Proiectul Valea Narmada* din India (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Acest proiect din vestul Indiei este unul din cele mai mari proiecte de dezvoltare din lume și finalizarea lui poate dura 100 de ani. Presupune construirea a 3200 de baraje, dintre care 30 sunt proiecte majore, cu cinci care vor produce 2759 (?)wați și 19 vor iriga arii vaste într-o regiune în care precipitațiile sunt foarte scăzute. Banca Mondială** a împrumutat Indiei 450 milioane de dolari pentru primele două baraje, deși costurile totale pentru prima etapă sunt de două miliarde de dolari. Primul baraj, început în 1992, nu lasă posibilitatea de a proteja speciile autohtone și 40.000 ha păduri au fost acoperite de ape. Opt comunități au fost deja mutate, însă numai fermierii au primit compensații constând în bani și două ha de teren irigat pentru fiecare familie. Vânătorii și culegătorii nu au primit nici un fel de compensație. Peste un milion de oameni vor fi nevoiți să se mute și 3500 kmp de teren arabil și pajiști vor fi acoperiți de ape. Statisticile impactului ecologic previn asupra creșterii salinității solurilor, iar zona este instabilă din punct de vedere geologic, cu 30 de cutremure grave din 1790. Guvernul indian estimează că 11,5 milioane de săteni vor beneficia de pe urma energiei și a irigațiilor. Nu există însă mari consumatori de electricitate în zonă. Au fost începute despăduririle, dar fără consultarea comunităților locale. Localnicii lucrează la construcția barajelor, dar casele lor au fost inundate. Nu au fost anunțate planuri detaliate pentru managementul rezervelor de apă potabilă.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne pentru educația de mediu, Constanța, 2003, p. 100.

Note M. T.
* În 2012, 51 de săteni au protestat stând în apă până la gât, conform principiului rezistenței non-violente a marelui filozof indian M. Gandhi (m. 1948). (www.totb.com - India: în apă până la gât - 9 septembrie 2012)
** Grupul Banca Mndială este forma dn cinci instituții financiare și are ca misiune ajutorarea țărilor sărace. Prima și cea mai importantă instituție este Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare a fost fondată în 1944 pentru refacerea postbelică. Are sediul la Washington, deoarece SUA sunt principalul acționar. (www.worldbank.org/eng/about/history)

 Dana Mischie, Începe ce-a de-a opta ediţie a proiectului de trasee culturale „Cu bastonul prin Bucureşti”, Adevărul, 3 august 2017

Proiectul Complexului Hamangia la Cernavoda („Cuget Liber” 2015)

Ana FULAŞ IONESCU, Se caută finanţare europeană pentru Complexul Hamangia

„Cuget Liber”, Constanța, 7 septembrie 2015

 

Să ne întoarcem la tradiţiile sărbătorilor dacice

Cuget Liber 21 decembrie 2013

Gala Națională a Voluntarilor („GAZETA VOLUNTARIAT” 2013)

 „Gazeta de Voluntariat”, decembrie 2013

2 Gala Națională a Voluntarilor
De ce Gala Națională a Voluntarilor?
De ce organizăm competiția?
Competiția Gala Națională a Voluntarilor 2013 are 4 categorii și 22 de secțiuni

3 Ambasadorii voluntariatului în România - Raed Arafat, Călin Goia, Valeria Răcilă van Groningen, Irina Păcurariu, Damian Drăghici, Margareta Pâslaru, Zoli Toth, Marius Manole

4 Finaliști Voluntarul Junior
Mădălina Tămaș - Team four Youth Association
Ana Maria Roth - Asociația Manieres
Anca Elena Moței - Asociația Impact Bistrița
Ioan Vladimir Vîntu - Asociația Grupurilor Locale de Tineret Constanța
Tobias Cătălin Pasăre - Asociația Impact Bistrița
Andreea Cordon - Asociația Absolvenților Universității „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

5 Finaliști Voluntarul Senior
Mihaela Stăncele - Organizația Salvați Copiii Dolj
Iulia Cristina Besnea - Comitetul Național Român pentru Drepturile Copilului Constanța
Ecaterina Coltz - Asociația Societatea de Salvare București
Daniela Lupiș - Fundația Noi Orizonturi
Steluța Manolache - Fundația Chance for Life
Irina Eva Lițcanu - Organizația Națională Cercetașii României

6 Finaliști Artă și Cultură

6 Finaliști Social

7 Finaliști Protecția Mediului și a Animalelor

7 Finaliști Sport și Recreere

7 Finaliști Educație

8 Finaliști Sănătate

9 Finaliști Activism și Drepturile Omului

9 Finaliști Tineret

10 Finaliști Corporativ

10 Finaliști Centrul de Voluntariat al anului

11 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Activism și Drepturile Omului

12 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Artă și Cultură

13 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Corporativ

13 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Educație

14 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Protecția Mediului și a Animalelor

15 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Social

16 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Sport și Recreere

17 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Tineret

18 Juriu 

19 Interviuri - Parteneri
Corina Vasile - Raiffeisen Bank
Mona Nicolici - OMV Petrom România
Alina Cristea - Holcim România

20 Parteneri Strategici -  Raiffeisen Bank; Petrom
Instituții susținătoare - BNR; Ministerul Turismului și Sportului; Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice; Comisia Europeană; ANPDEPF
Parteneri - Holcim
Susținători - GSK; Ursus; Pfizer; Enel; Privileg Catering
Parteneri Media - CSR Media; Gala Societății Civile; 3 Al Treilea Sector; Cariere; E-Jobs; HR Club; NongUVERNAMENTAL; PR Wave; Responsabilitate Socială; Stiriong.ro; Asociația Empower; ProVobis; Blogunteeer.ro

Eveniment cultural-educaţional la Muzeul de Istorie

Cuget Liber 7 noiembrie 2013

Concurs de tras cu arcul, la Cetatea Capidava

Cuget Liber 28 octombrie 2013

Colectă de cărţi istorice la Librăria Cărtureşti

Cuget Liber, Constanța, 27 iulie 2013

Bibliotecile publice în Norvegia (AABO 2006)

Svanhild Aabo, Valoarea bibliotecilor publice, „Lectura”, Biblioteca Județeană Cluj, s. n., III, 1, 2006, 25-28

