Doamna de companie în Anglia în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Pentru o doamnă în situația ei, un articol la fel de necesar ca și cupeul și ca și buchetul e doamna de companie. Am admirat întotdeauna chipul în care făpturile acestea gingașe și care nu pot trăi fără simpatie închiriază dintre semenele lor o prietenă cît mai slută cu putință și nu se mai despart de ea aproape niciodată. Contemplarea acestei inevitabile femei, în rochia ei ștearsă, așezată în spatele scumpei ei prietene în loja de la Operă, sau ocupînd locul din spatele trăsurii, reprezintă pentru mine un spectacol salubru și cu adînc substrat etic, un memento* tot atît de voios ca și capul acela de mort care figura la capetele egiptenilor bon vivants**, un straniu și sardonic memorial al Bîlciului deșertăciunilor. Cum, nici chiar stricata, nerușinata, prea frumoasa doamnă Firebrace, femeia aceea fără conștiință și fără inimă, al cărei părinte a murit de rușinea ei; nici chiar glumeața și îndrăzneața doamnă Mantrap, care putea sări cu calul său orice spectacol, pe care era în stare să-l treacă vreun bărbat din Anglia, și care își mîna singură surii ei în Park***, în timp ce mamă-sa ține o dugheană de precupeață în Bath****, nici chiar femeile acelea pline de îndrăzneală, despre care cu greu și-ar putea cineva închipui că n-ar fi în stare să înfrunte orice, nu aveau cutezanța să țină piept lumii fără o prietenie femeiească? Făpturi duioase! Trebuie să aibă ceva de care să se agațe! Și cu greu le vei vedea în vreun loc public fără să aibă alături prietenă jerpelită, îmbrăcată într-o rochie de mătase mohorîtă, stînd undeva, în umbră, în spatele lor.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, p. 32.

NOTE M. T.
* memento (lat.) = amintiți-vă
** bon vivants (fr.) = petrecăreți
*** Revoluția industrială începută în Marea Britanie în secolul XVIII a condus la urbanizarea modernă a Londrei și constituirea a 8 parcuri regale în capitala britanică. (https://www.royalparks.org.uk/parks)
**** Bath = Oraș în sud-vestul Angliei. Stațiune balneară în timpul dominației romane și apoi începând cu domnia Elisabetei I (1558-1603). (http://whc.unesco.org/en/list/428)

Artă greco-romană versus idoli sau un vânător al Vestului sălbatic versus intelectual (COOPER 1827)

<
(...)
- Dacă copii de școală, ce trăiesc în siguranță și liniște, ar cunoaște greutățile și primejdiile le întîmpină un cercetător al naturii pentru a le veni lor în ajutor, spuse Obed, după o clipă de tăcere, de îndată ce plecă la culcare și Middleton, coloane de argint și statui de bronz ar fi ridicate întru gloria lor veșnică.
- Nu știu, nu mă pricep la asta, răspunse tovarășul său, argint nu se prea găsește, cel puțin prin pustietățile astea, iar idolii aceia ai tăi de bronz sînt opriți prin poruncile Domnului.
- Asta a fost, într-adevăr, părerea marelui legislator al evreilor*, dar egiptenii și caldeenii**, grecii și romanii obișnuiau să-și arate recunoștința exact în felul acesta. Adevărul este că marii artiști ai antichității au întrecut, cu ajutorul științei și al îndemînării, pînă și operele naturii, realizînd opere de- o perfecțiune și o frumusețe greu de găsit, chiar și la cele mai izbutite exemplare din genus homo.
- Idolii ăștia ai tăi pot să umble și să vorbească? Au ei cerescul dar al gîndirii? întrebă trapper-ul, cu oarecare indignare în glas. Cu toate că  m-am ferit cît am putut de larma și de palavrele celor din așezăminte, am fost și eu în cîteva orașe la vremea mea, pentru a-mi schimba pieile pe plumbi și praf de pușcă și am văzut de nenumărate ori păpuși din astea de ceară, cu ochi de sticlă și împopoțănate cu fele de fel de rochii  și zorzoane.
- Păpuși de ceară! îl întrerupse Obed; profanezi arta cînd asemuiești acele nefericite obiecte modelate în ceară cu divinele opere ale antichității.
(...)
>

SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. II, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 838, București, 1975, p. 75.

