<
(...)
Bătrîna domnișoară Crawley era de bună seamă o ființă osîndită. Avea o căsuță tihnită în Park Lane*, și cum mînca și bea mult prea mult în timpul iernii la Londra, vara se ducea să se refacă la Harrogate** sau la Cheltenham***. E acea mai primitoare și mai voioasă dintre vestale și fusese o adevărate frumusețe la vremea ei, zicea ea. (Toată femeile bătrîne au fost odinioară niște frumuseți, asta se știe prea bine.) Era ceea ce se cheamă un bel esprit**** și o teribilă radicală pentru timpurile acelea. Fusese în Franța (unde Saint Just*****, se povestea, îi inspirase o pasiune nefericită) și, ca urmare, îndrăgi, pentru totdeauna, romanele franțuzești, îl știa pe dinafară pe Rousseau******; vorbea cu multă ușurință despre divorț și cu multă energie despre drepturile femeii. Avea portretele lui Fox******* în fiecare cameră a casei: cînd acel om de stat fusese în opoziție, nu sînt tocmai sigur dacă nu pariase chiar pentru el; cînd ajunsese la putere, ea avu marele merit de a-l cîștiga de partea lui pe Pitt, ca și pe celălalt deputat de la Queen`s Crawley, deși sir Pitt ar fi trecut de partea lui Fox singur, fără nici o osteneală din partea prea cinstitei lady. E de prisos să spunem că sir Pitt și-a schimbat radical vederile după moartea marelui om de stat whig********.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*********, trad. I. Frunzettti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 95.
NOTE M. T.
* Park Lane este o veche și importantă stradă în centrul Londrei. (http://www.british-history.ac.uk/survey-london/vol40/pt2/pp264-289)
** Harrogate este un oraș balnear în centrul Angliei, în regiunea York. (http://www.victorianturkishbath.org/_6DIRECTORY/AtoZEstab/England/HarrogRoyal/HarrogRoyalEng.htm)
*** Cheltenham este un oraș balnear în vestul Angliei, în regiunea Gloucester. (http://www.bbc.co.uk/gloucestershire/content/articles/2008/09/22/dayout_cheltenham_video_feature.shtml)
**** bel esprit (fr.) = spirit fermecător
***** Louis Saint-Just (1767-1794) a fost un revoluționar francez, membru al partidului extremist al iacobinilor și cel mai apropiat colaborator al liderului Maximilian Robespierre, împreună cu care a instaurat Teroarea din 1793-1794. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/saint-just-confidentul-lui-robespierre)
****** Jean Jacques Rousseau (1712 Geneva/Elveția - 1778 Franța) a fost un important reprezentant al curentului filozofic european al Iluminismului. (http://www.istorie-pe-scurt.ro/jean-jacques-rousseau-mentor-al-revolutiei-franceze/)
******* Charles Fox (1749-1806) a fost ministru de externe al Marii Britanii în 1782, 1783 și 1806. (https://www.gov.uk/government/history/past-foreign-secretaries/charles-fox)
******** Whig a fost un partid premodern care a funcționat din 1678 până în 1859, când a fuzionat cu alte grupări pentru formarea Partidului Liberal modern. (http://www.independent.co.uk/news/uk/politics/whats-the-whig-idea-meet-the-man-trying-to-revive-a-centuries-old-political-party-9824371.html)
********* Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
Se afișează postările cu eticheta drepturi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta drepturi. Afișați toate postările
sâmbătă, 26 decembrie 2015
luni, 11 mai 2015
Sat de munte versus sat de cîmpie în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Mai întîi de toate, spuse Benassis oaspetelui său cînd ieșiră din sufragerie, să vizităm doi morți. Deși medicii rareori acceptă să dea ochii cu pretinsele lor victime, eu vă voi conduce în două case unde veți putea observa un lucru destul de straniu cu privire la natura umană. Veți vedea două scene care vă vor dovedi cît de mult se deosebesc locuitorii de la munte de cei de la cîmp atunci cînd își exprimă sentimentele. O parte a cantonului nostru cuprinde munți înalți; acolo se păstrează niște datini purtînd pecetea unor vremi străvechi și care amintesc de departe de unele scene biblice. De-a lungul munților noștri există o linie pe care natura însăși a trasat-o și care desparte două lumi: mai sus, puterea; mai devale, îndemînarea; mai sus, sentimente largi; mai devale, o neîncetată preocupare pentru interesele vieții materiale. Cu excepția depresiunii d'Ajou care, în partea ei dinspre miazănoapte e populată de imbecili, iar în cea dispre miazăzi de oameni inteligenți. - două neamuri pe care doar un pîrîiaș le desparte, dar sînt asemănătoare în toate privințele: statură, umblet, înfățișare, datini, ocupații - n-am văzut nicăieri deosebiri atît de mari ca la noi. Situația asta ar trebui să-i facă pe conducătorii unei țări să întreprindă vaste cercetări cu caracter local relativ la aplicarea legilor în popor...