Studiul meu se axează pe două provocări majore adresate bibliotecilor de azi: 1) efectele pe care digitizarea societății le are asupra bibliotecilor și asupra utilizatorilor acestora și 2) presiunea economică continuă asupra bugetelor publice în general și asupra bugetelor bibliotecilor în special. Aceste provocări sunt studiate din diferite perspective biblioteconomice și ale științei informării, atât teoretice, cât și metodologice.
Unele studii explorează impactul diferitelor aspecte ale activităților bibliotecilor publice, cum ar fi impactul lecturii, al accesului la tehnologia informațională și al serviciilor orientate spre utilizatori sau proiectele comunitare. Alte studii investighează impactul serviciilor de bibliotecă asupra unor grupuri speciale, asupra celor marginalizați social, cu venituri mici, copiilor, tinerilor, persoanelor cu dizabilități, vorbitorilor de limbi străine etc. Mai mult, aceste studii explorează impactul social sau global al bibliotecilor publice (Linley și Usherwood, 1998).
Lucrarea mea de doctorat se adaugă acestui din urmă grup de cercetare și face un pas înainte, propunându-și să măsoare valoarea generală a bibliotecilor publice din Norvegia (Aabo, 2005). Situația economică în sectorul public continuă să fie una moderată, iar controversa generată de distribuirea fondurilor publice se intensifică. În această situație, se impune determinarea valorii bibliotecilor publice în termeni monetari. Pentru a putea stabili această valoare, am apelat la metodele utilizate în economie. Punctul de pornire este conceptul economic de valoare.
Valoarea economică
Valoarea economică „(...) nu este sinonimă cu valoarea comercială sau financiară, deși poate fi exprimată în termeni de bunuri cuantificabile sau bani - și înseamnă orice valoare de întrebuințare a bunurilor sau serviciilor culturale în cauză, plus toate celelalte valori care nu pot fi comercializate, dar care pot deriva din aceasta” susține David Thorsby (2003, p. 279), specialist în domeniul cercetării economico-culturale. Teza are ca scop explorarea valorii economice a bibliotecilor publice.
Conceptul economic de valoare derivă din teoria economiei prospere și are la bază alegerea. Constrânsă de situația economică individuală, fiecare persoană poate alege să consume bunuri private, publice sau alte bunuri necomercializabile, inclusiv serviciile de bibliotecă. Compromisurile pe cale le fac oamenii atunci când aleg un bun în detrimentul altuia dezvăluie adevăratele valori p care ei le atribuie acestor bunuri.
Proiectul meu încearcă să găsească modalități a valorii bibliotecilor publice din perspectiva populației. Scopul acestui studiu este de a măsura, în termeni monetari, valoarea beneficiilor pe care bibliotecile publice norvegiene le oferă cetățenilor și astfel să determine dacă beneficiile depășesc costurile de furnizare. Se va stabili dacă publicul consideră că bibliotecile publice își justifică banii investiți în ele. Mai mult, studiul încearcă să scoată în evidență motivele pentru care norvegienii, atât utilizatori, cât și non-utilizatori, apreciază bibliotecile publice. Scopul este acela de a o feri o mai bună înțelegere a valorii totale a bibliotecilor publice și de a demonstra atât valoarea lor productivă, câț și valoarea democratică și culturală. Nu trebuie să uităm că acest studiu se bazează pe aprecierea cetățenilor. Nu sunt luate în considerare nici părerile experților referitoare la valoarea bibliotecilor publice și nici obiectivele politice formulate de autorități.
În cele mai multe cazuri, analiza economică se realizează pe baza prețurilor de pe piață pentru  a aproxima valorile relative. Din moment ce serviciile de bibliotecă nu pot fi transformate în bunuri private și nu au prețuri de piață, acest demers este irealizabil. Informații despre cerere și beneficii pot fi obținute prin metode de evaluare a produselor necomercializabile, metode folosite în cazul sectoarelor: cultural, educațional, de sănătate și de mediu. Demersurile de evaluare a bunurilor necomercializabile duc la estimarea modalităților în care oamenii apreciază aceste bunuri. Beneficiile necomercializabile ale bibliotecilor publice vor primi valoare monetară, prin urmare vor putea fi comparate cu costurile.
Metoda de evaluare relativă
Metoda de evaluare relativă este o metodă directă și explicită de a utiliza sondajele pentru a evalua bunurile publice. Metoda rezolvă problema absenței piețelor pentru bunurile publice, prezentând o piață ipotetică în care subiecții au posibilitatea de „a cumpăra” anumite bunuri sau „a licita” pentru ele. Această metodă se bazează pe evaluarea proprie fiecărui individ. Ea scoate în evidență disponibilitatea oamenilor de a plăti în bani bunuri necomercializabile. Metoda a fost folosită pentru a stabili valoarea diferitelor bunuri culturale (Noona, 2005), cum ar fi muzeele, teatrele și bibliotecile (Harless și Allen,1999; Holt et al., 1999).
Totuși, există dificultăți în implementarea metodelor bazate pe piețe ipotetice tocmai din cauză că nu au o bază reală. Un obiectiv principal este acela de aduce intențiile  celor intervievați mai aproape de acțiunile lor probabile. Descrierea scenariului în care va avea loc evaluarea este dificilă. Pentru a imagina un scenariu necesar unui studiu de evaluare relativă, este necesar să se țină  cont de anumite aspecte; scenariul trebuie să conțină trei mari componente:
1) Alegerea locului în care vor fi plasați cei intervievați, întrebările care vor scoate în evidență acceptarea plății sau acceptarea compensației pentru bunurile care urmează a fi evaluate.
2) Informații referitoare la modalitățile de plată și la regulile de aprobare a unei modificări propuse.
3) Întrebările legate de cei intervievați, spre exemplu: caracteristicile socio-economice, atitudinile față de bunurile care urmează a fi evaluate.
Studiul norvegian
Scenariul din studiul meu empiric referitor la valoarea bibliotecilor publice norvegiene se bazează pe rezultatele a două studii pilot care i-au testat caracterul verosimil. Scenariul acceptării plății descrie o situație economică ce obligă politicienii locali să propună o alegere între a închide biblioteca sau a mări taxele locale. Scenariul acceptării compensației descrie aceeași situație, dar, în acest caz, politicienii au de ales între a închide biblioteca și a redirija fondurile economisite către educație, sănătate sau alte proiecte locale sau de a păstra atât biblioteca, cât și celelalte proiecte locale, la același nivel de activitate.
Descrierea scenariului  începe prin referirea la Legea bibliotecilor publice norvegiene și la declarația acesteia că: „sarcina bibliotecilor publice este de a sprijini instruirea, educarea și alte activități culturale prin punerea cărților sau a altor materiale la dispoziția tuturor cetățenilor Norvegiei în mod gratuit”. Situația aleasă este descrisă astfel:
„Se știe că situația economică se deteriorează în majoritatea localităților. Acest lucru implică reducerea sau chiar desființarea unor servicii publice, dacă nu vor fi mărite veniturilor consiliilor locale.
Să presupunem că Legea bibliotecilor publice ar prevedea următoarele: consiliile locale au dreptul de a decide dacă vor biblioteca publică. Să ne imaginăm că acestea ar hotărî închiderea bibliotecii. Opțiunile rămase ar fi: utilizarea unei biblioteci publice dintr-o localitate învecinată sau cumpărarea tuturor cărților, manualelor, surselor de informare etc. de care avem nevoie. Nu vor mai exista nici serviciile de bibliotecă destinate școlilor, nici cele adresate diferitelor grupuri ale comunității locale (serviciul externe destinat persoanelor în vârstă instituționalizate, grădinițelor etc), nici cursurile de pregătire ale adulților.
O altă alternativă ar fi menținerea serviciilor de bibliotecă suplimentându-se veniturile consiliului local prin mărirea taxelor locale.”
Sondajul a fost realizat de o companie profesionistă de sondare a opiniei publice ca parte a sondajului său bilunar de colectare a datelor. Au fost intervievate 999 persoane, cu vârste de peste 15 ani, la domiciliu fiecăreia, ca reprezentanți ai familiei lor.
Prima parte a chestionarului a debutat cu descrierea globală a serviciilor locale, urmând întrebări despre bunurile culturale și apoi despre bibliotecile publice. Scopul a fost acela de a plasa bibliotecile în contextul general al bunurilor publice locale și, indirect, de a le aminti celor intervievați de restricțiile bugetare care determină o competiție între bunuri și servicii pentru resursele publice sau private limitate.
E importantă și problema drepturilor de proprietate asupra unui bun necomercializabil. Pentru a clarifica problema drepturilor de proprietate  asupra beneficiilor bibliotecii publice s-a pus următoarea întrebare: „Credeți că aveți dreptul să beneficiați de serviciile bibliotecii orașului în care locuiți?” Răspunsul a fost aproape unanim: 94% au răspuns „da”, un procent mult mai mare decât cei care s-au declarat utilizatori de bibliotecă, aceștia fiind 60%. Acest rezultat clar și importanța chestiunii drepturilor de proprietate în evaluare au implicații majore în estimarea valorii bibliotecilor publice norvegiene.
Tuturor celor intervievați li s-au pus două întrebări de evaluare, jumătate au primit întrebări legate de acceptarea plății, cealaltă jumătate întrebări despre acceptarea compensației. În urma activității de cercetare s-au realizat estimări bazate pe diferite variante-model. Din aceste estimări poate fi dedusă o clasificare a evaluării bibliotecilor publice de către populație. Limita minimă este aproape de media anuală a costurilor pentru bibliotecă per familie, 400 NOK, și limita maximă este de 5 ori mai mare, 2000 NOK. Datorită situației alese în acest caz, „adevărata” valoare atribuită de populație este mai aproape de limita maximă. Estimările  sunt extrem de importante pentru bunurile publice asupra cărora cetățenii cred că au drepturi de proprietate (MacDonald și Bowker, 1994).
Concluzia finală este că, în general, norvegienii apreciază beneficiile bibliotecilor publice ca fiind mai valoroase decât costurile de furnizare a serviciilor de bibliotecă, demonstrând un raport cost-beneficiu de 1:4. Cu alte cuvinte, pentru fiecare NOK folosit pentru bibliotecile publice, populația primește beneficii de patru ori mai valoroase. Acest lucru nu înseamnă că toate bibliotecile publice din 433 localități norvegiene au o valoare netă pozitivă. Estimarea este o medie, ceea ce înseamnă că unele biblioteci au o valoare mai mare, altele mai mică, putând fi aduse îmbunătățiri. Totuși, la nivel național, bibliotecile publice norvegiene au, cu siguranță, o valoare netă.
Motive
Studiul urmărește să evidențieze motivele pentru care cei intervievați au dat o anumită valoare bibliotecilor publice. Aproximativ 40% dintre cei care au apreciat biblioteca au făcut-o în calitate de utilizatori ai acesteia (persoana intervievată sau un alt membru al familiei sale frecventând biblioteca), 20% în calitate de viitori utilizatori și 35-40% prin valorificare indirectă ținând cont de părerile altor utilizatori, diseminarea literaturii, a culturii și științei în cadrul bibliotecilor și promovarea democrației și egalității. Astfel, o parte substanțială a valorii bibliotecilor publice  este motivată prin beneficiile sale sociale și culturale. Majoritatea celor intervievați sunt motivați atât de interesul personal, cât și de beneficiile obținute de ceilalți și de comunitate în general. Aceste varii motive sunt o descoperire importantă și pot fi interpretate pentru a reflecta starea de fapt a bibliotecii publice de azi ca instituție comunitară.
(...)