NOTĂ M.T.
* Moise (http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-04-sf_prooroc_moise.html)
** Caldeea = Regiune din Mesopotamia antică, pe teritoriul Irakului. (http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/caldea-caldei-haldei.html)

DACII ÎN POEZIA LUI HORAȚIU (1991)

După victoria de la Actium (31 î.H). împotriva rivalului Marcus Antonius, Octavianus a rămas singurul factor politic decident în statul roman. Titlurile de Princeps senatus şi Augustus acordate de Senat în 27 .î.H. au marcat fondarea Principatului, noua formă de conducere a statului roman, care evoluase de la stadiul de oraş-stat la cel de imperiu. Până la moartea sa, în 14 d.H., Augustus va fi personalitatea dominantă a societăţii romane, punându-şi amprenta şi pe evoluţia culturii.

Cercetările româneşti din domeniul literaturii latine l-au vizat cu preponderenţă pe Publius Ovidius Naso, care şi-a petrecut sfârşitul vieţii în exil în cetatea Tomis (Constanţa) de la Pontus Euxinus (Marea Neagră). Pornind de la această constatare, conf . dr. Dan Sluşanschi de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, a abordat problema referinţelor privind pe daci în creatiile altor poeţi de la curtea lui Augustus.

Unul dintre aceşti poeţi a fost Quintus Flaccus Horatius (65 î.H.- 8 î.H.), important reprezentant al perioadei de apogeu a literaturii latine antice. Fiu de libert (sclav eliberat), el a studiat gramatica şi filozofia la Roma şi în Grecia. Opera sa de tinereţe, satirele dure din Epodele, i-au adus aprecierea confratelui său Vergilius (70 î.H. - 19 î.H.), cu ajutorul căruia pătrunde în cercul lui Mecena, consilierul lui Augustus şi protectorul oamenilor de cultură de la curtea imperială. Creaţiile sale de la maturitate, Satirae, Epistolae şi Ode (Carmina), reprezintă vocea poetică din societatea romană care exprima nevoia acesteia de moderaţie şi stabilitate după excesele celor 60 de ani de războaie civile.

Contextul relaţiilor daco-romane în momentul scrierii respectivelor poezii era marcat de alianţa dacilor cu Marcus Antonius în 31 î.H., campaniile din Moesia ale lui Crassus cel Tânăr în 29-27 î.H. şi campaniile la Dunărea de Mijloc ale lui Tiberius şi Drusus în 15 î.H.

Sluşanschi analizează unele pasaje din poeziile lui Horaţiu, mai puţin abordate până atunci, încercând să pătrundă dincolo de fapte, în zona mentalităţilor.

Primul pasaj în discuţie, în ordine cronologică, vizează o chestiune de detaliu. Aparţine cărţii a II a de Satirae, terminată în jurul anului 30 î.H., şi este tradus astfel de filolog: ’’Oricine îmi iese în cale mă consultă:<Dragă – căci tu se cade să ştii, fiindcă te afli mai aproape de zei-ai auzit cumva ceva despre daci?> <Nimica, zău><Cât ai să fii mereu de ironic! ><Dar toţi zeii să mă bată dacă (am auzit) ceva!>’’. Admis în cercurile imperiale, fiind deci ’’mai aproape de zei’’, poetul este chestionat de câte un amic, agitat şi interesat de zvonul unui recent atac dacic la Dunărea de mijloc. Aceasta nu însemna neapărat că dacii erau o prezenţă constantă în actualitatea zilei in Orasul Etern, ci mai curând era vorba de un raid de pradă în cursul căruia romanii capturaseră probabil pe dacii ce vor lupta în arenă la triumful lui Octavianus din 29 î.H. Cum dacii nu apucaseră să intervină în ajutorul lui Antonius in razboiul civil, este vorba deci de ecouri ale alianţei lor contra lui Octavianus şi de preocupările romanilor pentru securitate în viitor. Deci se degajă din acest pasaj o doză de necunoscut, de mister în ceea ce priveşte dacii, noua ameninţare pentru statul roman. Într-adevăr această menţiune despre daci survenea după cea din opera lui Caesar, care este prima.

