Cultură la Constanța în 1996 („TOMIS”)

 O. D., ?, „Tomis”, 199?

(...)

*

Teatrul Dramatic (...) în pregătire o nouă premieră - „Pescărușul” de Cehov - în regia lui Alexa Visarion.

*

„Iarna” este numele piesei scrise special pentru România în cadrul programului cultural cu Anglia. Această coproducție între Teatrul Old Vic din Bristol și Teatrul Dramatic „Metamorfoze” din Constanța va fi jucată în această vară și în România și în Anglia cu distribuție dublă.

*

La Festivalul internațional de operă și balet, care s-a desfășurat în luna mai la Timișoara, Teatrul de balet „Oleg Danovski” a prezentat spectacolul „Romeo și Julieta” în regia și coregrafia maestrului Oleg Danovski, pe muzica lui S. Prokofiev. În distribuție: Aliss Popescu, Cristian Tarcea, Traian Vlas, Horațiu Cherecheș, Delia Hanțiu, Stela Cocârlea, Francisc Simad, Oleg Danovski jr., Daniel Precup, Mariana Molnar.

*

În cadrul centenarului „Brahms” organizat de Filarmonica „Marea Neagră” Constanța, a fost prezentată integrala concertelor pentru pian și orchestră a marelui compozitor. Solist: Andrei Deleanu. Dirijor Florin Totan, conducătorul Filarmonicii din Botoșani și al Orchestrei „Simfonia Bucureștiului”.

*

Dirijorul și compozitorul Remus Georgescu, directorul Filarmonicii Banatul din Timișoara, s-a aflat la pupitrul Filarmonicii constănțene în dublă ipostază. Programul său a cuprins Handel - „Concerto grosso op. 8 nr. 6 în sol minor”, R. Georgescu - „Mică suită de cântece și dansuri vechi din Banat” (Suita I Almăjeană), Stravinski - „Pulcinella” și Schubert - „Simfonia IV” („Tragica”).

*

Luna mai a început cu debutul Corului Filarmonicii sub bagheta maestrului Sabin Nicolaină, care a susținut un program special cu lucrări aparținând lui Mozart. În același concert a fost invitat Fernando Fracassi (Italia), care a interpretat „Fantezia pentru flaut și orchestră” de Joachim Rodrigo. La pupitrul dirijoral s-a aflat Radu Ciorei.

*

Invitați importanți ai Filarmonicii, în luna mai, au fost: dirijorul turc Nezih Seckin, violonistul Ștefan Ruha, dirijorul Iosif Conta, violoncelistul Marin Cazacu, violonista Cristina Anghelescu, violoniștii Daniel Podlovshi și Paul Florin.

*

Soprana Elena Rotari de la Opera din Constanța a susținut nouă reprezentații cu „Lucia di Lammermoor” în tot atâtea orașe din Olanda, reputând un binemeritat succes. Ea i-a avut parteneri de spectacol pe tenorul Rumen Doikov (Bulgaria), pe baritonul Aleksandr Krunev și pe dirijorul Matakin Melodi.

*

Spectacole de mare forță, care au ținut afișul acestei luni la Opera constănțeană au fost „Rigoletto” și „Trubadurul” de G. Verdi. Distribuțiile lor s-au bucurat de prezența unor invitați de renume. Astfel, între soliștii spectacolului cu „Rigoletto” s-au aflat: George Martin (Germania) și Emil Iurașcu (București). „Trubadurul” i-a avut la rampă pe Sabina Niagalova (Bulgaria), Robert Hvalov (Chișinău), Rodica Toma și Viorel Săplăcan (Cluj).

*

Tot la Operă, în luna maia continuat seria spectacolelor de inițiere muzicală („Îmi place opera”), prezentate de Cristian Mihăilescu și a celor de diversificare a ariei tematice (Bijuterii camerale).

Teatrul Fantasio are în lucru trei spectacole. Primul, „Să vezi și să nu crezi”, spectacol de varietăți conceput și realizat de actorul Florin Zăncescu, cu care teatrul intenționează să-și reia deplasările în comunele și orașele Dobrogei. În distribuție: Emil Sasu, Alina Sârbescu, Ștefan Glință, Georgeta Mocanu, Ileana Șopoteanu, Sorin Mocanu. Al doilea spectacol, „Încurcă lume” de A. de Herz, este o savuroasă comedie muzicală. Regia aparține lui Andrei Mihalache, muzica este semnată de Dumitru Lupu, iar scenografia de Ion Stoica. În distribuție: Laurențiu Vlad, Ovidiu Popescu, Ramona Caraș, Florența Popescu, Gheorghe Maximencu. A treia premieră, „Am pierdut ultimul tren”, îi are ca autori pe Florin Pretorian și Dumitru Lupu. Regia Andrei Mihalache, coregrafia Fănică Lupu.