„Teatrul - arta comunicării” (TAVITIAN 2003)

Virgil Mocanu, Teatrul - arta comunicării, Constanța, 2003,

Actuala stagiune a Dramaticului constănțean a fost marcată de instituționalizarea unui benefic program de educație estetică a elevilor, prin teatru, al cărui germene ideatic ființa de mai multă vreme, dar n-a putut beneficia de condițiile favorabile rodirii. Despre felul în care a prins viață o generoasă inițiativă, am stat de vorbă cu Anaid Tavitian, secretar literar la Teatrul Dramatic „Ovidius” din municipiul pontic.

-Precizați mobilul acestei inițiative care vă aparține în exclusivitate și mărturisiți-ne cum a fost ea primită de factorii de decizie ai școlii constănțene.

A. T. - Am asistat uneori, în sala de spectacole a teatrului nostru, la manifestări dintre cele mai reprobabile ale unor liceeni veniți în mod organizat, cu școala, pentru a asista la reprezentații din repertoriul instituției noastre. Am reținut cu neplăcută surprindere limbajul lor sumar, stereotip, vulgar, purtând amprenta unei comunicări deficitare. M-am gândit că acești tineri beltenebroși, teribiliști, ostentativ neconformiști, nu sunt iremediabil scăpați din frânele factorilor educaționali, că ei sunt încă posibil de modelat, în sensul că, dacă prezintă carențe de gust, de pricepere, de afecțiune pentru Muza Thaliei, noi dispunem de mijloacele necesare pentru a-i forma ca spectatori de teatru și a-i educa în spiritul respectului, înțelegerii și apropierii față de una dintre cele mai vechi și prodigioase arte ale comunicării - teatrul. Prezentând conducerii Inspectoratului Școlar Județean intențiile noastre, am găsit multă înțelegere și un sprijin necondiționat la doamnele inspector general, profesor Paloma Petrescu, și inspector general adjunct, Lucreția Șirinian.

-Proiectul „Teatrul și școala”, pe care l-ați întocmit, are, din câte cunosc, mai multe dimensiuni. Vă rog să stăruiți asupra acestora.

A. T. - Prima dimensiune constă în prezentarea, la sediul instituției noastre profesioniste de spectacol, a unor reprezentanți cu piese din dramaturgia națională și universală, aflate în repertoriul stagiunii curente și consonante cu cerințele programelor școlare. A doua dimensiune o reprezintă spectacolele lecturii, care se apropie mult de teatrul radiofonic, întrucât cel mai relevant element este vocea actorului. Personal, înaintea acestora, procedez la o trecere în revistă a liniilor de forță ale textului dramatic, făcând precizările de rigoare despre locul operei respective în creația autorului și locul scriitorului în literatura românească de gen. Ofer detalii despre timpul, spațiul, durata și alte circumstanțe favorizante ale acțiunii dramatice, solicitând elevilor să urmărească atent și felul în care actorii, interpreți ai unor roluri diferite, comunică și se comunică. Până la ora discuției noastre, am oferit spectacole-lectură îndeosebi la Liceul „Mihai Eminescu”, Liceul „Lucian Blaga”, Liceul de Telecomunicații, Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu”, Colegiul „Carol” din Constanța, precum și la Liceul „Lazăr Edeleanu” din Năvodari, Liceul „Nicolae Bălcescu” din Medgidia, Liceul „Callatis” din Mangalia, exploatând valențele de fond și artistice ale piesei Gaițele de Alexandru Kirițescu (în variantă integrală, cu intrări și ieșiri din scenă, dispunând și de banda sonoră cu efectele secundare), ale dipticului cehovian alcătuit din Ursul și Cerere în căsătorie, ale farsei caragialești O soacră (Soacra mea, Fifina), ale comediei într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea și ale variantei muzicale Înșir-te mărgărite.

Cea de a treia dimensiune a proiectului „Teatrul și școala” vizează întâlnirile dintre realizatorii spectacolelor de teatru, elevii și profesorii spectatori, cu prilejul cărora ascultăm opiniile pertinente enunțate și încercăm să le stârnim interesul și curiozitatea, pornind de la lucrurile inedite din textele dramatice cum sunt, de exemplu, elementele de industrie ale spectacolelor, întrucât un spectator primește doar produsul finit, dar în spatele unei reprezentări scenice se află o muncă titanică, implicând un mare volum, investiții uriașe de talent și pasiune. De asemenea, pentru a putea pătrunde intimitatea acestui laborator de creație dramatică - teatrul, am invitat frecvent elevi din gimnazii și din licee să viziteze instituția noastră, să cunoască mecanica de scenă, să participe la repetițiile generale, la repetițiile la masă, pentru ca să constate drumul sinuos, uneori îndelung, al pregătirilor unui spectacol.

-Ce idei v-au călăuzit, întreprinzând demersurile enunțate?

A. T. - Mai întâi aceea că școala și teatrul au o misiune comună - îndrumarea cu mijloace specifice a tinerei generații spre o lume a frumosului, a echilibrului și a înțelepciunii. Teatrul creează momente unice de bucurie a spiritului, de reconfort, de evadare din realitatea inconfortabilă, din contingent și plasarea în acea sferă a ficțiunii ideale, în limitele căreia omul se simte înnobilat sufletește și superior moralicește. Teatrul favorizează nu numai deprinderi, convingeri și sentimente estetice, ci, pe temeiul acestora, metamorfoze benefice în plan etic. Prezentându-le elevilor spectacole-lectură, aducându-i în „cutia italiană” de la sediu, discutând cu ei despre rostul și finalitatea lucrării dramatice, se anulează, dispare distanța dintre rampă și sală. Tinerii din școli ajung mai aproape de actori, de munca lor, de strădaniile lor, îi înțeleg mai bine, îi răsplătesc cu aplauze călduroase și din convingere, probând că și-au însușit mesajul transmis. Astfel, teatrul devine pentru ei o necesitate imperioasă și ca model, ca artă a comunicării neechivoce, de o mare precizie, claritate și percutanță, fiindcă în mesajele venite dinspre luminile rampei elevii găsesc numeroase răspunsuri la întrebările care îi frământă.

-Cum a privit presa constănțeană proiectul în derulare „Teatrul și școala”?

A. T. - Pornind de la considerentul că, în lume, teatrul, ca disciplină de studiu, se face în colegii și în universități, deprinzându-i pe tineri să comunice mai ușor, să scape de inhibiții, să-și dezvolte mobilitatea intelectuală și sentimentul solidarității, să se miște elegant, să capete plăcerea rostirii inteligibile, cursive, coerente, plastice pe alocuri, media constănțeană, fără excepție, a agreat programul nostru, detaliindu-l, explicându-l, urmărindu-l pe secvențe de referință și stimulându-ne astfel capacitatea de acțiune.