Următoarele pasaje discutate prezintă ansamblul imaginii horaţiene despre teritoriile dacilor. Sunt practic liste cu duşmani ai Romei, fie înfrânţi, fie marcaţi de sediţiuni interne, între care se remarcă şi dacii danubieni.

Al doilea pasaj, din Carmen (3,8,17-24), se referă la înfrângerea regelui dac Cotiso de către Crassus cel Tânăr, probabil în 29 î.H.: ’’Grijile civile asupra cetăţii le lasă; a pierit trâmba dacului Cotiso;medul, sieşi vrăjmaş se află dezbinat de arme (aducătoare) de jale;vechiul duşman de pe ţărmul hispanic este rob, cantabrul îmblânzit sub lanţ târziu;sciţii, cu arcul destins, se gătesc acum să se retragă din câmpii’’. Aici Sluşanchi traduce cu termenul de ’’trâmbă’’ forţa militară a dacilor şi a barbarilor în general, spre deosebire de ’’armată’’, folosit în cazul Romei, cu sens de tactică superioară.

Pasajul trei face referinţă la daci intercalaţi între parţii din Orient şi egiptenii din Africa (aici etiopieni) Carmen, (3,6,9-16)(29 î.H.) : ’’De două ori Monaesses şi ceata lui Pacorus răpus-au două iureşuri de-ale noastre fără de auspicii şi strălucesc (de bucurie) de a fi adus pradă la subţirile lor colane. Oraşul, ocupat de răzmeriţe aproape că l-au nimicit dacul şi etiopianul, acesta temut pentru flota-i, (iar) acela mai bun pentru săgeţile-i (din arc) zvârlite.’’

Apoi urmează pasajul din Carmen (1, 35, 9,12) (26 î.H.), unde dacii sunt menţionaţi distinct faţă de alţi adversari ai Romei: ’’De tine se înfioară dacul cel aspru, de tine şi sciţii cei fugari, şi cetăţile şi neamurile şi Laţiul cel crâncen şi mamele regilor barbari şi tiranii (înveşmântaţi) în purpură.’’

În sfârşit, pasajul din Carmen (4, 15, 17-24) (13 î.H.), cand Pax romana devenise o realitate: ’’Caesar (Augustus) fiind străjerul statului, nici nesăbuinţa dintre cetăţeni, nici silnicia nu-i va încălca tihna, nici mânia, care bate (pe nicovală) săbii şi vrăjmăşeşte bietele oraşe. Nici cei ce beau din adâncul Danuviu nu vor sfărâma edictele Iuliene, nici geţii, nici serii şi viclenii perşi, nici cei născuţi aproape de fluviul Tanais.’’

Concluzia lui Sluşanschi este că în poezia lui Horaţiu dacii apar prezentaţi într-un ansamblu de popoare barbare care reprezentau vechi şi noi pericole la adresa întinsului stat roman, în faţa cărora romanii ar fi trebuit să uite de războaiele lor civile. Localizarea acestor neamuri barbare nu este precisă, excursul poetic mergând pe o treaptă ideologică superioară, în care riveranii Dunării de Jos sunt plasaţi mereu în fruntea listei inamicilor publici, care sunt popoare îndepărtate, aspre şi simple comparativ cu complexa civilizaţie romană. Acest slogan al ameninţării de la graniţe, în prim plan fiind cea dacică la Dunăre, este produsul ideologiei augustane, exprimată în poemele lui Horaţiu.

(*) Dan Sluşanschi, Contribuţii la studiul izvoarelor latine privitoare la ţinuturile carpato-danubiene. Poezia epocii augustane în Romano Dacica I Izvoarele istoriei antice a României, Bucureşti 1992, pp. 99-143

Calendarul în istorie (STĂNILĂ 1980)

George Stănilă, Sisteme calendaristice, Editura Științifică și Enciclopedică/Știința pentru toți, București, 1980, 144 p. 