(...)
- Vedeți, spuse medicul, aici moartea e văzută ca un accident prevăzut, care nu oprește în loc viața de toate zilele a familiilor; nici nu se va ține doliu. de altă parte, doliul nu este nici datină, nici lege, ci mai mult decît atîta; e o instituție care decurge din toate legile, a căror respectare purcede dintr-un principi unic: morala. Aflați că, în ciuda strădaniilor noastre, nici eu, nici domnul Janvier n-am reușit să-i facem pe țărani să înțeleagă cît de importante sînt ceremoniile publice pentru apărarea ordinii morale. Oamenii noștri, care abia de curînd au obținut drepturi, încît nu-s în stare să priceapă noile relații care trebuie să-i facă a prețui aceste idei generale; pînă acum, ei nu cunosc decît ideea de ordine și de bunăstare fizică; cu vremea, dacă se va găsi cine să-mi continuie opera, vom ajunge la principiile care servesc la conservarea drepturilor publice. În adevăr, nu-i de ajuns să fii om cumsecade, trebuie să și pari. Societatea nu trăiește numai prin idei morale; pentru a dăinui ea are nevoie de fapte corespunzătoare acestor idei. În cele mai multe comune rurale, dintr-o sută de familii cărora moartea le-a răpit șeful, numai cîțiva indivizi, dintre cei înzestrați cu o sensibilitate vie, vor păstra îndelung amintirea defunctului; toți ceilalți, pînă-ntr-un an, îl vor uita cu totul. Această uitare nu este o mare plagă? Credința este sufletul unui popor, prin ea oamenii își exprimă sentimentele și le înalță dîndu-le un țel; dar fără niște ceremonii vizibile în cinstea unui principiu, nu poate fi credință, prin urmare nici legile umane nu au nici o putere. Conștiința aparține numai divinității, dar trupul e supus legii sociale; iată de ce a renunța la manifestarea durerii, a nu-i învăța pe copii, care încă nu gîndesc, și pe toți cei ce au nevoie de exemple bune, necesitatea de a te supune legilor printr-o răbdătoare resemnare la poruncile sorții care lovește și alină, care dă și răpește bunurile lumești, e un început de necredință. Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gîndim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritate pămîntească sînt două principii încă prea puțin dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. După opinia mea, căsătoria soților, nașterea copiilor, moartea părinților n-ar trebui să prilejuiască prea multe ceremonii. Creștinismul e atît de influent, e atît de adînc înrădăcinat în moravuri tocmai pentru strălucirea cu care apare în împrejurările grave ale vieții pentru ale însoți cu ceremonialul atît de naiv-înduioșător, atît de pompos atunci cînd preotul se ridică la înălțimea venirii lui și cînd știe să slujească potrivit cu sublimul moralei creștine. Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu e decît o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termine o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitate ei morală; aici am înțeles cît e de puternică prin chiar prețul cuvîntului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte religia exprimată, constituie, fără îndoială, singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică. În sfîrșit, aici am respirat balsamul cu care credința unge rănile vieții; fără a discuta, am simțit că ea se acordă admirabil cu moravurile pasionate ale națiunilor meridionale. (...) De la o înălțime de vreo trei mii de picioare peste nivelul Mediteranei, vom vedea Savoia și Dauphine-ul, munții din regiunea Lyon și Ronul. Vom fi pe teritoriul altei comune, al unui sat de munte; acolo veți afla, într-o fermă a domnului Gravier, spectacolul de care v-am vorbit, acel alai natural care concretizează ideea mea despre marile evenimente ale vieții. În acea comună, doliul se poartă cu evlavie. Cei săraci umblă cu cheta ca să-și poată cumpăra haine negre. Într-o asemenea împrejurare, nimeni nu le refuză obolul. Nu trece nici o zi fără ca văduva să nu vorbească de cel pierdut - și întotdeauna plîngînd.; și, zece ani după ce a lovit-o nenorocirea, la fel ca doua zi, sentimentele ei sînt deopotrivă de adînci. Acolo obiceiurile sînt patriarhale: autoritatea tatălui este fără limite, cuvîntul lui e lege; mănîncă singur, așezat în capul mesei, soția și copii îl servesc; cei din jur nu cutează a-i vorbi fără a folosi anumite formule de respect, în fața lui toți stau în picioare și cu capul descoperit. Astfel crescuți, oamenii au instinctul măreției lor. Aceste datini constituie, după părerea mea, o nobilă educație. Drept pentru care, în comuna asta, cu toții sînt, în general, drepți, strîngători și harnici. Fiecare cap de familie obișnuiește să, de asemenea, să-și împartă averea copiilor, cînd simte că l-a ajuns vîrsta și nu mai poate munci; iar copiii îl hrănesc. În secolul trecut, un bătrîn de nouăzeci de ani, după ce și-a împărțit averea agonisită celor patru copii ai săi, obișnuia să trăiască trei luni pe an la fiecare dintre ei. După ce aplecat de la feciorul cel mai mare cu gîndul să se ducă la cel mic, un prieten de-al său l-a întrebat; „Ei, ce spui, ești mulțumit? - Zău, sînt mulțumit, domnule, îi răspunse moșneagul, m-au ținut ca pe copilul lor”. Vorba asta, domnule, a părut atît de remarcabilă unui ofițer, pe nume Vauvenargues*, vestit moralist, care pe atunci se afla în garnizoană la Grenoble, încît a vînturat-o în mai multe saloane din Paris**, unde a fost culeasă de un scriitor, Chamfort***.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 79, 81-84.
