Circulație în Anglia versus circulație în Franța în 1914 (URSULEANU 1981)

<
(...)
În 1914, cînd Europa trepida de tunurile primului råzboi mondial, automobilele erau deja o realitate amenințătoare. În asemenea măsură încît Andre Maurois* povestește că, atunci cînd soldații englezi au debarcat pe pămîntul francez, fiecăruia i s-a distribuit un mic ghid care conținea și această frază semnificativă:"Infanteriștii ca și șoferii vehiculelor militare să-și amintească în fiecare moment cå pe continent toți șoferii conduc pe partea greșită a stråzii"! Logică britanică...
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 357.

Notă M. T.
* Salomon Herzog (1885-1967) = Scriitor și academician din Franța. Din 1947, pseudonimul Andre Maurois devine numele său legal. (wikipedia.ro)

Filozofii și lumea (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîi
(...)
E tot filozofie...
(...)
- Dragă, filozofii, ca toți copiii, au vrut să știe la început "cine a făcut lumea?".
- Cine s-o facă? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
- ?!... se miră cu ochii măriți și cu gura micșorată.
- Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să știe ce se întîmplă cu omul după moarte... Dacă există sufletul... și dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curînd că aci dezlegare nu poate să fie și, modești, dîndu-și seama că nu pot cunoaște nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreșit, mai toți au făcut și metafizică religioasă, dar cei mai mulți, și în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...
- Ce să fie? și era mirată că filozofii și-au pus o întrebare așa de simplă.
(...)
- Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani - și, poate, mai de mult - gînditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaște din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi*, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă așa-zisa teorie a cunoașterii. Motru**, de pildă, e profesor de logică și teoria cunoașterii.
(...)
- Dar bine, cu această cunoaștere a lumii nu se ocupă știința? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoașterii? E mirată, așa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor li se par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decît o axiomă. Așa cum elevii care urmează matematici superioare se miră că li se cere să demonstreze că 3 x 7 = 7 x 3.
- E cu totul altceva, fată urîtă... De altfel, cei mai mulți filozofi au tăgăduit posibilitatea științei.
- Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
- Ei spun că, în afară de ce e formal și nu al realității, în afară de matematici și ce se leagă de ele: geometria, mecanica și fizica, în genere, nu putem cunoaște nimic sigur. "Sigur", înțelegi?
- Și cum asta? Dar medicina?
- De medicină nici nu mai vorbim. Indicațiile ei se bat cap în cap și determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar și ai văzut că eu a trebuit să aștept două săptămîni pînă să te pot săruta ca lumea...
(...)
- A recomandat, zeci de ani, dușurile reci pentru cei nervoși și acum le condamnă, găsindu-le omorîtoare mai ales pentru cei nervoși, de le-a înlocuit cu cele scoțiene. A recomandat o jumătate de veac mîncărurile fierte mult, cu grijă, și azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operația de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicația intensă, ca să revie pe urmă la stimulente și iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de rîu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, și deci e împotriva filtrării. Ba ee pare că unii medici sînt și împotriva aerației camerei de dormit, penteu ca să nu se consume oxigen în timpul somnului și odihna să fie deci completă și citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: "digerăm cu picioarele mau mult decît cu stomacul" și acum unii recomandă siesta liniștită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoșilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munților și, după ce au murit cu sutele și cu miile acolo, au fost coborîți, ceilalți, mai jos. De altfel, mulți se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentație, dovedind astfel că nu cîștigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne lovește mai rău, mai complit. S-a observat, în orice caz, că populațiile care ignoră medicina trăiesc mai sănătos și mai mult decît cele care la tot pasul aleargă după doctori. (...) De istorie ce să-ți mai vorbesc? Ai văzut cum își bate joc Anatole France* de ea. De altminteri,  filozofii nu se gîndeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de știut. Nu putem cunoaște nimic cu adevărat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaște?
- Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaștem noi lumea?
- Prin simțuri...
- Foarte bine, dar simțurile sînt înșelătoare:
Urechea te minte și ochiul te înșală...
Ce un secol ne zice, ceilalți ne dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniștii văd verde în loc de roș. Dacă toți am fi daltoniști, toate lucrurile roșii ar fi verzi, ochiul suferă, de altfel, de atîtea ori de halucinație... urechea de asemeni... "mi s-a părut că m-a strigat cineva", pipăitul înșală, simțul interior înșală... Cei cărora li s-amputat un picior se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile nu au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. De altfel, n-ai văzut și în somn cum ne înșală simțurile? Trăiești în vis tocmai ca în viață. Soarele te arde, iarba e umedă, gheața rece, vezi ce nici n-ai gîndi, cîștigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuiești că ești în vis și îngrijorat, cauți să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gînditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simțuri. Totul e relativ. (...)
-Dar sub aparență, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Și fiecare a propus cîte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuți au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet*, dacă ai căuta și ai căuta, ai vedea că esența, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sînt pe lume. Pentru Heraclites*, care nu vedea decît mișcare și transformare, dimpotrivă: esența absolutului era focul, un foc mai pur însă. Alții, mai vechi, crezuseră că e pămîntul, alții aerul. De fapt, toți înțelegeau prin aceste "principii" ceea ce știința modernă înțelege prin "energie", care, transformîndu-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau niște fizicieni. Erau, de altfel, și buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparențele ar fi înșelînd, dar numărul nu înșală niciodată, 3 + 7 fac oricînd șapte. Alții au găsit că mișcarea e absolută, Zenon* credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste acești primi filozofi, căci toți au dreptate, dar toți exagerează.
- Ascultă, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Și pe urmă, surîzînd: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. De altfel, filozofii toți se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alții ininteligibili. Și dacă ei nu se înțeleg... atunci cum vrei să-i înțelegi tu? (...)