1. Primele forme de socotire a timpului. Calendarul și cronologia

2. Bazele astronomice ale calendarului

2.1. Rotația Pămîntului și mișcarea aparentă a sferei cerești

2.2. Mișcarea anuală aparentă a Soarelui

2.3. Timpul solar. Ziua solară
2.4. Bazele astronomice ale calendarului
3. Calendarul solar
3.1. Teoria matematică a calendarului solar
3.2. Calendarul vechi egiptean

3.3. Calendarul roman

3.4. Calendarul gregorian

3.5. Calendarul iulian cel nou

3.6. Calendarul Omar Khayam

3.7. Proiectul de calendar al lui I. Madler

3.8. Calendarul republican al revoluției franceze

4. Calendarul lunar și luni-solar

4.1. Bazele calendarului lunar

4.2. Teoria matematică a calendarului lunar

4.3. Teoria matematică a calendarului luni-solar

4.4. Calendarul babilonian

4.5. Calendarul Greciei antice

4.6. Calendarul musulman

4.7. Calendarul evreesc

5. Calendarele popoarelor Asiei și Americii

5.1. Calendarul chinez

5.2. Calendarul japonez

5.3. Calendarul indian

5.4. Calendarul cambodgian și laoțian

5.5. Calendarul vietnamez

5.6. Calendarul maya

5.7. Calendarul aztec

6. Săptămîna de șapte zile

6.1. Originea săptămîni de șapte zile

6.2. Denumirea zilelor săptămînii

7. Cronologia și unele ere calendaristice

7.1. Erele

7.2. Începutul anului

7.3. Era noastră

7.4. Era Scaliger

8. Calendarul universal

8.1. Primele proiecte de calendar universal

8.2. Calendarul qumranian

8.3. Reforma calendarului și Organizația Națiunilor Unite

8.4. Calendarul cu 13 luni

8.5. Proiectul calendarului universal

Anexe

Cultura literelor (CSEH 1973)