NOTE M.T.
* Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715-1745) = Scriitor moralist francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/624191/Luc-de-Clapiers-marquis-de-Vauvenargues)
** Saloanele pariziene din secolele XVIII și XIX erau găzduite de personalități ale zilei, aici discutîndu-se probele politice, sociale, culturale. (https://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/paris_homework/welcome_to_salons.html)
*** Nicolas Chamfort (1740-1794) = Scriitor francez critic față de moravurile societății și a Terorii revoluției. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/105063/Sebastien-Roch-Nicolas-Chamfort)
(...)
- Mai întîi de toate, spuse Benassis oaspetelui său cînd ieșiră din sufragerie, să vizităm doi morți. Deși medicii rareori acceptă să dea ochii cu pretinsele lor victime, eu vă voi conduce în două case unde veți putea observa un lucru destul de straniu cu privire la natura umană. Veți vedea două scene care vă vor dovedi cît de mult se deosebesc locuitorii de la munte de cei de la cîmp atunci cînd își exprimă sentimentele. O parte a cantonului nostru cuprinde munți înalți; acolo se păstrează niște datini purtînd pecetea unor vremi străvechi și care amintesc de departe de unele scene biblice. De-a lungul munților noștri există o linie pe care natura însăși a trasat-o și care desparte două lumi: mai sus, puterea; mai devale, îndemînarea; mai sus, sentimente largi; mai devale, o neîncetată preocupare pentru interesele vieții materiale. Cu excepția depresiunii d'Ajou care, în partea ei dinspre miazănoapte e populată de imbecili, iar în cea dispre miazăzi de oameni inteligenți. - două neamuri pe care doar un pîrîiaș le desparte, dar sînt asemănătoare în toate privințele: statură, umblet, înfățișare, datini, ocupații - n-am văzut nicăieri deosebiri atît de mari ca la noi. Situația asta ar trebui să-i facă pe conducătorii unei țări să întreprindă vaste cercetări cu caracter local relativ la aplicarea legilor în popor...
(...)
- Vedeți, spuse medicul, aici moartea e văzută ca un accident prevăzut, care nu oprește în loc viața de toate zilele a familiilor; nici nu se va ține doliu. de altă parte, doliul nu este nici datină, nici lege, ci mai mult decît atîta; e o instituție care decurge din toate legile, a căror respectare purcede dintr-un principi unic: morala. Aflați că, în ciuda strădaniilor noastre, nici eu, nici domnul Janvier n-am reușit să-i facem pe țărani să înțeleagă cît de importante sînt ceremoniile publice pentru apărarea ordinii morale. Oamenii noștri, care abia de curînd au obținut drepturi, încît nu-s în stare să priceapă noile relații care trebuie să-i facă a prețui aceste idei generale; pînă acum, ei nu cunosc decît ideea de ordine și de bunăstare fizică; cu vremea, dacă se va găsi cine să-mi continuie opera, vom ajunge la principiile care servesc la conservarea drepturilor publice. În adevăr, nu-i de ajuns să fii om cumsecade, trebuie să și pari. Societatea nu trăiește numai prin idei morale; pentru a dăinui ea are nevoie de fapte corespunzătoare acestor idei. În cele mai multe comune rurale, dintr-o sută de familii cărora moartea le-a răpit șeful, numai cîțiva indivizi, dintre cei înzestrați cu o sensibilitate vie, vor păstra îndelung amintirea defunctului; toți ceilalți, pînă-ntr-un an, îl vor uita cu totul. Această uitare nu este o mare plagă? Credința este sufletul unui popor, prin ea oamenii își exprimă sentimentele și le înalță dîndu-le un țel; dar fără niște ceremonii vizibile în cinstea unui principiu, nu poate fi credință, prin urmare nici legile umane nu au nici o putere. Conștiința aparține numai divinității, dar trupul e supus legii sociale; iată de ce a renunța la manifestarea durerii, a nu-i învăța pe copii, care încă nu gîndesc, și pe toți cei ce au nevoie de exemple bune, necesitatea de a te supune legilor printr-o răbdătoare resemnare la poruncile sorții care lovește și alină, care dă și răpește bunurile lumești, e un început de necredință. Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gîndim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritate pămîntească sînt două principii încă prea puțin dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. După opinia mea, căsătoria soților, nașterea copiilor, moartea părinților n-ar trebui să prilejuiască prea multe ceremonii. Creștinismul e atît de influent, e atît de adînc înrădăcinat în moravuri tocmai pentru strălucirea cu care apare în împrejurările grave ale vieții pentru ale însoți cu ceremonialul atît de naiv-înduioșător, atît de pompos atunci cînd preotul se ridică la înălțimea venirii lui și cînd știe să slujească potrivit cu sublimul moralei creștine. Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu e decît o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termine o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitate ei morală; aici am înțeles cît e de puternică prin chiar prețul cuvîntului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte religia exprimată, constituie, fără îndoială, singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică. În sfîrșit, aici am respirat balsamul cu care credința unge rănile vieții; fără a discuta, am simțit că ea se acordă admirabil cu moravurile pasionate ale națiunilor meridionale. (...) De la o înălțime de vreo trei mii de picioare peste nivelul Mediteranei, vom vedea Savoia și Dauphine-ul, munții din regiunea Lyon și Ronul. Vom fi pe teritoriul altei comune, al unui sat de munte; acolo veți afla, într-o fermă a domnului Gravier, spectacolul de care v-am vorbit, acel alai natural care concretizează ideea mea despre marile evenimente ale vieții. În acea comună, doliul se poartă cu evlavie. Cei săraci umblă cu cheta ca să-și poată cumpăra haine negre. Într-o asemenea împrejurare, nimeni nu le refuză obolul. Nu trece nici o zi fără ca văduva să nu vorbească de cel pierdut - și întotdeauna plîngînd.; și, zece ani după ce a lovit-o nenorocirea, la fel ca doua zi, sentimentele ei sînt deopotrivă de adînci. Acolo obiceiurile sînt patriarhale: autoritatea tatălui este fără limite, cuvîntul lui e lege; mănîncă singur, așezat în capul mesei, soția și copii îl servesc; cei din jur nu cutează a-i vorbi fără a folosi anumite formule de respect, în fața lui toți stau în picioare și cu capul descoperit. Astfel crescuți, oamenii au instinctul măreției lor. Aceste datini constituie, după părerea mea, o nobilă educație. Drept pentru care, în comuna asta, cu toții sînt, în general, drepți, strîngători și harnici. Fiecare cap de familie obișnuiește să, de asemenea, să-și împartă averea copiilor, cînd simte că l-a ajuns vîrsta și nu mai poate munci; iar copiii îl hrănesc. În secolul trecut, un bătrîn de nouăzeci de ani, după ce și-a împărțit averea agonisită celor patru copii ai săi, obișnuia să trăiască trei luni pe an la fiecare dintre ei. După ce aplecat de la feciorul cel mai mare cu gîndul să se ducă la cel mic, un prieten de-al său l-a întrebat; „Ei, ce spui, ești mulțumit? - Zău, sînt mulțumit, domnule, îi răspunse moșneagul, m-au ținut ca pe copilul lor”. Vorba asta, domnule, a părut atît de remarcabilă unui ofițer, pe nume Vauvenargues*, vestit moralist, care pe atunci se afla în garnizoană la Grenoble, încît a vînturat-o în mai multe saloane din Paris**, unde a fost culeasă de un scriitor, Chamfort***.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 79, 81-84.
NOTE M.T.
* Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715-1745) = Scriitor moralist francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/624191/Luc-de-Clapiers-marquis-de-Vauvenargues)
** Saloanele pariziene din secolele XVIII și XIX erau găzduite de personalități ale zilei, aici discutîndu-se probele politice, sociale, culturale. (https://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/paris_homework/welcome_to_salons.html)
*** Nicolas Chamfort (1740-1794) = Scriitor francez critic față de moravurile societății și a Terorii revoluției. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/105063/Sebastien-Roch-Nicolas-Chamfort)
vineri, 20 decembrie 2013
Gala Națională a Voluntarilor („GAZETA VOLUNTARIAT” 2013)
„Gazeta de Voluntariat”, decembrie 2013
2 Gala Națională a Voluntarilor
De ce Gala Națională a Voluntarilor?
De ce organizăm competiția?
Competiția Gala Națională a Voluntarilor 2013 are 4 categorii și 22 de secțiuni
De ce Gala Națională a Voluntarilor?
De ce organizăm competiția?