*

„Păstorița și homarul” este spectacolul la care se lucrează pentru Ziua Copilului la Teatrul de Păpuși „Elpis”. Inspirat de textul lui H. Andersen, el are ca scenarist și regizor pe Mona Chirilă

Doina Jela - Constanța Moisescu („TOMIS” 1995)

Doina Jela, Convorbire cu Constanța Moisescu, director adjunct al Agenției Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor, „Tomis”, Constanța, XXX, 294, ian. 1995, p. 14

Ce se înțelege prin „autor” în terminologia dv.?
Prin „autor” legea înțelege orice persoană care a creat o operă, aceasta nefiind numai o operă literară. Poate fi vorba de o operă muzicală, plastică, cu toate variantele respective, poate să fie un program de calculator, poate să fie o operă științifică. Și autorul licențelor și inovațiilor este tot un autor, dar de el se ocupă un organism similar nouă, întrucât intră la proprietatea industrială. Dreptul de autor asupra operei există ca atare din momentul în care opera există, fie sub formă de schiță, neterminată, fie că este o conferință, o operă orală. Adică ea este protejată ca atare, nu este nevoie ca autorul ei să întreprindă anumite formalități, de pildă s-o înregistreze undeva.
Nu cred că vă spun o noutate: în jurnalistică astăzi, la noi, există atâtea modalități ingenioase și inocente de încălcare a proprietății intelectuale, încât nu prea mai știe nimeni care sunt, ca să zic așa, permise, și care nepermise. Vă expun una: vine în oraș, în campanie electorală, un scriitor, azi politician. Ține un discurs, în piața mare a orașulu . Trimisul special al ziarulu local înregistrează discursul și titrează  „Interviu în exclusivitate cu...”. Sau un altul, citește într-o revistă străină un articol al lui, să spunem Fukuyama, îl traduce, îl „sparge” din loc în loc cu întrebările potrivite și îl prezintă ca interviu, eventual tot în exclusivitate.
Situațiile acestea sunt  frecvente și flagrante  din punct de vedere al legii. Deși ambigue, primul cel puțin. Dacă publici, fără asentimentul autorului, o conferință publică, nu e ilegal, fiindcă autorul a ținut acea conferință. Dar dacă titrezi „interviu” sau „interviu în exclusivitate”, nu, pentru că autorul ar putea spune „eu, acestui ziar n-am dat și n-aș da interviuri în exclusivitate”. Situația seamănă cu ce s-a întâmplat la „Evenimentul zilei” cu tableta lui Paul Everac. Vrea să nu bănuiți de simpatie față de Everac, mi-a fost antipatic și abia am așteptat să plece, dar atunci când cineva i-a furat tableta și a publicat-o  cu câteva zile înainte a fost vorba de o încălcare gravă a dreptului autor. Chiar dacă reglementările cuprinse în lege sunt vechi - din 1956, deși toată lumea se facă că, legea fiind veche, nu mai există, ea există și autorul tabletei, Everac, este așa cum este, grav din punct de vedere legal și revoltător este că acest lucru s-a putut întâmpla, ca un ziarist să publice o lucrare a unui autor fără  acordul lui. Am spus „lucrare”, pentru că legal era vorba de așa ceva, el, Everac, putea să vrea să o publice în volum, putea să facă orice cu ea și era singurul în măsură să decidă asupra felului în care urma să fie folosită opera lui, indiferent de valoarea ei și indiferent că e vorba de operă literară, plastică etc, numai autorul poate să hotărască cui o vinde, în ce condiții o expune, cum și cine poate să o reproducă, sub ce formă ș.a.m.d. Mai mult chiar, dreptul de autor, adică niște prerogative își păstrează autorul și după înstrăinarea operei sale. Vreau să să spun că proprietarul tabloului a cumpărat doar suportul material al operei, posesia lui nu-i dă dreptul să expună într-un gang decât cu acordul autorului. Fără acest acord acord, autorul are dreptul să-l acționeze în justiție pe proprietarul cumpărător, dacă tablou este, în baza acestei legi neabrogate, Decretul 321 din 1956. Că acest lucru nu se întâmplă, în această atmosferă de anomie generată, este rău, fiindcă situația se perpetuează și oricine poate să creadă că poate face orice. Și asta nu-i adevărat.
Multe dintre acest norme juridice ar fi trebuit de mult însușite, interiorizate, devenind principii deontologice. Lucrul nu s-a întâmplat din păcate, așa că deși pare superfluu să vă întreb, totuși vă întreb - reglementările legale, ele însele, au și niște puncte slabe?
Vreți să să spuneți că măcar așa cum e legea, dacă ar fi respectată și tot ar fi bine, să nu ne mai gândim la îmbunătățirea ei? La ora actuală punctul slab privește garantarea protecției efective a dreptului de autor. legea nu trebuie să se limiteze la a anunța că îl protejează pe autor și opera sa, ci să garanteze efectiv protecția, adică să specifice pedeapsa pentru cazul în care drepturile autorului sunt încălcate. Or la această oră, deși autorul are la îndemână mijloace de drept civil (poate să se judece cu oricine crede că i-a folosit opera necorespunzător sau fără a-i cere consimțământul sau fără a-l remunera cum se cuvine și poate câștiga o asemenea confruntare), nu există, ca în alte țări, lege a dreptului de autor cu garanții ferme, unde încălcările de mai sus sunt socotite infracțiuni cu pedepse specificate.
Ce-mi puteți spune despre reproducerea lucrărilor de catalog ale unui plastician, fără acordul acestuia, sau chiar împotriva voinței?