- Bine, dar nici profesorul nu-i înțelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rînd sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sînt capodopere de logică și metodă. Numai dacă le admiți însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii și nebunii sînt cei mari adepți ai logicii. Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devină sonor,  și așa mai departe. De altfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiștii*, care au împins îndoiala pînă la ultimele consecințe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă "omul e măsura lucrurilor" și, oricît s-ar trudi, nu descoperă decît minciuna, atunci să aleagă cel puțin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sînt strămoșii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă și el că orice idee se poate susține, că adevărul nu poate fi aflat și că singurul lucru care ne rămîne de făcut e să căutăm frumosul și agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, și mai bine, o femeiușcă frumoasă ca o statuetă... (...)
- Ei bine, au urmat, lăsînd deoparte pe cei mai puțin însemnați, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignați de atitudinea sofiștilor (căci aceștia, găsind că simțurile înșeală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mjloc, mai sigur, de aflat adevărul. Și au găsit că rațiunea e un bun instrument și că ea ne poate ajuta să descoperim cîteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sînt supuse schimbării. Animalul se naște, crește și moare; dar ideea de animal, speța, rămîne undeva, în aer, în cer: Aristotel găsea că rămîne sigură activitatea, cine nu se mișcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes* găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea - și de aici deducea existența sigură a lumii. Spinoza*, mai raționalist decît ceilalți, ajungea la concluzia că sigură e substanța, adică Dumnezeu, și tot ce există nu sînt decît moduri și forme ale substanței. E panteismul exprimat cu aproximație în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci e toate: floare, pom, munte, om, gîndire; Leibniz*, tot pe calea rațiunii, găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care e făcută lumea. Aceștia au fost raționaliștii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulți, între care și pe religioși: Plotin din Alexandria*, pe filozofii și sfinții creștini: sfîntul Augustin*, sfîntul Bernard*, sfîntul Toma d'Aquino* și alții. (...)
- Așadar, timp de două mii de ani, aceștia și discipolii lor au căutat, îngroziți de nesiguranța simțurilor, să găsească un sprijin în rațiune sau în credința în Dumnezeu. A venit însă școala filozofică englezească, știi că englezii sînt oameni practici, și a afirmat că nimic nu putem ști decît tot prin simțuri. Rațiunea nu duce decît la vorbe goale. Unul dintre acești englezi, Roger Bacon**, și după el altul, Francois Bacon***, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură și să nu credem decît ceea ce se poate controla. Ei sînt părinții științei moderne. Ceilalți englezi, care au filozofat, s-au mulțumit să tăgăduiască valoarea virajului rațiunii. Locke**** afirmă contrariul celor ce se susținuse două mii de ani. Numai prin simțuri putem cunoaște ce e de cunoscut, prin experiență. Înainte de experiență suflwtul e "tabula rasa"*****. Episcopul Berkeley****** trage concluzia că dacă totul nu există decît cîtă vreme e cunoscut prin simțuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există: și cum cunoașterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există și senzațiile sînt provocate se spiritul cel mare: Dumnezeu, așa cum sufletul provoacă și trăiește visele. Viața și materia sînt numai un vis al spiritului. David Hume***** tăgăduiește spiritul și revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiștilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi și se reduce la legile asociației ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simțurile și care, firește, nu are nici o valoare științifică. Tot un englez, și încă față bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunînd, între altele, și o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. "Mă întîlnesc,  zilele trecute, cu bunul meu prieten, John, să-i spunem. Era foarte amărît. "Dar, John, ce s-a întîmplat cu dumneata?"... "Sînt amărît. Mi-a înnebunit băiatul cel mare"... "Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?" "Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Firește că am gătit o masă bogată și, emoționat, l-am întrebat ce a învățat acolo, la Universitate..." "Multe, tată, și lucruri pe care nici nu le bănuiești. Am învățat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creație a simțurilor noastre. Culoarea asta roșie a vinului nu există în realitate, tată, e o creație a ochiului meu, paharul însuși e o creație a simțurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mîna mea e și ea creație a simțurilor mele. Dumneata însuți, tată, ești o creație a simțurilor mele"... Cînd am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare și i-am spus, cuprins de mînie: "Bine, ticălosule, că vinul și paharul, și masa or fi creația simțurilor tale... poate... nu știu. Dar ssă-mi spui mie că eu sînt o creație a simțurilor tale, cînd știu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta-i prea-prea. Ieși afară din casa mea și du-te la filozofii tăi."
(...)
- Episcopul ăsta avea dreptate...
- Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuștile frumoase. (...) De altfel, am ajuns la Kant*****, care e cel mai mare dintre toți. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raționalism - adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată - cu empirismul științific al englezilor. El a spus: nici rațiunea singură, nici simțurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Rațiunea singură o ia razna, simțurile singure sînt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stîrnește impresiile, n-o cunoaștem. El i-a zis lumii aceleia "lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaște nimeni. Cînd vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simțuri și se organizează așa cum cere rațiunea noastră. Cînd acest numen vrea să intre în cetatea minții noastre, el trebuie să se supuie formalităților necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile și prescripțiile. Rațiunea nu poate ști nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetății, dar garantează pentru ordinea și siguranța celor dinăuntru. Prin urmare, și după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu așa la întîmplare, după regulile "casei", adică ale sensibilității, ale judecății și ale rațiunii.
Că vis al morții eterne e viața lumii întregi...
Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atît cît s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine...
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 56-63.