Competiția Gala Națională a Voluntarilor 2013 are 4 categorii și 22 de secțiuni
3 Ambasadorii voluntariatului în România - Raed Arafat, Călin Goia, Valeria Răcilă van Groningen, Irina Păcurariu, Damian Drăghici, Margareta Pâslaru, Zoli Toth, Marius Manole
4 Finaliști Voluntarul Junior
Mădălina Tămaș - Team four Youth Association
Ana Maria Roth - Asociația Manieres
Anca Elena Moței - Asociația Impact Bistrița
Ioan Vladimir Vîntu - Asociația Grupurilor Locale de Tineret Constanța
Tobias Cătălin Pasăre - Asociația Impact Bistrița
Andreea Cordon - Asociația Absolvenților Universității „1 Decembrie 1918” Alba Iulia
Mădălina Tămaș - Team four Youth Association
Ana Maria Roth - Asociația Manieres
Anca Elena Moței - Asociația Impact Bistrița
Ioan Vladimir Vîntu - Asociația Grupurilor Locale de Tineret Constanța
Tobias Cătălin Pasăre - Asociația Impact Bistrița
Andreea Cordon - Asociația Absolvenților Universității „1 Decembrie 1918” Alba Iulia
5 Finaliști Voluntarul Senior
Mihaela Stăncele - Organizația Salvați Copiii Dolj
Iulia Cristina Besnea - Comitetul Național Român pentru Drepturile Copilului Constanța
Ecaterina Coltz - Asociația Societatea de Salvare București
Daniela Lupiș - Fundația Noi Orizonturi
Steluța Manolache - Fundația Chance for Life
Irina Eva Lițcanu - Organizația Națională Cercetașii României
Mihaela Stăncele - Organizația Salvați Copiii Dolj
Iulia Cristina Besnea - Comitetul Național Român pentru Drepturile Copilului Constanța
Ecaterina Coltz - Asociația Societatea de Salvare București
Daniela Lupiș - Fundația Noi Orizonturi
Steluța Manolache - Fundația Chance for Life
Irina Eva Lițcanu - Organizația Națională Cercetașii României
6 Finaliști Artă și Cultură
6 Finaliști Social
7 Finaliști Protecția Mediului și a Animalelor
7 Finaliști Sport și Recreere
7 Finaliști Educație
8 Finaliști Sănătate
9 Finaliști Activism și Drepturile Omului
9 Finaliști Tineret
10 Finaliști Corporativ
10 Finaliști Centrul de Voluntariat al anului
11 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Activism și Drepturile Omului
12 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Artă și Cultură
13 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Corporativ
13 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Educație
14 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Protecția Mediului și a Animalelor
15 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Social
16 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Sport și Recreere
17 Finaliști Proiectul de Voluntariat al anului - Tineret
18 Juriu
19 Interviuri - Parteneri
Corina Vasile - Raiffeisen Bank
Mona Nicolici - OMV Petrom România
Alina Cristea - Holcim România
Corina Vasile - Raiffeisen Bank
Mona Nicolici - OMV Petrom România
Alina Cristea - Holcim România
20 Parteneri Strategici - Raiffeisen Bank; Petrom
Instituții susținătoare - BNR; Ministerul Turismului și Sportului; Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice; Comisia Europeană; ANPDEPF
Parteneri - Holcim
Susținători - GSK; Ursus; Pfizer; Enel; Privileg Catering
Parteneri Media - CSR Media; Gala Societății Civile; 3 Al Treilea Sector; Cariere; E-Jobs; HR Club; NongUVERNAMENTAL; PR Wave; Responsabilitate Socială; Stiriong.ro; Asociația Empower; ProVobis; Blogunteeer.ro
Instituții susținătoare - BNR; Ministerul Turismului și Sportului; Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice; Comisia Europeană; ANPDEPF
Parteneri - Holcim
Susținători - GSK; Ursus; Pfizer; Enel; Privileg Catering
Parteneri Media - CSR Media; Gala Societății Civile; 3 Al Treilea Sector; Cariere; E-Jobs; HR Club; NongUVERNAMENTAL; PR Wave; Responsabilitate Socială; Stiriong.ro; Asociația Empower; ProVobis; Blogunteeer.ro
vineri, 13 decembrie 2013
Părintele Gh. Calciu Dumitreasa și Mișcarea Goma (NEGRESCU-SUȚU 2005)
<(...)
Sfinția sa [părintele Calciu - nota M. T.] a mai suținut acum câțiva ani un alt neadevăr car eiarăți m-a nedumerit. Într-un interviu televizat luat de Lucia Hossu-Longin, preotul Calciu a lăsat să se înțeleagă că dânsul ar fi fost, în 1977, unul dintre cofondatorii Mișcării Goma. Reamintesc că acești primi semnatari și inițiatori ai Mișcării pentru Drepturile Omului în România, alături de curajosul opozant, scriitorul Paul Goma, erau, tot în ordine alfabetică: Adalbert Feher, Emilia și Erwin Gesswein, Maria și Sergiu Manoliu, Ana Năvodaru-Goma și Șerban Ștefănescu, numele părintelui Calciu neapărând nici măcar ulterior pe listele semnatarilor. Drept pentru care vă trimit acest articol spre publicare, întru restabilirea adevărului.