Pot să spun că așa ceva nu este posibil și nu este permis de lege. Nici măcar o fotografie nu ai voie să reproduci în ziar la ora actuală, fără consimțământul autorului ei, dacă are o vechime mai mică de 5 ani (după actuala reglementare și dacă e o fotografie artistică). Autorul sau publicația care a primit de la el dreptul de a o reproduce poate da în judecată pe cel ce și-a însușit și a publicat respectiva operă și poate cere despăgubiri. Spuneam că aici e punctul slab al legii, fiindcă face trimiteri la codul penal, dar nu spune clar, acest act reprezintă infracțiune și se pedepsește așa și așa. Actualul proiect de lege are în vedere acest neajuns. El spune așa: autorul are următoarele drepturi (de a fi recunoscut ca autor, de a hotărî când îi apare opera, de a hotărî când, cum și de cine îi va fi utilizată opera). Pentru aceste drepturi sunt prevăzute sancțiuni corespunzând încălcărilor, sancțiuni dacă i se difuzează opera la radio, TV sau prin orice înregistrare/multiplicare, sancțiuni alternative constând în amenzi sau închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Să ne oprim la dreptul de a traduce în românește o operă literară străină, ori dreptul de a reproduce fără asentimentul autorului sau moștenitorilor săi legali, o traducere dintre cele două războaie de exemplu. Aveți, în această direcție, vreo atribuție și vreo putere legală?
Atribuții și puteri legale nu avem, pentru că nu ne putem substitui titularului  dreptului încălcat. Noi nu putem acționa în locul nimănui. Putem cel mult, la sesizare, sau dacă observăm o încălcare a legii să atragem atenția oficial. Pot să dau cazul cu punerea în scenă a romanului lui Umberto Eco fără acordul autorului. Cei care au comis această încălcare erau convinși că Eco trebuie să le și mulțumească, ceea ce nu era nici pe departe așa. Trebuie să deții dreptul de adaptare, adaptare scenică, audiovizuală, trebuie să tratezi cu deținătorul acestor drepturi și numai după acea traduci în română, te apuci de repetiții etc. La noi se face invers, iar autorul abia dacă e chemat la premieră. Și asta o fac multe teatre din România. Traduc piesa nu se știe cum, încep repetiții și uită să facă contractul cu autorul, cu traducătorul, uită să pună numele acestuia pe afiș. Apare afișul cu „Pescărușul ” de Cehov de parcă s-ar reprezenta în limba rusă. Traducătorul este și el autor și are dreptul să-și vadă numele pe afiș, așa cum are dreptu să și-l vadă pe o carte tradusă. Și dacă tot are dreptu să-și vadă numele, trebuie să-l întrebi înainte: pot să-și folosesc traducerea? Iar dacă e la murit, îi întrebi pe moștenitori și, firește, îi plătești (dacă aceștia nu spun că nu trebuie să-i plătești), după principiul libertății contractuale și negocierii sumelor respective. Ceea ce însă se face înainte, nu se pune autorul în fața faptului împlinit.
Există excepții, care sunt prevăzute în toate legile dreptului de autor și sunt prevăzute și în proiectul de lege. De exemplu, textele folosite pentru manifestările școlare, unde nu se percepe bilet de intrare. Spun texte, dar se subînțelege orice fel de drepturi de autor. În Occident restricțiile sunt severe. Poți să folosește opera autorului, fără să-i plătești drepturi, cu condiția să n-ai profit. La noi însă, nu se ține seama de nici o lege.
Un alt caz de liberă folosire a operei, fără consimțământul autorului și fără a plăti, este citarea. Numai că citarea se face între anumite limite cantitative și în anumite condiții. În documentele Convenției de la Berna, organismul internațional cel mai puternic, la care sunt afiliate cam 100 de țări, sunt înscrise, la acest punct, prevederi precise, putând părea și ridicole, fiindcă instanțele din alte țări au avut de făcut față la nenumărate procese pe această temă...
Ce mă întristează pe mine este ideea că există oameni în România care au jucat la „Caritas” sau și-au vândut certificatele de proprietate sau pământul sau casa pentru ca să-și poată edita o carte... Cum vi se pare treaba asta, cu cărți scoase în regia autorului?
Procedeul acesta există și în Occident. Adică autorul, pe banii lui, deși probabil, nu așa de mulți, încheie un contract, nu de editare propriu-zisă, ci unul de prestare servicii. Deci editura face doar serviciul de a-i prelua cartea, de a încheia un contract cu tipografia. În cazul acesta drepturile rămân toate la autor, pentru că el plătește tot, cheltuieli de tipografie, cheltuieli de redactare, tehnoredactare etc. El poate să-și scoată cartea colaborând direct cu tipografia. Și poate să dea oricâți bani dorește ca să-și vadă opera tipărită și adusă la cunoștință publică. Este o operație pe care o poate face oricine, dacă are bani. Dacă nu are bani, atunci drepturile altcuiva, care are bani, respectiv unei edituri, însă trebuie să încheie un contract de editare. Atunci drepturile de reproducere și alte drepturi se pot ceda editurii. Pe durate determinate sau nedeterminate.
Când o să fi gata proiectul de lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe?
Proiectul este gata. L-am întocmit mai demult, l-am înaintat spre aprobare forurilor legale.
Cine anume l-a întocmit?
Noi, specialiștii Agenției române pentru protejarea drepturilor de autor, consultându-ne cu o mulțime de oameni competenți, de pildă cu doamna Iolanda Eminescu, specialist în proprietate intelectuală, profesor la Strasbourg, autor de tratate în domeniu, cu uniunile de creație, cu Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, cu experți dela Comisia Comunității Europene. Am studiat cele mai noi legi în domeniu, cea belgiană din 92, cea elvețiană tot din 92, cea spaniolă, care este foarte bună, deși ceva mai veche din 1987, am participat la seminarii, colocvii internaționale. Acum așteptăm validarea de către parlament.