Intenționăm să alcătuim un dosar de presă pe care-l vom înainta la Ministerul Educației și Cercetării, cu solicitarea expresă ca forul diriguitor al învățământului național să includă, cât mai curând posibil, teatrul ca materie opțională de studiu în învățământul preuniversitar.

-În perspectiva noului an școlar, 2003-2004, proiectul în discuție al Teatrului Dramatic „Ovidius” va căpăta o nouă dimensiune?

A. T. - Ne aflăm în stadiul unor discuții sincere, deschise, cu conducerile multor școli, organizăm sondaje și teste menite să detecteze gusturile și preferințele elevilor în materie de teatru, ne vom adânci, la rândul nostru, în studiul programelor școlare de limba și literatura română, în scopul de a afla ce și cum trebuie făcut pentru ca teatrul să pătrundă tot mai adânc în viața școlii. Preconizăm, în acest sens, înființarea în diferite instituții școlare a unor „Cluburi ale prietenilor teatrului”, care, printre altele, vor avea misiunea să recruteze, din rândurile elevilor, interpreți pentru spectacolele-lectură. Vom aborda multe alte lucrări dramatice, urmând ca pe cele de mare întindere să le scenarizăm pe secvențe-cheie. ne va fi alături, în continuare, regizorul nostru, Gavril Borodan, care a montat toate spectacolele-lectură de până acum.

„Ignorarea sistematică și premeditată a culturii” (DUNĂREANU 2001)

 Ovidiu Dunăreanu, Ignorarea sistematică și premeditată a culturii, „Tomis”, Constanța, decembrie 2001

Pentru a deveni un moment de autentică revelație intelectuală, sufletească și estetică, actul de cultură trebuie făcut temeinic și nu lăsat la îndemâna oricui. Ocazionalul, precaritatea, improvizația, amatorismul, lipsa de vocație se abat, încă, asemenea unor boli molipsitoare asupra lui. Iar aceste ... sunt cu asupra de măsură când un asemenea demers se întâmplă în provincie. Multe dintre proiectele, temele și programele realizate în spațiul amintit suferă de „inflație”, sunt lipsite de amplitudine, de miză.

Aruncând o privire în „ograda” noastră euxină, suntem obligați să recunoaștem că nici ea nu face excepție de la regulă. Cu toată țâfna cosmopolită pe care și-o revendica, în momentul de față, în Constanța - al doilea mare oraș al țării, principalul ei port la mare, cu deschidere universală, zonă industrială cu serios potențial economic și financiar, capitala estivală, centru universitar - ignorarea culturii și a instituțiilor care o profesează, este sistematică și premeditată. Puterea locală nu-i consideră pe oamenii din aceste domenii  parteneri de dialog. Accesul lor în organismele județene și locale este limitat. Iar dacă au șansa să se strecoare acolo unul sau doi, împinși în față de interesele și anafoarele tulburi ale eșichierului politic, cei în cauză, de regulă, nu provin dintre vârfuri, ci din spatele plutonului, competența și prestația lor fiind, deseori, îndoielnice.

Cu excepția câtorva oameni e bine din comisiile pentru cultură, învățământ și culte, aleșii noștri sunt robii unei mentalități incompatibile cu gândirea acestui început de secol și de mileniu, într-o țară care face disperate eforturi să intre în rândul statelor civilizate. Chiar dacă nu o spun direct, ei lasă să se înțeleagă, o vădită lipsă de responsabilitate, că în cultură se poate construi, evolua și trăi, cu bugete derizorii, altele sunt prioritățile pentru că trebuie alocate miliarde, că de ea nu e nevoie, pentru că nu produce, în schimb mănânc banii contribuabililor degeaba. Nimic mai grav, nimic mai dezarmant, decât o astfel de optică.

Supusă continuu unei asemenea prese demolatoare, lipsită de mijloacele de existență necesare, contaminată de confuzie, de ambiții deșarte, anacronism, fanfaronadă, de pitoresc al nivel de kitsch, căzută într-un locaș meschin, infatuat, în închistare  și opacitate, fandoseală vulgară, snobism grețos, lipsit de valori puternice, îndrăznețe, capabile să producă mutații fundamentale în imaginea și substanța ei (cele care există, puține la număr, șicanate, hulite, contestate și alungate, condamnată la uitare, asaltată de conservatorismul pervers al mediocrității, nelăsată și neajutată să se dezvolte normal, să se sedimenteze în straturi rezistente , să creeze tradiție, emulație, identitate incontestabilă pentru siguranța în istoria acestui spațiu și a generațiilor ce vor veni, punând în primejdie însăți existența acestui țărm, veche vatră de civilizație și de sinteză românească.

Numai respectând tradiția, moștenirea lăsată de înaintași în domeniu, evitând ce ține de efemer, de regionalismul ...promovând specificitatea locului, investind teamă, energie, pasiune și... bani, manifestările din sfera culturii o pot apuca pe linia de bătaie lungă, a reușitei, pot căpăta deschis înălțime și anvergură națională.

Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov (WERTH 1995)

 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov, trad., note și postfață F. Constantiniu (Paris, ed. XIV, 1998), Corint/Istorie universală-Microsinteze-12, București, 2000, 136 p.

5 Introducere

Partea întâi Anii lui Hrușciov (1953-1964)

8 Capitolul I Luptele pentru succesiune și apariția proiectului hrușciovist (1953-1957)
I. Reorganizarea puterilor
II. Dezbaterile economice și sociale: apariția proiectului hrușciovist
III. Schimbări în politica externă
IV. Congresul al XX lea: începuturile unei destalinizări controlate
V. De la Congresul al XX lea la eliminarea grupului antipartinic (februarie 1956 - iunie 1957)

32 Capitolul II Limitele și derapajele proiectului hrușciovist (1958-1964)
I. Campanii, mobilizări, reforme și liberalizări
II. Limitele dezghețului cultural
III. De la derapajele economice la mitul comunismului 
IV. Congresul al XXII lea și urmările sale
V. O politică externă voluntaristă
VI. O înlăturare instituțională

Parte a doua 

62 Capitolul III Vârsta de aur a nomenclaturii și „statul întregului popor”
I. Conservatorismul politic și reforma economică
II. Consens și divergențe
III. Personalizarea puterii, compromis și pluralism instituțional
IV. „Statul întregului popor”

77 Capitolul IV Criza „socialismului dezvoltat”
I. Alunecarea spre conservatorism și împotmolirea reformelor
II. Dificultățile unei agriculturi asistate și ineficace
III. Criza organizării muncii

89 Capitolul V Mutațiile sociale în „era stagnării”
I. Mutațiile demografice
II. Urbanizarea și consecințele ei
III. O participare solicitată, o unanimitate de fațadă
IV. Formele dezacordului și excluderii

106 Capitolul VI URSS și lumea
I. URSS și lagărul socialist
II. „Destinderea” și limitele ei
III. Sfârșitul „destinderii”

121 Capitolul VII Interregnul Andropov-Cernenko
I. Permanența problemelor interne
II. Exacerbarea tensiunilor Est-Vest

126 Concluzii

128 Bibliografie selectivă

132 Postfață

coperta IV 

Cel de-al doilea volum al Istoriei Uniunii Sovietice, avându-l drept autor pe cunoscutul sovietolog francez Nicholas Werth, urmărește perioada cuprinsă între moartea lui Stalin și alegerea lu Mihail Gorbaciov ca secretar general al PCUS. Volumul prezintă aceleași calități remarcabile de documentare și interpretare ca și primul, apărut nu demult, în această colecție, și în traducere românească.