>
SURSA
Radu Negrescu-Suțu, Nedumeriri, „Origini”, Norcross/SUA, vol. IX, nr. 4-5 / mai-iunie 2005, p. 103
Sfinția sa [părintele Calciu - nota M. T.] a mai suținut acum câțiva ani un alt neadevăr car eiarăți m-a nedumerit. Într-un interviu televizat luat de Lucia Hossu-Longin, preotul Calciu a lăsat să se înțeleagă că dânsul ar fi fost, în 1977, unul dintre cofondatorii Mișcării Goma. Reamintesc că acești primi semnatari și inițiatori ai Mișcării pentru Drepturile Omului în România, alături de curajosul opozant, scriitorul Paul Goma, erau, tot în ordine alfabetică: Adalbert Feher, Emilia și Erwin Gesswein, Maria și Sergiu Manoliu, Ana Năvodaru-Goma și Șerban Ștefănescu, numele părintelui Calciu neapărând nici măcar ulterior pe listele semnatarilor. Drept pentru care vă trimit acest articol spre publicare, întru restabilirea adevărului.
>
SURSA
Radu Negrescu-Suțu, Nedumeriri, „Origini”, Norcross/SUA, vol. IX, nr. 4-5 / mai-iunie 2005, p. 103
duminică, 15 ianuarie 1995
Doina Jela - Constanța Moisescu („TOMIS” 1995)
Doina Jela, Convorbire cu Constanța Moisescu, director adjunct al Agenției Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor, „Tomis”, Constanța, XXX, 294, ian. 1995, p. 14
Ce se înțelege prin „autor” în terminologia dv.?
Prin „autor” legea înțelege orice persoană care a creat o operă, aceasta nefiind numai o operă literară. Poate fi vorba de o operă muzicală, plastică, cu toate variantele respective, poate să fie un program de calculator, poate să fie o operă științifică. Și autorul licențelor și inovațiilor este tot un autor, dar de el se ocupă un organism similar nouă, întrucât intră la proprietatea industrială. Dreptul de autor asupra operei există ca atare din momentul în care opera există, fie sub formă de schiță, neterminată, fie că este o conferință, o operă orală. Adică ea este protejată ca atare, nu este nevoie ca autorul ei să întreprindă anumite formalități, de pildă s-o înregistreze undeva.
Nu cred că vă spun o noutate: în jurnalistică astăzi, la noi, există atâtea modalități ingenioase și inocente de încălcare a proprietății intelectuale, încât nu prea mai știe nimeni care sunt, ca să zic așa, permise, și care nepermise. Vă expun una: vine în oraș, în campanie electorală, un scriitor, azi politician. Ține un discurs, în piața mare a orașulu . Trimisul special al ziarulu local înregistrează discursul și titrează „Interviu în exclusivitate cu...”. Sau un altul, citește într-o revistă străină un articol al lui, să spunem Fukuyama, îl traduce, îl „sparge” din loc în loc cu întrebările potrivite și îl prezintă ca interviu, eventual tot în exclusivitate.
Situațiile acestea sunt frecvente și flagrante din punct de vedere al legii. Deși ambigue, primul cel puțin. Dacă publici, fără asentimentul autorului, o conferință publică, nu e ilegal, fiindcă autorul a ținut acea conferință. Dar dacă titrezi „interviu” sau „interviu în exclusivitate”, nu, pentru că autorul ar putea spune „eu, acestui ziar n-am dat și n-aș da interviuri în exclusivitate”. Situația seamănă cu ce s-a întâmplat la „Evenimentul zilei” cu tableta lui Paul Everac. Vrea să nu bănuiți de simpatie față de Everac, mi-a fost antipatic și abia am așteptat să plece, dar atunci când cineva i-a furat tableta și a publicat-o cu câteva zile înainte a fost vorba de o încălcare gravă a dreptului autor. Chiar dacă reglementările cuprinse în lege sunt vechi - din 1956, deși toată lumea se facă că, legea fiind veche, nu mai există, ea există și autorul tabletei, Everac, este așa cum este, grav din punct de vedere legal și revoltător este că acest lucru s-a putut întâmpla, ca un ziarist să publice o lucrare a unui autor fără acordul lui. Am spus „lucrare”, pentru că legal era vorba de așa ceva, el, Everac, putea să vrea să o publice în volum, putea să facă orice cu ea și era singurul în măsură să decidă asupra felului în care urma să fie folosită opera lui, indiferent de valoarea ei și indiferent că e vorba de operă literară, plastică etc, numai autorul poate să hotărască cui o vinde, în ce condiții o expune, cum și cine poate să o reproducă, sub ce formă ș.a.m.d. Mai mult chiar, dreptul de autor, adică niște prerogative își păstrează autorul și după înstrăinarea operei sale. Vreau să să spun că proprietarul tabloului a cumpărat doar suportul material al operei, posesia lui nu-i dă dreptul să expună într-un gang decât cu acordul autorului. Fără acest acord acord, autorul are dreptul să-l acționeze în justiție pe proprietarul cumpărător, dacă tablou este, în baza acestei legi neabrogate, Decretul 321 din 1956. Că acest lucru nu se întâmplă, în această atmosferă de anomie generată, este rău, fiindcă situația se perpetuează și oricine poate să creadă că poate face orice. Și asta nu-i adevărat.