„Genul scurt” (ȘTEFĂNESCU 1990)

 Alex. Ștefănescu, Genul scurt, „Tomis”, Constanța, februarie 1990?

Ne asociem opiniei lui Leon Baconsky din articolul Pledoarie pentru proza scurtă („Steaua”, nr. 2, serie nouă). Într-adevăr, se constată în momentul de față o inexplicabilă neglijare a schiței, povestirii, nuvelei în favoarea romanului. Critica încurajează această disproporție prin considerarea genului scurt ca o simplă etapă în drumul spre construcții mai ample. Caragiale, Maupassant, Cehov, Gorki, Twain vin în sprijinul pledoariei lui L. Baconsky. Dar argumentarea poate fi făcută nu numai pe baza unor exemple din istoria genului. Proza scurtă prezintă, teoretic vorbind, avantaje pe care romanul nu le va oferi niciodată. În cadrul ei se pot izola detalii care a căror semnificație s-ar estompa în roman. Romanul trăiește prin cuprindere, iar genul scurt prin punerea în prim-plan. Situația este similară în plastică. Fresca nu poate fi definită printr-o sumă eterogenă de portrete, de atitudini, ci ca un complex de relații ale acestora. la rândul său, portretul nu este o porțiune de frescă, ci o categorie estetică diferită, în care semnificația aparține detaliului. Nu este vorba, deci, de a privi cu îngăduință genul scurt, ci de a recunoaște că acesta își aduce partea sa în echilibrul genurilor literare. În acest sens, putem relua considerația lui Al. Philippide cu care L. B. își încheie interesantul articol: „a judeca importanța operei literare după numărul de pagini este o absurditate ridiculă”.

Interviu cu Andrei Șerban (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - Ce ați păstrat din anii primei tinereți?

