sesizată în prefață de V. Fanache: „Biografia unei personalități dintr-o anumită epocă sintetizează, în unele împrejurări, epoca însăși”.

În Argument, se arată că procedându-se la comentarea scrierilor importante ale lui Aron Pumnul, au fost relevate concepția pedagogică, dublată de cea teologică, subliniindu-se de fiecare dată valențele artistice ale scriiturii. 

Primele capitole ale monografiei prezintă nașterea, copilăria și primii ani de școală ai lui Pumnul, la Odorhei, apoi ca elev de gimnaziu și de liceu, la Blaj, precum și la Liceul Piariștilor din Cluj, student la Universitatea din Viena și profesor de filosofie la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj. Dacă primele cinci capitole urmăresc mai ales odiseea spirituală a lui Pumnul, începând cu capitolul al șaselea - În vâltoarea Revoluției de la 1848 - sesizăm și odiseea politică și socială a acestuia. Să remarcăm mai întâi faptul că monografistul surprinde activitatea revoluționară a lui Pumnul în contextul epocii. Apoi, să reținem că se comentează in extenso textul propriu-zis al Proclamației, după ce se va fi menționat că: „Dacă marea majoritate a proclamațiilor din epocă erau niște manifeste politice, textul elaborat de Aron Pumnul urmărea un scop practic, având o finalitate imediată: convocarea unei adunări populare la Blaj...”(p. 92). Nu în ultimul rând, textul Proclamației e analizat și sub aspect stilistic, remarcându-se că aceasta este „concepută în spiritul regulilor clasice ale oratoriei”(p. 96).  

Activitatea jurnalistică a lui Aron Pumnul trebuie corelată cu cea revoluționară. De altfel, cercetările lui I. Rad, la finele capitolului IX către o atare opinie converg: „... fără a fi deosebit de prolific în cei cinci ani de activitate publicistică (...), Aron Pumnul a publicat totuși câteva studii și articole de valoare, care-i definesc concepția lingvistică și ideologică revoluționară” (p. 130).  

Pornind de la ideea că „toți marii oameni de cultură români, care au contribuit la emancipare națională și socială a poporului din care proveneau au avut (...) și preocupări lingvistice”(p. 135) - iar Aron Pumnul a fost unul dintre aceștia - monografistul se oprește în capitolul X asupra ideilor și teoriilor lingvistice ale acestui cărturar. După ce discută de pe poziția filologului sistemul scrierii fonetice propus de Pumnul. I. Rad inserează reacțiile contemporanilor față de teoriile pumniste, cele mai multe ironice. Merită reținută critica exigentă și obiectivă formulată de Maiorescu în cunoscutele studii Despre scrierea limbii române, Limba română în jurnalele  din Austria și Observări polemice, precum și opinia lui Eminescu din articolul O scriere critică (apărut în „Albina”, la Pesta, 1869), în care se explică „nu numai cauzele care l-au dus pe Aron Pumnul la un fonetism exagerat, ci și faptul că teoria sa lingvistică este cronologic vorbind <dreaptă și scuzată>(p. 154).  

Capitolul XI al cărții în discuție este rezervat Lepturariului. Aici, este discutat conținutul fiecărui tom din cele patru câte a realizat Aron Pumnul, menționându-se și ecoul în mediile didactice, literare și culturale - de la părerea lui Al. Hurmuzachi (consemnată într-un articol publicat în „Foaia Soțietății”), pentru care Lepturariul este „un adevărat tezaur național”(p. 168), până la osândirea formulată de T. Cipariu și rezervele lui Maiorescu. În ciuda vizibilelor minusuri ale acestei cărți a lui Pumnul, concluziile la care ajunge I. Rad sunt juste: „Lepturariul (...) constituie, cronologic, vorbind, prima istorie a literaturii române, incluzând texte ale unor scriitori culți din toate provinciile locuite de români, creații populare, scrieri vechi și literatură bisericească”(p. 171) s. n.

Capitolul Ctitor al bibliotecii învățăceilor români gimnaziaști din Cernăuți ar fi trebuit să stea în prelungirea celui despre Concepția pedagogică. În primul, se discută despre organizarea și funcționarea bibliotecii, necesitate îmbogățirii fondului de carte (susținută, pe bună dreptate, de către Aron Pumnul), ca și despre conținutul și importanța bibliotecii. Concepția pedagogică a lui Aron Pumnul, detectabilă din studii Viața năciunei rumâne și Neatârnarea limbei românești, vădește influența lui J. J. Rousseau, în ceea ce privește „înțelegerea adecvată a vârstei infantile” (p. 212), ca și necesitatea „unui învățământ formativ”(p. 212). De altfel, studiile amintite mai sus constituie baza exemplificării artei scriitoricești a lui Aron Pumnul, ilustrându-se, cu citate elocvente, interogația și exclamația retorică, procedeul comparației, ca și arta dialogului, care transpare și din studiul  Convorbire între un tată și între fiul lui asupra limbei și literelor românești. 

Muhammad ibn Tughluq (c. 1290-1351)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000, p. 342-343 (eng. 1995)

Ajungând la cîrma sultanatului Delhi, M. l-a guvernat cu severitate și nepricepere care au dus la decăderea acestuia.
În copilărie, M. s-a remarcat prin agerime, devenid un cunoscător perfect al Coranului, în jurisprudență musulmană, astronomie, logică, filosofie, medicină și retorică. Înainte de a urca pe tron, fusese comandant militar, trimis de tatăl său în orașul Deccan ca să-o reprime pe prinții hinduși, un exercițiu care avea să-l pregătească pentru viitor. După ce i-a succedat la tron tatălui în 1325, M. a trebuit să facă față unui număr de 32 de rebeliuni.
Sperînd să-și legitimeaze autoritatea și să-și întărească puterea, M. a încercat să-i atragă de partea sa pe teologii și misticii musulmani. Însă aceștia au refuzat cooperarea și M. i-a risipit prin India de nord, acțiune care i-a atras faima de necredincios. În 1327 a mutat capitala la Deccan, la 900 km de Delhi, forțînd migrarea une mari părți de populație. După ce și-a dat seama de eșec, a poruncit să se mute capitala la Delhi.
În 1328, sperînd  să îndrepte situația provocată de nebunia financiară a mutării, M. instituit impozite mai mari în zona deltei dintre fluviile Gange și Jamuna. Brutalitatea cu care s-au colectat banii a provocat o răscoală  care s-a soldat cu distrugerea unei mari părți din bogat zonă agrară, ce a avut un efect catastrofal asupra economiei. În efortul de  a stabiliza moneda șubredă, a introdus bani de aramă, fără să ia măsuri pentru ocrotirea rezervelor de cupru. Rezultatul a fost o inflație înspăimîntătoare și o mare rată a falsificărilor.
În dorința de a-și extinde frontierele spre vest, M. a plănuit o expediție în Horasan, pe care nu a reușit să o materializeze. Apoi a încercat să stabilizeze granița de nord în 1329, dar a suferit o gravă înfrîngere din partea forțelor chineze. M. a fost ucis în 1351 înr-o luptă împotriva rebelilor din Sind. Moartea sa a marcat începutul sfîrșitului pentru Imperiul Delhi.