Pentru cititorii din fostele țări comuniste, care au cunoscut un șir de fenomene descrise și analizate de Nicholas Werth, cartea sa constituie o radiografie care le permite să înțeleagă ceea ce mulți dintre ei au văzut și simțit, fără să poată stabili însă legăturile necesare de cauzalitate

„Europa în balanță” (BERTRAM 1995)

Christoph Bertram, Europa în balanță, traducere Ioana Ieronim și Adriana Tudor (Washington 1995), Clavis, 1996

5 Prefață de Lawrence S. Eagleburger

7 Cuvânt înainte

9 Introducere 
14 Acționăm acum sau așteptăm să vedem ce se întâmplă?

19 1. Confruntarea cu incertitudinea
19 Pericole și reacții
22 Stabilitate prin stabilizarea instituțiilor
25 Alianța și Uniunea

29 2. O Alianță fără fond?
30 Criza existențială NATO
36 Abordarea minimalistă: muniție de rezervă
37 Tensiunile schimbării
41 Noua misiune: asigurarea păcii după războiul rece

45 3. Rusia și noul NATO
45 Ce fel de Rusie?
48 Ce loc va ocupa Rusia în Europa?
51 Un Forum NATO-Rusia
55 Și dacă Rusia spune „Niet”?

57 4. Europa de Est și noul NATO
57 De ce este necesară extinderea NATO
58 Limitele Parteneriatului pentru Pace
61 Definirea condiției de membru NATO
62 O chestiune de cronometrare
64 Implicații pentru Alianță
67 Țări care nu sunt încă membre și țări care nu vor fi niciodată

69 5. O Uniune cu probleme
70 Uniune incompletă
72 O comunitate pentru viitor?
74 Imperativul instituțional
79 Conferința interguvernamentală
80 O avangardă care împiedică regresul
81 Cuplul franco-german 
84 Un remediu riscant

85 6. Europa de Est și Uniunea Europeană
86 Parteneriatul pentru prosperitate
87 Piedici
90 Învingerea piedicilor

95 7. NATO și Uniunea Europeană
96 Identitatea de apărare a Europei
96 UEO: mai mult o problemă decât o soluție
99 Un NATO europenizat
101 Grupul central de apărare
102 Extinderea spre Est: separată, dar paralelă
104 Instrumente variate pentru variate probleme

107 8. Conexiunea atlantică
107 Interese fără structură
110 Numai lipsa conducerii?
111 Proiecte comune sau instituții comune?
113 Nici un test de urgență
114 De ce lipsa instituțiilor?
116 Nu monopol NATO, nu monopol UE
118 Acoperiș pentru mai multe case

121 Concluzie

124 Kenneth Murphy

coperta IV 

Europa în balanță este prima carte analiză care apare în România pe temele, azi fierbinți, NATO și Uniunea Europeană: secretele de funcționare și criza actuală din aceste două mari instituții; șansele țărilor din Europa Centrală și de Est, inclusiv ale României, pentru următorul deceniu; mai este Rusia un pericol pentru vecinii săi, în contextul dat?

Cartea lui C. Bertram este o pledoarie pentru extinderea NATO și lărgirea UE, ca soluție optimă pentru marile probleme ale momentului.

Christoph Bertram

Corespondent de politică externă la prestigiosul săptămânal german „Die Zeite”. A fost, din 1974, până în 1982, directorul Institutului Internațional de Studii Strategice de la Londra. Autorul unor lucrări substanțiale pe teme de securitate europeană și atlantică.

Doina Jela - Constanța Moisescu („TOMIS” 1995)

Doina Jela, Convorbire cu Constanța Moisescu, director adjunct al Agenției Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor, „Tomis”, Constanța, XXX, 294, ian. 1995, p. 14