A. Ș. - Curiozitatea.

G. A. - (...) Vă mai place să fiți considerat un copil teribil?

A. Ș. - Orice început trebuie să fie sub semnul dorinței de a face altfel decît au făcut ceilalți. Dar de fapt mi-am dat seama cu timpul că în momentul cînd mă simt cel mai mult în contact cu ceea ce e mai valoros în ceea ce fac nu e atunci cînd cred că am descoperit ceva. Pentru că nu poți să descoperi nimic. Totul a fost descoperit. De aceea mă simt bine în clipele cînd înțeleg că sînt în legătură cu ceva foarte vechi, cu ceva tradițional, dar cu o tradiție nu de acum 10 sau 20 de ani, ci de acum 1000 de ani. Există în mine atunci un sentimemt că ating ceva ce a existat odată f. de mult.

- (...) Paradoxal, lucrînd cu Brook, n-am învățat nimic altceva decît să-mi pun întrebări. Ce e teatrul? Ce sînt actorii? (...)

- Mă gîndesc de exemplu la un scriitor, la un pictor, la un sculptor. Iată o imagine foarte subiectivă a artistului; scriitorul în camera lui scrie singur, își imaginează acolo totul, pe cînd în teatru este imposibil să fii singur, e imposibil să lucrezi fără altcineva, deci dintr-o dată trebuie să fii deschis spre ceilalți.

G. A. - Cunoașteți foarte bine fenomenul teatral contemporan. Nu vă neliniștește faptul că el se află într-o continuă schimbare?

- (...) Se schimbă tot timpul, dar această schimbare, metamorfoză continuă, este în folosul teatrului, după cum, alteori, nu este vorba decît de o derută a teatrului.

- (...) Ca și în viață, e imposibil să urci pe un vârf de munte fără să te cobori ca să te urci iar.

- (...) Este extraordinar de greu să fii pur, e extraordinar de greu să fii tu însuți pentru că trăim într-o lume în care influențele culturale sînt atît de puternice și felul în care ne influențăm unul pe altul e atît de mare, încît tot ceea ce se numește modă sau influență de idei, îmi pun în ceață momentul în care mă simt cu totul eu însumi. Vreau să fiu sincer tot timpul, dar nu pot să fiu sincer tot timpul.

- (...) Multe în jur sînt nesincere.  Luați de rutină, luați de viața exterioară, luați de mașina vieții, de fabrica vieții în care ne credem sinceri pînă la capăt, dar de fapt nu sîntem. (...)

G. A. - (...) Dar spuneți-mi cîteva piese pe care le-ați montat și de care sînteți cît de cît mulțumit?

A. Ș. - Electra, Medeea, Troienele pe care le-am pus în scenă în limba greacă veche ca un exercițiu de sunet, ca un exercițiu de voce al actorului, pentru a stabili o relație a vocii cu spațiul și cu vibrați pe care o provoacă sunetul. Acest lucru mi-a luat 3 ani. Dar aceasta este latura mea cea mai experimentală. (...)

- (...) Toți spun că-i fac dreptate lui Cehov.

- Pentru că toți sîntem nepoții lui C., cu toții îl iubim. (...)

- (...) Există în viață un moment periculos în care talentul și energia ce ni s-au dat, ca un cadou al sorții, și care pînă la un moment dat ne ajută de la sine, se irosesc. Ori te căsătorești și faci copii și familia devine un lucru foarte impotant., ori ai succes și te bazezi  pe aceste succes și repeți aceleași succes. Deci condițiile se schimbă dintr-o dată și simți că impulsul tînăr nu mai esta același și nici nu mai știi cînd timpul a trecut și te-ai secătuit. De aceea zic că un artist trebuie să trăiască în condiții de reexaminare continuă.

G. A. - Ce v-ați gîndit să montați în România?

A. Ș. - Desigur, mi s-au făcut propuneri concrete. (...) Ceea ce am cerut eu mi s-a părut ceva normal: un contract scris. La care nu am ajuns încă. (...)

- Fiindcă oamenilor le lipsește din ce în ce mai mult conștiința.

G. A. - Datorită cărui fapt?

A. Ț. - Unii au pierdut, alții au uitat care este rostul adînc al vieții.

G. A. - Dvs. aveți ceea ce se cheamă un crez artistic?

- Da. Fac teatru pentru a înțelege de ce trăiesc.

- (...) Îmi plac mai mult comediile lui Shakespeare decît tragediile lui. El privește condiția umană zîmbind, nu cu ironie, ci cu o înțelegere adîncă. Sîntem așa cum sîntem, dar în zîmbet e speranța. Dar de ce să mai discutăm cînd și așa acest interviu nu o să apară sau dacă o să vadă lumina tiparului o să fie amputat de cenzură?

G. A. - Tot lipsind din țară e firesc să nu știți că la noi nu mai există cenzură. Așa că vă garantez apariția acestui interviu în acea formă pe care o stabilim de comun acord.

A. Ș. - S-o văd și pe asta.

G. A. - Iat-o