Multe dintre acest norme juridice ar fi trebuit de mult însușite, interiorizate, devenind principii deontologice. Lucrul nu s-a întâmplat din păcate, așa că deși pare superfluu să vă întreb, totuși vă întreb - reglementările legale, ele însele, au și niște puncte slabe?
Vreți să să spuneți că măcar așa cum e legea, dacă ar fi respectată și tot ar fi bine, să nu ne mai gândim la îmbunătățirea ei? La ora actuală punctul slab privește garantarea protecției efective a dreptului de autor. legea nu trebuie să se limiteze la a anunța că îl protejează pe autor și opera sa, ci să garanteze efectiv protecția, adică să specifice pedeapsa pentru cazul în care drepturile autorului sunt încălcate. Or la această oră, deși autorul are la îndemână mijloace de drept civil (poate să se judece cu oricine crede că i-a folosit opera necorespunzător sau fără a-i cere consimțământul sau fără a-l remunera cum se cuvine și poate câștiga o asemenea confruntare), nu există, ca în alte țări, lege a dreptului de autor cu garanții ferme, unde încălcările de mai sus sunt socotite infracțiuni cu pedepse specificate.
Ce-mi puteți spune despre reproducerea lucrărilor de catalog ale unui plastician, fără acordul acestuia, sau chiar împotriva voinței?
Pot să spun că așa ceva nu este posibil și nu este permis de lege. Nici măcar o fotografie nu ai voie să reproduci în ziar la ora actuală, fără consimțământul autorului ei, dacă are o vechime mai mică de 5 ani (după actuala reglementare și dacă e o fotografie artistică). Autorul sau publicația care a primit de la el dreptul de a o reproduce poate da în judecată pe cel ce și-a însușit și a publicat respectiva operă și poate cere despăgubiri. Spuneam că aici e punctul slab al legii, fiindcă face trimiteri la codul penal, dar nu spune clar, acest act reprezintă infracțiune și se pedepsește așa și așa. Actualul proiect de lege are în vedere acest neajuns. El spune așa: autorul are următoarele drepturi (de a fi recunoscut ca autor, de a hotărî când îi apare opera, de a hotărî când, cum și de cine îi va fi utilizată opera). Pentru aceste drepturi sunt prevăzute sancțiuni corespunzând încălcărilor, sancțiuni dacă i se difuzează opera la radio, TV sau prin orice înregistrare/multiplicare, sancțiuni alternative constând în amenzi sau închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Să ne oprim la dreptul de a traduce în românește o operă literară străină, ori dreptul de a reproduce fără asentimentul autorului sau moștenitorilor săi legali, o traducere dintre cele două războaie de exemplu. Aveți, în această direcție, vreo atribuție și vreo putere legală?
Atribuții și puteri legale nu avem, pentru că nu ne putem substitui titularului dreptului încălcat. Noi nu putem acționa în locul nimănui. Putem cel mult, la sesizare, sau dacă observăm o încălcare a legii să atragem atenția oficial. Pot să dau cazul cu punerea în scenă a romanului lui Umberto Eco fără acordul autorului. Cei care au comis această încălcare erau convinși că Eco trebuie să le și mulțumească, ceea ce nu era nici pe departe așa. Trebuie să deții dreptul de adaptare, adaptare scenică, audiovizuală, trebuie să tratezi cu deținătorul acestor drepturi și numai după acea traduci în română, te apuci de repetiții etc. La noi se face invers, iar autorul abia dacă e chemat la premieră. Și asta o fac multe teatre din România. Traduc piesa nu se știe cum, încep repetiții și uită să facă contractul cu autorul, cu traducătorul, uită să pună numele acestuia pe afiș. Apare afișul cu „Pescărușul ” de Cehov de parcă s-ar reprezenta în limba rusă. Traducătorul este și el autor și are dreptul să-și vadă numele pe afiș, așa cum are dreptu să și-l vadă pe o carte tradusă. Și dacă tot are dreptu să-și vadă numele, trebuie să-l întrebi înainte: pot să-și folosesc traducerea? Iar dacă e la murit, îi întrebi pe moștenitori și, firește, îi plătești (dacă aceștia nu spun că nu trebuie să-i plătești), după principiul libertății contractuale și negocierii sumelor respective. Ceea ce însă se face înainte, nu se pune autorul în fața faptului împlinit.