Ce se înțelege prin „autor” în terminologia dv.?
Prin „autor” legea înțelege orice persoană care a creat o operă, aceasta nefiind numai o operă literară. Poate fi vorba de o operă muzicală, plastică, cu toate variantele respective, poate să fie un program de calculator, poate să fie o operă științifică. Și autorul licențelor și inovațiilor este tot un autor, dar de el se ocupă un organism similar nouă, întrucât intră la proprietatea industrială. Dreptul de autor asupra operei există ca atare din momentul în care opera există, fie sub formă de schiță, neterminată, fie că este o conferință, o operă orală. Adică ea este protejată ca atare, nu este nevoie ca autorul ei să întreprindă anumite formalități, de pildă s-o înregistreze undeva.
Nu cred că vă spun o noutate: în jurnalistică astăzi, la noi, există atâtea modalități ingenioase și inocente de încălcare a proprietății intelectuale, încât nu prea mai știe nimeni care sunt, ca să zic așa, permise, și care nepermise. Vă expun una: vine în oraș, în campanie electorală, un scriitor, azi politician. Ține un discurs, în piața mare a orașulu . Trimisul special al ziarulu local înregistrează discursul și titrează  „Interviu în exclusivitate cu...”. Sau un altul, citește într-o revistă străină un articol al lui, să spunem Fukuyama, îl traduce, îl „sparge” din loc în loc cu întrebările potrivite și îl prezintă ca interviu, eventual tot în exclusivitate.
Situațiile acestea sunt  frecvente și flagrante  din punct de vedere al legii. Deși ambigue, primul cel puțin. Dacă publici, fără asentimentul autorului, o conferință publică, nu e ilegal, fiindcă autorul a ținut acea conferință. Dar dacă titrezi „interviu” sau „interviu în exclusivitate”, nu, pentru că autorul ar putea spune „eu, acestui ziar n-am dat și n-aș da interviuri în exclusivitate”. Situația seamănă cu ce s-a întâmplat la „Evenimentul zilei” cu tableta lui Paul Everac. Vrea să nu bănuiți de simpatie față de Everac, mi-a fost antipatic și abia am așteptat să plece, dar atunci când cineva i-a furat tableta și a publicat-o  cu câteva zile înainte a fost vorba de o încălcare gravă a dreptului autor. Chiar dacă reglementările cuprinse în lege sunt vechi - din 1956, deși toată lumea se facă că, legea fiind veche, nu mai există, ea există și autorul tabletei, Everac, este așa cum este, grav din punct de vedere legal și revoltător este că acest lucru s-a putut întâmpla, ca un ziarist să publice o lucrare a unui autor fără  acordul lui. Am spus „lucrare”, pentru că legal era vorba de așa ceva, el, Everac, putea să vrea să o publice în volum, putea să facă orice cu ea și era singurul în măsură să decidă asupra felului în care urma să fie folosită opera lui, indiferent de valoarea ei și indiferent că e vorba de operă literară, plastică etc, numai autorul poate să hotărască cui o vinde, în ce condiții o expune, cum și cine poate să o reproducă, sub ce formă ș.a.m.d. Mai mult chiar, dreptul de autor, adică niște prerogative își păstrează autorul și după înstrăinarea operei sale. Vreau să să spun că proprietarul tabloului a cumpărat doar suportul material al operei, posesia lui nu-i dă dreptul să expună într-un gang decât cu acordul autorului. Fără acest acord acord, autorul are dreptul să-l acționeze în justiție pe proprietarul cumpărător, dacă tablou este, în baza acestei legi neabrogate, Decretul 321 din 1956. Că acest lucru nu se întâmplă, în această atmosferă de anomie generată, este rău, fiindcă situația se perpetuează și oricine poate să creadă că poate face orice. Și asta nu-i adevărat.
Multe dintre acest norme juridice ar fi trebuit de mult însușite, interiorizate, devenind principii deontologice. Lucrul nu s-a întâmplat din păcate, așa că deși pare superfluu să vă întreb, totuși vă întreb - reglementările legale, ele însele, au și niște puncte slabe?
Vreți să să spuneți că măcar așa cum e legea, dacă ar fi respectată și tot ar fi bine, să nu ne mai gândim la îmbunătățirea ei? La ora actuală punctul slab privește garantarea protecției efective a dreptului de autor. legea nu trebuie să se limiteze la a anunța că îl protejează pe autor și opera sa, ci să garanteze efectiv protecția, adică să specifice pedeapsa pentru cazul în care drepturile autorului sunt încălcate. Or la această oră, deși autorul are la îndemână mijloace de drept civil (poate să se judece cu oricine crede că i-a folosit opera necorespunzător sau fără a-i cere consimțământul sau fără a-l remunera cum se cuvine și poate câștiga o asemenea confruntare), nu există, ca în alte țări, lege a dreptului de autor cu garanții ferme, unde încălcările de mai sus sunt socotite infracțiuni cu pedepse specificate.
Ce-mi puteți spune despre reproducerea lucrărilor de catalog ale unui plastician, fără acordul acestuia, sau chiar împotriva voinței?
Pot să spun că așa ceva nu este posibil și nu este permis de lege. Nici măcar o fotografie nu ai voie să reproduci în ziar la ora actuală, fără consimțământul autorului ei, dacă are o vechime mai mică de 5 ani (după actuala reglementare și dacă e o fotografie artistică). Autorul sau publicația care a primit de la el dreptul de a o reproduce poate da în judecată pe cel ce și-a însușit și a publicat respectiva operă și poate cere despăgubiri. Spuneam că aici e punctul slab al legii, fiindcă face trimiteri la codul penal, dar nu spune clar, acest act reprezintă infracțiune și se pedepsește așa și așa. Actualul proiect de lege are în vedere acest neajuns. El spune așa: autorul are următoarele drepturi (de a fi recunoscut ca autor, de a hotărî când îi apare opera, de a hotărî când, cum și de cine îi va fi utilizată opera). Pentru aceste drepturi sunt prevăzute sancțiuni corespunzând încălcărilor, sancțiuni dacă i se difuzează opera la radio, TV sau prin orice înregistrare/multiplicare, sancțiuni alternative constând în amenzi sau închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Să ne oprim la dreptul de a traduce în românește o operă literară străină, ori dreptul de a reproduce fără asentimentul autorului sau moștenitorilor săi legali, o traducere dintre cele două războaie de exemplu. Aveți, în această direcție, vreo atribuție și vreo putere legală?
Atribuții și puteri legale nu avem, pentru că nu ne putem substitui titularului  dreptului încălcat. Noi nu putem acționa în locul nimănui. Putem cel mult, la sesizare, sau dacă observăm o încălcare a legii să atragem atenția oficial. Pot să dau cazul cu punerea în scenă a romanului lui Umberto Eco fără acordul autorului. Cei care au comis această încălcare erau convinși că Eco trebuie să le și mulțumească, ceea ce nu era nici pe departe așa. Trebuie să deții dreptul de adaptare, adaptare scenică, audiovizuală, trebuie să tratezi cu deținătorul acestor drepturi și numai după acea traduci în română, te apuci de repetiții etc. La noi se face invers, iar autorul abia dacă e chemat la premieră. Și asta o fac multe teatre din România. Traduc piesa nu se știe cum, încep repetiții și uită să facă contractul cu autorul, cu traducătorul, uită să pună numele acestuia pe afiș. Apare afișul cu „Pescărușul ” de Cehov de parcă s-ar reprezenta în limba rusă. Traducătorul este și el autor și are dreptul să-și vadă numele pe afiș, așa cum are dreptu să și-l vadă pe o carte tradusă. Și dacă tot are dreptu să-și vadă numele, trebuie să-l întrebi înainte: pot să-și folosesc traducerea? Iar dacă e la murit, îi întrebi pe moștenitori și, firește, îi plătești (dacă aceștia nu spun că nu trebuie să-i plătești), după principiul libertății contractuale și negocierii sumelor respective. Ceea ce însă se face înainte, nu se pune autorul în fața faptului împlinit.
Există excepții, care sunt prevăzute în toate legile dreptului de autor și sunt prevăzute și în proiectul de lege. De exemplu, textele folosite pentru manifestările școlare, unde nu se percepe bilet de intrare. Spun texte, dar se subînțelege orice fel de drepturi de autor. În Occident restricțiile sunt severe. Poți să folosește opera autorului, fără să-i plătești drepturi, cu condiția să n-ai profit. La noi însă, nu se ține seama de nici o lege.
Un alt caz de liberă folosire a operei, fără consimțământul autorului și fără a plăti, este citarea. Numai că citarea se face între anumite limite cantitative și în anumite condiții. În documentele Convenției de la Berna, organismul internațional cel mai puternic, la care sunt afiliate cam 100 de țări, sunt înscrise, la acest punct, prevederi precise, putând părea și ridicole, fiindcă instanțele din alte țări au avut de făcut față la nenumărate procese pe această temă...
Ce mă întristează pe mine este ideea că există oameni în România care au jucat la „Caritas” sau și-au vândut certificatele de proprietate sau pământul sau casa pentru ca să-și poată edita o carte... Cum vi se pare treaba asta, cu cărți scoase în regia autorului?
Procedeul acesta există și în Occident. Adică autorul, pe banii lui, deși probabil, nu așa de mulți, încheie un contract, nu de editare propriu-zisă, ci unul de prestare servicii. Deci editura face doar serviciul de a-i prelua cartea, de a încheia un contract cu tipografia. În cazul acesta drepturile rămân toate la autor, pentru că el plătește tot, cheltuieli de tipografie, cheltuieli de redactare, tehnoredactare etc. El poate să-și scoată cartea colaborând direct cu tipografia. Și poate să dea oricâți bani dorește ca să-și vadă opera tipărită și adusă la cunoștință publică. Este o operație pe care o poate face oricine, dacă are bani. Dacă nu are bani, atunci drepturile altcuiva, care are bani, respectiv unei edituri, însă trebuie să încheie un contract de editare. Atunci drepturile de reproducere și alte drepturi se pot ceda editurii. Pe durate determinate sau nedeterminate.
Când o să fi gata proiectul de lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe?
Proiectul este gata. L-am întocmit mai demult, l-am înaintat spre aprobare forurilor legale.
Cine anume l-a întocmit?
Noi, specialiștii Agenției române pentru protejarea drepturilor de autor, consultându-ne cu o mulțime de oameni competenți, de pildă cu doamna Iolanda Eminescu, specialist în proprietate intelectuală, profesor la Strasbourg, autor de tratate în domeniu, cu uniunile de creație, cu Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, cu experți dela Comisia Comunității Europene. Am studiat cele mai noi legi în domeniu, cea belgiană din 92, cea elvețiană tot din 92, cea spaniolă, care este foarte bună, deși ceva mai veche din 1987, am participat la seminarii, colocvii internaționale. Acum așteptăm validarea de către parlament.

„Universitatea Mării Negre” (ȘLAPAC & MIHALACHE 1993)

 Florin Șlapac & Adrian Mihalache, Universitatea Mării Negre. „Să realizăm o sinteză între abordarea europeană și cea japoneză”, „Tomis”, Constanța, noi. 1993

F.Ș. - Ce rol au aceste cursuri și care sunt speranțele legate de ele?

A.M. - Universitatea Mării Negre reprezintă o modalitate de legitimare în plan cultural a unui demrs politic privind integrarea zonei de cooperarea din arealul Mării Negre, integrare în plan economic și politic. În acest demers de anvergură de integrare regională, Universitatea Mării Negre joacă un rol cultural, de legitimator. Nu se pare că, în situația când, în jurul Mării Negre, ne privim unii pe alții cu suspiciune, latini, slavi, musulmani și creștini, având în vedere și războaiele din regiune, ni se pare că integrarea nu este posibilă decât într-un demers civilizator. O universitate, spațiu al dezbaterii libere, care să abordeze acele problem actuale care nu pot fi gestionate decât în comun. Suntem siliți să cooperăm în trei domenii principale: prezervarea mediului ambiant și al exploatării resurselor Mării Negre, managementul gestionării problemelor industriei moderne și politicul, integrarea regional în plan european. Aceste țări din zona Mării Negre își dau seama că un pas spre integrarea generală europeană trebuie să fie constituit de realizarea unei zone de cooperare. Iar în această zonă de  cooperare, universalitatea reprezintă un factor civilizator. O colaborare în planul ideilor. Deci ea se prezintă cu un sistem de programe care acționează pe aceste direcții, are 32 de cursuri, fiecare curs fiind constituit ca un proiect unidisciplinar. Cursul la care sunteți astăzi se intitulează „Managementul comparativ, european și japonez”. Ca și celelalte cursuri, el este organizat cu reprezentanți din Europa și America, în acest caz din Japonia; cursanții sunt din Turcia, Republica Moldova și România, lectorii fiind parte români, parte străini. Cursurile se desfășoară în limba engleză. Ne-am bucurat de prezența a doi profesori din Japonia: Rei Shiratori și Nobiniko Suto (Universitatea Tokay), apoi Allen Cutword din Anglia și profesorul Gubers din Olanda. Aceste contribuții nu au fost întâmplătoare, ele au fost armonizate conform unei viziuni asupra acestui proiect, o viziune care precizează locul României în înfruntarea și sinteza dintre concepțiile venite din Extremul Orient, în special cele japoneze.