Critica poeziei contemporane (CĂLINESCU 2001)

 Patrick Călinescu, Eirein vs. Poiein, „Agora”, Constanța

Totul se rezumă la genul etimologiei cuvintelor. Chiar și această diferență fundamentală în științele umaniste.

În axiologia și praxiologia poetică (în demersul teoretic și practic prezent în contextul poetic) e cu atât mai importantă. pentru cei interesați voi răspunde implicitului lor de ce? prin explicit...

pentru că de ea depinde însăși natura poeziei, așa cum poeții și-o dezvăluie lor și lumii care-i potențează pe poeți.

Voi continua mai puțin ermetic, dar la fel de abstractizant.

Fac următoarele asocieri: axiologia poetică trebuie să țină de eirein, iar praxiologia poetică - de poiein. Etimologic și logic așa și este. Textual, lucrurile nu stau deloc astfel. În această dichotomizare (iată un sinonim savant al genului!) ar fi rezistat la orice critică așa cum am construit-o acum aș fi stat liniștit. Și înt-o asemenea stare aș fi putut să-mi îndrept discursul nemulțumirilor mele împotriva poeților care, probabil, instinctual, fără insight științific, au simplificat și mai mult asocierea de mai sus, transformând-o dintr-o ecuație nereușită despre condiția poeziei (contemporane în acest caz) într-un modus vivendi rudimentar și a-poetic.