GUSZTAV CSEH, Scrisul, Dacia, Cluj-Napoca, 1973

Prefață

Introducere

Din istoria scrisului
Probleme ale practicii scrisului

Planșe

Prefață - Viorica Cristea
(5-8) În zilele noastre, știința adaugă neîncetat alte și alte capitole patrimoniului bunurilor spirituale și materiale ale omenirii. Noul și mai noul solicită, însuflețesc, imprimînd existenței umane un ritm alert, mutațiile succedate pe toate planurile activității și gîndirii umane devenind - paradoxal - „coordonata fixă” a existenței și acest perpetuum mobile  al inteligenței și energiei  omenești are la  un număr restrîns de semne grafice, scrisul.
Ordinea, dacă vrem enumerare, ar fi după cum urmează: natură - om - muncă - idee - limbă - scris. Timpul scurs de la apariție omului pe pămînt și pînă la ivirea primelor scrisuri, însumează peste un milion de ani, transmiterea orală a gîndirii a apărut de 500000 de ani, sistemul de transpunere grafică a gîndului, ideografia, are 6000 de ani, iar litera în accepțiunea noastră numără 3000 de ani. De unde, înaintea apariției scrisului experiența umană era nevoită să pornească iarăși și iarăși de la zero, odată cu fixarea ideii prin semne grafice, s-a produs și miracolul acumulării și preluării rezultatelor, una din premizele mersului înainte. Rolul imens al scrisului, al literelor, al cifrelor, rezidă în absoluta lor forță de exprimare a tot ceea ce a dat la iveală gîndirea omenească, asigurarea perenității roadelor gîndirii omului, minunata dar muritoarea creație a naturii.
Trebuie spus însă, că scrisul nu a jucat în toate organizările sociale un rol de identică importanță, funcția sa socială fiind în anumite perioade limitată, denaturată, negată chiar, în concordanță cu imperativele intereselor forțelor conducătoare. Au existat perioade în care scrisul devenea dreptul sacru al unei pături sociale restrînse și care îl practica în scopuri foarte restrîns sociale. Cu toate meandrele căilor sale, cu tot ritmul arbitrar încetinit uneori de către ocultul social, scrisul și-a continuat drumul său civilizator, iar civilizația îi adresează la rîndul ei, solicitări speciale; stenografia, de exemplu, s-a născut după modelul abrevierilor atît de dragi evului mediu european.
Scrisul, dezvoltarea sa, are o istorie amplă, deoarece s-a născut în fucție de nevoi economice și sociale diverse, în mod spontan, în diferite puncte ale globului. A îmbrăcat pe parcurs, sub imperiul unor condiții date, forme foarte variate și a suferit de-a lungul mileniilor nenumărate schimbări privind forma și numărul semnelor sale, adaptate la nevoile limbii popoarelor care-l preluau și îl cultivau, de asemeni conform unor imperative proprii.
Cele trei mari capitole ale dezvoltării scrisului sînt pictografia, ideografia și scrierile fonetice (precedate fiind de încercările de memorizare prin semne numite mnemotehnice, care includ la rîndul lor un mare număr de „variante regionale”). Scrisul ideografic, strălucit reprezentant de hieroglifele egiptene și cuneiformele sumero-babiloniene poartă în sine germenii scrisului fonetic, din elementele cărora geniul practic al fenicienilor face să apară alfabetul. Scrierea feniciană a dat naștere scrierilor alfabetice, dar generalizarea scrierii alfabetice nu se leagă de numele fenicienilor: alfabetul grecesc va fi baza tuturor scrierilor alfabetice europene și alfabetul aramaic dezvoltat tot din scrierea semitică de nord devine baza scrierilor alfabetice din Asia centrală, India și unele părți ale Africii.
Există la noi în țară cărți originale sau traduceri, care tratează pe larg istoria dezvoltării scrisului sau unele capitole de semnificație deosebită, adresîndu-se categoriilor diverse de cititori. Deci, aspectul informării publicului nostru privind latura dezvoltării scrisului legat de condițiile sociale, geografice etc s-a realizat. Dar nu s-au epuizat,  prin tratarea dezvoltării istorice, toate implicațiile majore ale scrisului.
Prezenta carte, exemplar singular în limitele genului, își propune un țel aparte: pornește de la cunoașterea faptului că scrisul, pe lîngă însușiri funcționale, are și o latură estetică, adică litera
în sine poate produce satisfacții artistice sau contrarul acesteia. Formele complexe de manifestare, sub care ne apare litera: cărți reviste și toată suita produselor graficii publicitare la rîndul lor acționează, dincolo de conținutul pe care-l mediază și sub aspect pur vizual, operînd asupra privitorului cu factori ca: echilibrul volumelor, repartizarea justă a petelor albe și negre, ritmizarea judicioasă în cadrul textului scris etc. Prezenta carte inițiază cititorul în legile care guvernează lumea literelor sau mai precis care stau la baza esteticului acestei lumi. Litera este prezentată ca o entitate complexă născută din funcționarea simultană a instrumentului de scris, a materialelor utilizate, care împreună îi vor hotărî caracterul. Tot ce apare în acestă carte își propune să fie operant. Totul se află sub semnul utilității, fie a utilității aplicabile în practică, fie sub aspectul utilității în procesul cunoașterii. În măsura în care considerăm cultura generală un bagaj variabil de concepte de bază, cu a utorul cărora omul de azi „vede” și „înțelege” situat nu în afara, ci înlăuntrul problemelor, realitatea care-l înconjoară, putem considera că această carte aduce un real serviciu social. Comunicarea prin intermediul scrisului  ne înconjoară pretutindeni. prezența scrisului în jurul nostru are frecvențe copleșitoare și multitudinea formelor pe care le îmbracă este nesfîrșită. O mare energie umană se cheltuie ca înfăptuirea lor să poarte și însemnele calitativului și este un adevărat neajuns social că aceste apeluri vizuale nu-și găsesc decît puțini destinatari. Noi nu mai avem analfabeți, dar din păcate este încă redus numărul celor ce desprinde frumusețea specifică a lumii literelor, a textului scris.
Cel ce va parcurge cartea de față și va cerceta mare său material documentar, se va raporta în viitor altfel la tot ce are vreo contingență cu scrisul, cu lumea literelor. Va fi în măsură să întrevadă calități sau să măsoare gradul de nerealizat. Astfel, pentru munca graficienilor, a editurilor, a poligrafiilor, care reclamă un public receptiv, cît de cît inițiat, lucrarea prezintă un ajutor virtual.
Aspectul istoriei dezvoltării scrisului este tratat succint, asigurîndu-se însă un anumit nivel de cunoștințe, în posesia cărora un nespecialist se poate considera orientat și într-o măsură - documentat.
Volumul de față este lucrarea onestă și valoroasă, rezultanta unei experiențe de o viață. Autorul, ani îndelungați a funcționat ca profesor în școli și institute de specialitate și a practicat grafica publicitară de pe pozițiile unui temerar artist al literelor. Temerar, fiindcă avînd cultul perfecțiunii, nu a acceptat niciodată compromisuri față de normele eticii profesionale, pe care și le-a impus de la începuturile activității sale: totul sub semnul calității, al preciziei, al finisării meșteșugite, nici un rabat facilului sau imposturii drapată în faldurile modei.
Omul și opera în fața cărora își prezintă afecțiunea și profunda prețuire un fost student și coleg.