F. Ș. - Ce impact credeți că o să aibă aceste cursuri?

A.M. - Aceste cursuri de vară, spre deosebire de cele organizate în timp parțial, adică opt ore de program, ne-ai obligat, lectori și studenți, să fim împreună, să realizăm o interrelație interesantă. Cursurile nu au fost constituite numai din orele de predare,ci am fost tot timpul împreună cu studenții, la masă, la plajă, s-a reușit, pe de o parte, un transfer de experiență (pentru că lecțiile au avut un caracter practic și cursanții au cele mai diverse pregătiri - economiști, ingineri, tineri care au absolvit facultatea sau oameni cu funcții de răspundere în industrie - au putut dobândi multe instrumente de lucru în domeniul de activitate), pe de altă parte s-a reușit crearea unor legături care au mari șanse de a fi finalizate  prin contacte de cercetare,pri noi proiecte care se vor face în comun, chiar de anvergură internațională.

F. Ș. - Ne puteți da exemplul unui astfel de proiect?

A. M. - Avem de gând să inițiem un proiect de amenajare ecologică a Deltei Dunării, proiect la care vor colabora Ministerul Mediului și Romsilva. Un astfel de proiect a fost discutat la prezentul curs și, probabil, că va fi, dacă nu finalizat, instituționalizat în septembrie, urmând să se desfășoare până în vara următoare

F. Ș. - În afară de Constanța, există asemenea manifestări și altundeva în țară, în altă perioadă a anului?

A. M. - Universitatea Mării Negre și-a început existența pe 15 mai cu un curs de răsunet privind integrarea europeană. Am avut în septembrie un curs extrem de interesant privind geopolitica Mării Negre (încheiat la 1 octombrie). În august au fost trei cursuri simultane - management comparativ, inteligență artificială și organizații interguvernamentale - ori o anumită interacțiune a existat între aceste cursuri și tocmai aceste interacțiuni sunt interesante. Ele nu se pot realiza decât într-un astfel de mediu, cum este Costineștiul, într-o perioadă în care fiecare se degrevează de alte preocupări, în afară de aceea de a comunica.

F. Ș. - Vi se pare deci benefică această universitate între ghilimele?

A. M. - Ghilimelele nu sunt neapărat potrivite. Ea este o universitate între ghilimele dacă o raportăm la mijloacele tradiționale puțin înguste în care înțelegem transferul de cunoștințe. dar, față de ceea ce ar trebui să fie o universitate în sensul conceptual al cuvântului, ceea ce a fost universitatea în Evul Mediu, adică o grupare de oameni care se hotărau să trăiască împreună în numele unor idei - noi suntem o universitate poate mai tradițională decât Universitatea din București.

F. Ș. - Impactul nu vi se pare totuși mic față de numărul de oameni care ar trebui să fie informați? 

A. M. - Noi avem cam 30-40 de oameni în medie pe curs. Acești oameni reprezintă, la rândul lor, o elită, ei au fost trimiși printr-un procedeu de selecție. Nu primi pe oricine. Avem 7 oameni din Chișinău care au fost selecționați în urma unui concurs sever. Nou ă ni se pare că numărul audienței nu este atât de important, cât calitatea acestui auditoriu. Fiecare dintre ei se va transforma, în zona lui de preocupări, într-un factor radiant de cunoștințe și mai ales de stil. De stil, de comportament și de abordare a problemelor.

F. Ș. - Cursul se numește management comparativ, european și japonez. Dv. credeți că modelul japonez se poate aplica și la noi?

A. M. - Nu vrea să iau modelul japonez în sensul mecanic al unui model  care trebuie neapărat urmat. Mie mi se pare că nu este neapărat necesar ca noi să adoptăm modelul japonez, ci că trebuie să realizăm în plan conceptual și chiar în plan practic, o sinteză între abordarea europeană și cea japoneză, deci o sumă de proceduri care să îmbine calitățile și ale unora și ale altora.

F. Ș. - Puteți numi câteva?

A. M - Interesantă este problema optimizării proceselor tehnologice și conceptul de calitatea totală. A intra în detalii - problema optimizării proceselor tehnologice într-o manieră vest-europeană presupune întâi un studiu teoretic, apoi experimentare în laborator și apoi transferarea rezultatelor în industrie. În faza tehnologică înseamnă o durată lungă și aplicarea riscă să se facă când rezultatele sunt demodate. Abordarea japoneză reprezintă o integrare a compartimentului de cercetare-dezvoltare în compartimentul productiv, astfel încât experimentarea este realizată „in vivo” în cadrul procesului tehnologic. Noi, care avem prin educație o orientare vest-europeană, adică întâi bazele unei discipline, pe rură experimentarea în laborator și apoi transferul de cunoștințe, dar, pe de altă parte, deschidere și receptivitate față de orientarea orientală, am putea face eventual o selecție de proceduri dintr-un loc și celălalt și o adaptare la condițiile noastre. Studiind comparativ cele două abordări manageriale, am putea da chiar ceva nou, nu printr-o simplă sinteză, ci printr-o formă în car  originalul să-și spună cuvântul.

„Despre o plagă a secolului XX: stressul” (KELLER)

Liliana Zamfir & John Keller, Despre o plagă a secolului XX: stressul, „Tomis”, Constanța

L. Z. - Domnule J. K., sunteți un sociolog de primă mărime și ați fost de curând cooptat în cadrul unui important proiect internațional de studiu și combatere a stressului. Poate ne faceți o introducere în sfera preocupărilor dv.

J. K. - Considerat cu câțiva ani în urmă „la modă”, stressul a devenit în prezent, într-o măsură tot mai mare, o problemă nu numai medicală, dar și o chestiune sociologică de prim rang. Drept factori stresanți au fost identificați de-a lungul timpului nu numai ritmul trepidant al vieții moderne, ci și monotonia, densitatea metropolelor, izolarea, suprasolicitarea ori subsolicitarea, condițiile meteorologice, zgomotul, conflictele la locul de muncă sau în familie etc. Toate acestea sunt susceptibile de declanșa un număr impresionat de așa-numitele „boli ale civilizației”, de la depresiuni,  ulcer gastric, infecții până la infarctul miocardic și cancer. În realitate, noua maladie a secolului, cum a fost denumit stressul de Organizația Mondială a Sănătății, nu este nicidecum un fenomen tipic societății industriale moderne, dimpotrivă. Întemeietorul stresologiei, meciul canadian Hans Selye, care introduce în 1950 noțiunea de „stress” din domeniul tehnicii în cel al psihofiziologiei, definea stressul drept un principiu universal căruia specia umană îi datorează existența ca una speciile cele mai apte de supraviețuire.

L. Z. - Ce v-a determinat să vă ocupați de acest domeniu?

J. K. - Întâmplarea a făcut ca soția mea să fie medic și să studieze modificările pe care stressul le induce în organismul uman și felul în care acesta și-a creat un formidabil mecanism biologic de apărare, care mobilizează toate energiile în momentul primejdiei; e vorba despre unul din cele mai hotărâtoare în complexa corelație dintre om și ambianță, fenomen care a degenerat într-un proces patogen abia în cursul evoluției civilizației. Ideea m-a interesat și am făcut împreună un studiu, pe care l-am prezentat anul trecut într-o conferință la Heidelberg.