Bun, dar nu pot sta liniștiti atât timp cât acest binom nu se vrea de-construit cinstit derridean. Dar, fără îndoială, există un anumit grad de rezistență la de-construirea sa necesar pe care l-aș numi diferența diferenței. Pe scurt, așa. Iar pe lung, îmi plac aceste simetrii logice, dar a-morfologice și în afară de jocul de cuvinte de pe rândul de sus: al poeziei contemporane.

Ajung, după un ocol relativ mare, acolo unde am vrut să ajung: la cât  de nemulțumit sunt de felul în care se scrie astăzi poezie. Dacă aș fi  un lector neavizat, așa spune pur și simplu : nu-mi place cum se scrie poezie acum! Dar, pentru că sunt un lector avizat, mă întreb și m-am întrebat de nenumărate ori până în acest punct al prezentului de ce nu-mi place felul în care se scrie poezie acum.

O explicație reducționistă ar suna aproximativ așa: pentru că nu s eține seama , pe de o parte, de lipsa de fundament logică a axiologiei poetice/eirein vs. praxiologie poetică/poiein, iar pe de altă parte, pentru că falsul pe care această ecuație l-a legitimat pervers prin necunoaștere: poeții l-au transformat în al lor modus  vivendi.

Și astfel instituția confuziei s-a instalat perfect în mentalul colectiv al poeților de astăzi, pervertindu-le imaginația, propensiunea poetică și, în ultimă instanță, talentul.

Mă gândesc, de aceea, că poeții contemporani ar putea să se implice într-un concert academic mai susținut de propria lor voință estetică. Dar această ideea nu este /era decât o sugestie...

Iar o explicație mai largă ar suna cam așa: iar pe de a treia parte, pentru că nu aici ar fi trebuit să intervină atotputernicia de-construcției diferenței diferenței poeziei contemporane! Dacă am folosit un astfel de grup nominal, anormal prin proliferarea perversă a genitivului, înseamnă că nu-mi place deloc poezia actuală. Revin: binomul eirein/poiein, fundamental, dar problematic prin însăși complexitatea sa, a fost, prin necunoaștere, inversat, adică de-construit în cea mai bună „tradiție” derrideană. Recunosc: subiectul de-construcției este un succes, dar obiectul ei este un eșec. De aceea nu pot admite ca eirein să fie termenul prim al binomului, și nu poiein!

În loc de concluzie, dar totuși: Poezia nu trebuie spusă, ci făcută. Nu retorică, ci poetică. iar poeți, în consecință, ar trebui să spună mai puțin și să facă mai mult, să retorizeze mai puțin și să poetizeze mai mult: să fie poeții poeziilo rlor...

„Domnul profesor Cioran” (ITU 1999)

 Ion Itu, Domnul profesor Cioran, „Astra”, Brașov, II, 13, 1999, p. 84

(...) Baciu optează pentru cea mai proastă dintre soluții. El rostește aceste cuvinte năucitoare: „După spusele profesorului meu de filosofie și logică, etica nu există!” E notat cu 6, ceea ce trebuie să-i fi apărut ca o salvare. După examen, Ion Chinezu îl invită pe tânărul său colaborator la o masă, la care se aflau Valeria Braniște-Căliman și Octavian Șuluțiu. Lipsea tocmai Cioran, tânărul profesor de filosofie și logică. Chinezu îi mărturisește elevului că i s-a acordat nota de trecere întrucât răspunsul a făcut deliciul comisiei.