Introducere
(12-13) Scrisul, litera, ideea așternută pe hîrtie, au un rol tot mai important în viața contemporană. Semnele scrisului sînt ostașii culturii; datorită lor se păstrează datele științei și se extinde civilizația. Scrisul face posibilă acumularea și transmiterea cunoștințelor și semnalează progresul vieții înconjurătoare. Scrisul orientează și delectează, el este factor  activ în mai toate manifestările vieții. În cursul istoriei, scrisul a fost exponentul vieți spirituale și în același timp, prin stil, purtătorul gustului epocii respective.
Numărul semnelor scrisului este relativ restrîns; se rezumă la 25-30, dînd totuși variații nesfîrșite de litere. În cărți, în reviste, pe afișe, le găsim în toată varietatea lor, concurînd în eleganță, spirit și expresivitate.
Adevăratul om de cultură aspiră să cunoască istoria scrisului, dezvoltarea sa, din antichitate pînă în zilele noastre. Literele, toate, cu suita lor de variațiuni, ni se adresează nemijlocit; recunoaștem fiecare formă, deși lumea literelor, a formelor lor, este infinită, aidoma muzicii. Formele vechi, perimate dispar, fiind înlocuite cu altele, noi, evoluția scrisului împletindu-se organic cu dezvoltarea societății, a culturii sale.
Lucrarea de față urmărește apropierea cititorului de lumea literelor și of ace prezentînd succint în primul capitol cîteva date din dezvoltarea istorică a scrisului, în cel de-al doilea raportul reciproc determinat al trinității literă - instrument - materialul purtător al scrierii, celui de a-l treilea capitol revenindu-i problemele legilor care guvernează în domeniul scrisului. În continuare, lucrarea pune la dispoziția celor interesați planșele anexate, ilustrînd 42 de tipuri de litere.

O istorie a scrisului
(13) Multe milenii s-a scurs în istoria omenii, fără să se poată sesiza vreo dezvoltare. Descoperirile oamenilor, experințelor au rămas izolate, lipsindu-le mijloacele de fixare, de păstrare și extindere a cunoștințelor. Fiecare generație a fost pusă în situația de a redescoperi ceea ce putea moșteni de la predecesori.
Notarea, fixarea ideii umane și transmiterea ei urmașilor devine tendința firească a omului ajuns la un anumit stadiu de dezvoltare; dar a trebuit să treacă mii de ani pînă cînd omul a reușit să găsească niște semne, ce încă nu se pot numi scriere, care să înlesnească comunicarea. Omul primitiv uza de niște semne convenționale. De exemplu, chinezii, cu 6500 de ani î. e. n., se foloseau de sfori convenționale de intestine pe care le înnodau la o anumită distanță și într-un anumit mod. (...)

Referințe

http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000013115&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG

https://florinf.wordpress.com/2009/11/01/gusztav-cseh-scrisul/