L. Z. - Ce este stressul și cum se manifestă la nivel organic? Ne puteți da definiție pe înțelesul tuturor?

J. K. - Selye îl definește ca fiind „răspunsul nespecific al organismului la toate solicitările la care este expus”. Cu alte cuvinte, o lovitură dureroasă sau un sărut pasionat pot comporta aceeași solicitare, față de care organismul prezintă aceleași reacții biochimice înscrise de milioane de ani în programul genetic al tuturor animalelor superioare, pentru ale permite adaptarea la o exigență brusc sporită. Cât despre schema după care se desfășoară de fiecare dată această alarmă, ea ar putea părea ceva mai complicată profanilor, deși unele cunoștințe minimale din timpul orelor de anatomie din școala generală ar fi suficiente pentru înțelegerea ei. Iată cum se desfășoară acest important și interesant mecanism declanșat în organismul nostru: o informație din mediul înconjurător, fie ea cât de neînsemnată, este semnalizată de organul senzorial al diencefalului. De acolo, excitația nervoasă este transmisă sistemului neuro-vegetativ, în special sistemului simpatic, care comandă medulosuprarenalei o descărcare sporită a hormonilor adrenalină și non-adrenalină. Aceasta are ca urmare accelerarea pulsului, creșterea tensiunii arteriale, eliberarea de glucide și lipide din ficat și țesuturi, care sunt puse la dispoziția mușchilor ca rezerve de energie suplimentare. Concomitent sporește alimentarea cu oxigen ca urmare a creșterii numărului de celule roșii în sânge. Între timp,.hipofiza produce hormonul de comandă specific ACTH care declanșează eliberarea hidrocortizonului din corti-suprarenală. Factorul de coagulare (asigurând închiderea rapidă a eventualelor răni), toate procesele care nu sunt necesare în momentul primejdiei sunt inhibate. Digestia și funcțiile sexuale intră temporar în repaus, sinteza proteinelor este întreruptă, releurile specifice la nivelul creierului sunt blocate pentru a împiedica reflecțiile inutile, care nu constituie decât o pierdere de timp. În felul acesta, toate energiile sunt concentrate pentru a face față primejdiei. Acest plan de alarmă biologic este perfect programat, asigurând nu numai supraviețuirea omului preistoric, ci și salvarea omului modern în situații extreme. Dar în timp ce sistemul de avertizare codificat în organism îl determina pe strămoșul nostru să treacă fulgerător la atac sau să-și caute scăparea prin fugă, omul contemporan nu este confruntat decât relativ rar cu situații care îi ameninț nemijlocit viața. În cea mai mare parte a timpului, el este supus unei avalanșe de stimuli mult mai subtili și, din moment ce nu sunt percepuți decât sub-conștient, teribil de primejdioși. Factori stresanți de tipul zgomotului, monotoniei, agitației se însumează formând o succesiune de reacții de alarmă care depășesc la un moment dat adaptabilitatea organismului. Întrucât organismul continuă să mobilizeze (ca și în urmă cu milioane de ani) energii uriașe ce rămân nefolosite, stressul menit să conserve existența se transformă în „distress”, se pervertește, devenind un proces de patologic. Ingeniosul mecanism de apărare degenerează într-un instrument de auto-distrugere. Acizii grași nefolosiți se convertesc în colesterol, care se depune pe pereții vaselor sanguine accelerând apariția aterosclerozei. Sistemul hormonal se dezechilibrează, apar perturbări în sistemul vegetativ, sporirea indicelui de coagulare accentuează riscul trombozelor (obturarea arterelor sau venelor cu cheaguri de sânge) și infarctului. Apărarea imunologică scade, favorizând instalarea infecțiilor, chiar și proliferarea necontrolată a celulelor. Nervozitatea permanentă se transformă în agresivitate, într-n comportament patologic din punct de vedere social.

L. Z. - Cum se previne stressul?

J. K. - Prevenirea și combaterea stressului modern se află de mai mulți ani în obiectivul cercetătorilor, care au ajuns la concluzii interesante. Nu vă spun nimic nou cu afirmația că „armele farmaceutice”, medicamentele psihotrope de orice fel, nu constituie un remediu adecvat. printre principalii factori antistresanți se numără satisfacția profesională, orice ocupație de natură să contribuie la autorealizarea individului, apoi relaxarea, dar și activitățile fizice. Stressul nu trebuie confundat cu efortul muscular, cum se poate auzi destul de des; el apare, dimpotrivă, în urma imposibilității de canalizare a energiilor mobilizate. În afară de acestea,oamenii de știință pledează pentru stimularea potențialului creator, terapia comportamentului, metoda autogenă „bioantrenamentul”, cu ajutorul căruia individul învață să-și controleze procesele psihosomatice. Nu în ultimul rând, e necesară înlăturarea monotoniei la locul de muncă - una din temele abordate la recentul congres al stressologilor, unde s-a pus la punct și un proces de cercetare MESA (Metode de evaluare a comportamentului de stress în sistemele de muncă), la care am fost cooptat. Definit ca un aport la umanizarea universului muncii, aceste proiect se deosebește de proiectele de cercetare tradiționale atât prin caracterul său interdisciplinar - printre colaboratori numărându-se biologi, medici, psihologi, sociologi, informaticieni, matematicieni, fiziologi și ergonomi - cât și prin obiectivul său strâns legat de practică. Se dorește întocmirea unei ample sinteze a cercetărilor medicale, comportamentistice și ergonomice, care să includă, depășind cadrul strict teoretic și experimentul de laborator, întregul context social. Prin interpretarea datelor concrete din universul muncii, individul va apărea pentru prima oară ca subiect în complexul ansamblu de corelații sociale, în interdependența dintre condițiile de viață și de muncă.

L. Z. - Se va putea cuantifica stressul în același fel cum ne măsurăm temperatura?

J. K. - Da, printre finalitățile proiectului figurează, pe lângă întocmirea unei vaste documentații cu privire la investigarea stressului, elaborarea unui instrumentar de metode, modele și tehnici de măsurat, punerea la punct a unor procedee de analiză a factorilor psihici și sociali asupra sănătății, ca și a unor metode de determinare a vârstei biologice a individului (din cauza stressului - sau și din cauza lui - unii dintre noi sunt, la aceeași vârstă, mult mai bătrâni decât ceilalți). Sperăm să putem oferi în locul terapiei axate pe eliminarea simptomelor, tratamente care să înlăture cauzele acestei „plăgi a secolului nostru”.

Calendarul în istorie (STĂNILĂ 1980)

George Stănilă, Sisteme calendaristice, Editura Științifică și Enciclopedică/Știința pentru toți, București, 1980, 144 p. 

1. Primele forme de socotire a timpului. Calendarul și cronologia

2. Bazele astronomice ale calendarului

2.1. Rotația Pămîntului și mișcarea aparentă a sferei cerești

2.2. Mișcarea anuală aparentă a Soarelui

2.3. Timpul solar. Ziua solară
2.4. Bazele astronomice ale calendarului
3. Calendarul solar
3.1. Teoria matematică a calendarului solar
3.2. Calendarul vechi egiptean

3.3. Calendarul roman

3.4. Calendarul gregorian

3.5. Calendarul iulian cel nou

3.6. Calendarul Omar Khayam

3.7. Proiectul de calendar al lui I. Madler

3.8. Calendarul republican al revoluției franceze

4. Calendarul lunar și luni-solar

4.1. Bazele calendarului lunar

4.2. Teoria matematică a calendarului lunar

4.3. Teoria matematică a calendarului luni-solar

4.4. Calendarul babilonian

4.5. Calendarul Greciei antice

4.6. Calendarul musulman

4.7. Calendarul evreesc

5. Calendarele popoarelor Asiei și Americii

5.1. Calendarul chinez

5.2. Calendarul japonez

5.3. Calendarul indian

5.4. Calendarul cambodgian și laoțian

5.5. Calendarul vietnamez

5.6. Calendarul maya

5.7. Calendarul aztec

6. Săptămîna de șapte zile

6.1. Originea săptămîni de șapte zile

6.2. Denumirea zilelor săptămînii

7. Cronologia și unele ere calendaristice

7.1. Erele

7.2. Începutul anului

7.3. Era noastră

7.4. Era Scaliger

8. Calendarul universal

8.1. Primele proiecte de calendar universal

8.2. Calendarul qumranian

8.3. Reforma calendarului și Organizația Națiunilor Unite

8.4. Calendarul cu 13 luni

8.5. Proiectul calendarului universal

Anexe