Cioran va face tot posibilul ca relațiile sale de cancelarie să fie și mai dificile. Astfel, la apariția volumului Lacrimi și sfinți, el nu oferă exemplare cu dedicație nici directorului și nici profesorilor liceului, în afară de profesorii Șuluțiu și Baciu, precum și de fiul acestuia, viitorul memorialist. Scuza invocată atunci, că editura i-ar fi pus la dispoziție exemplare puține, și că nimeni nu i-ar fi înțeles cartea, trebuie contrazisă, deoarece autorul va oferi un exemplar pentru portarul liceului, cu următoarea dedicație: „Lui nenea Ion Ardeleanu, cu stimă, Emil Cioran”. Portarul ia cartea și o poartă ostentativ, sub braț, pe coridoarele liceului. Explicația este și în acest caz pur cioraniană. Portarul își merită darul, deoarece el distribuie zilnic corespondența, contra 1 leu ciubuc, iar profesorilor nu le lua nimic, știind că ei dau un ciubuc lunar, de care autorul autografului putea fi scutit.

Firește profesoratul lui Cioran la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov este consemnat și în actele de cancelarie. Dosarul Statelor de plată păstrate în Arhiva liceului (10) îl menționează pe Cioran ca profesor suplinitor de la 1 septembrie 1936 până la 30 noiembrie 1937, cu obligația unui orar săptămânal de 15 ore. El este remunerat cu un salariu de 4.350 lei pe lună, din care 316 i se rețin pentru chirie. Încasează lunar, deci cu cele 15 semnături de rigoare, 4.049 lei, în timp ce prietenul Șuluțiu, colegul de la română și franceză, încasează, ca profesor definitiv, un salar de 5.450 lei.

Tânărul Cioran nu va fi scutit, în scurtul său exercițiu profesoral, nici de pacostea controlului la clasă. Registrul de inspecții al liceului (11) consemnează pentru anul școlar 1936/1937 o inspecție la 17/18 mai 1937. Sunt vizitate 9 cadre didactice de inspectorul I. Sandu de la Sibiu. Aceștia sunt profesori de clasele I-IV și un pedagog. Singurul la clasele liceale este, la număru 3 al Procesului verbal de inspecție, profesorul suplinitor de filosofie Emil Cioran, vizitat tocmai la clasa VII, la care era elev și Ș. Baciu. Inspectorul notează : „Se face rezumarea cunoștințelor învățate în cursul anului școlar. Se insistă asupra filosofiei lui A. Compte. Elevii dau în general răspunsuri bune. profesorul are o bogat cultură filosofică, operează cu mare ușurință cu termenii filosofiei și e în măsură să trezească în sufletul elevilor interesul pentru studiul problemelor filosofice. Ar fi de dorit să se insiste mai mult asupra noțiunilor fundamentale și să se lucreze cu clasa întreagă.” Ar fi fost de dorit, desigur. După cum ar fi fost de dorit ca și numel lui A. Comte să apară în Procesul verbal fără forma barbară cu p. Textul este redacta cu o caligrafie de abecedar. Și semnat: „Inspector I. Sandu, inspector delegat al VCA Sibiu”.

Destinul profesoratului brașovean al tânărului Cioran se încheie imediat după începutul anului școlar următor. Plecat de la Brașov, el se reîntâlnește cu Ș. Baciu, toamna, la București, înainte de plecarea definitivă în Franța. Fostul elev îi povestește întâmplarea de la examenul de bacalaureat, pe care fostul profesor o ascultă jenat. Memorialistul rămâne cu impresia că povestea îi este cunoscută profesorului din altă parte. Cei doi se vor reîntâlni, pentru o revedere fugace, 20 de ani mai târziu, într-un bistrou parisian din Cartierul Latin, tot „pe-o zi cețoasă de toamnă”. Baciu tocmai sosise de la Rio de Janeiro. Companionii evocă amintirile din Brașov, București, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, „care trăiau la fel de intens în sufletele lor”. Și se despart tot atât de rapid, pentru a se reuni definitiv în eternitate.

Note 
1.Ștefan Baciu, Praful de pe tobă (unde se acordă subiectului un capitol special), Eminescu, 1993, p. 395.
2.Octavian Șuluțiu, Brașov, monografie, 1937.
3.Ș. Baciu, loc. cit., p. 400.
4.Idem, p. 103.
5.Idem, p. 365.
6.Idem, p. 262.
7.Idem, p. 486.
8.Idem, p. 530.
9.Idem, p. 397.
10.Dosar State de plată pe anii 1936/1937.
11.Registrul de inspecții școlare pe anii 1924-1940.