Există excepții, care sunt prevăzute în toate legile dreptului de autor și sunt prevăzute și în proiectul de lege. De exemplu, textele folosite pentru manifestările școlare, unde nu se percepe bilet de intrare. Spun texte, dar se subînțelege orice fel de drepturi de autor. În Occident restricțiile sunt severe. Poți să folosește opera autorului, fără să-i plătești drepturi, cu condiția să n-ai profit. La noi însă, nu se ține seama de nici o lege.
Un alt caz de liberă folosire a operei, fără consimțământul autorului și fără a plăti, este citarea. Numai că citarea se face între anumite limite cantitative și în anumite condiții. În documentele Convenției de la Berna, organismul internațional cel mai puternic, la care sunt afiliate cam 100 de țări, sunt înscrise, la acest punct, prevederi precise, putând părea și ridicole, fiindcă instanțele din alte țări au avut de făcut față la nenumărate procese pe această temă...
Ce mă întristează pe mine este ideea că există oameni în România care au jucat la „Caritas” sau și-au vândut certificatele de proprietate sau pământul sau casa pentru ca să-și poată edita o carte... Cum vi se pare treaba asta, cu cărți scoase în regia autorului?
Procedeul acesta există și în Occident. Adică autorul, pe banii lui, deși probabil, nu așa de mulți, încheie un contract, nu de editare propriu-zisă, ci unul de prestare servicii. Deci editura face doar serviciul de a-i prelua cartea, de a încheia un contract cu tipografia. În cazul acesta drepturile rămân toate la autor, pentru că el plătește tot, cheltuieli de tipografie, cheltuieli de redactare, tehnoredactare etc. El poate să-și scoată cartea colaborând direct cu tipografia. Și poate să dea oricâți bani dorește ca să-și vadă opera tipărită și adusă la cunoștință publică. Este o operație pe care o poate face oricine, dacă are bani. Dacă nu are bani, atunci drepturile altcuiva, care are bani, respectiv unei edituri, însă trebuie să încheie un contract de editare. Atunci drepturile de reproducere și alte drepturi se pot ceda editurii. Pe durate determinate sau nedeterminate.
Când o să fi gata proiectul de lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe?
Proiectul este gata. L-am întocmit mai demult, l-am înaintat spre aprobare forurilor legale.
Cine anume l-a întocmit?
Noi, specialiștii Agenției române pentru protejarea drepturilor de autor, consultându-ne cu o mulțime de oameni competenți, de pildă cu doamna Iolanda Eminescu, specialist în proprietate intelectuală, profesor la Strasbourg, autor de tratate în domeniu, cu uniunile de creație, cu Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, cu experți dela Comisia Comunității Europene. Am studiat cele mai noi legi în domeniu, cea belgiană din 92, cea elvețiană tot din 92, cea spaniolă, care este foarte bună, deși ceva mai veche din 1987, am participat la seminarii, colocvii internaționale. Acum așteptăm validarea de către parlament.
Prin „autor” legea înțelege orice persoană care a creat o operă, aceasta nefiind numai o operă literară. Poate fi vorba de o operă muzicală, plastică, cu toate variantele respective, poate să fie un program de calculator, poate să fie o operă științifică. Și autorul licențelor și inovațiilor este tot un autor, dar de el se ocupă un organism similar nouă, întrucât intră la proprietatea industrială. Dreptul de autor asupra operei există ca atare din momentul în care opera există, fie sub formă de schiță, neterminată, fie că este o conferință, o operă orală. Adică ea este protejată ca atare, nu este nevoie ca autorul ei să întreprindă anumite formalități, de pildă s-o înregistreze undeva.
Nu cred că vă spun o noutate: în jurnalistică astăzi, la noi, există atâtea modalități ingenioase și inocente de încălcare a proprietății intelectuale, încât nu prea mai știe nimeni care sunt, ca să zic așa, permise, și care nepermise. Vă expun una: vine în oraș, în campanie electorală, un scriitor, azi politician. Ține un discurs, în piața mare a orașulu . Trimisul special al ziarulu local înregistrează discursul și titrează „Interviu în exclusivitate cu...”. Sau un altul, citește într-o revistă străină un articol al lui, să spunem Fukuyama, îl traduce, îl „sparge” din loc în loc cu întrebările potrivite și îl prezintă ca interviu, eventual tot în exclusivitate.
Situațiile acestea sunt frecvente și flagrante din punct de vedere al legii. Deși ambigue, primul cel puțin. Dacă publici, fără asentimentul autorului, o conferință publică, nu e ilegal, fiindcă autorul a ținut acea conferință. Dar dacă titrezi „interviu” sau „interviu în exclusivitate”, nu, pentru că autorul ar putea spune „eu, acestui ziar n-am dat și n-aș da interviuri în exclusivitate”. Situația seamănă cu ce s-a întâmplat la „Evenimentul zilei” cu tableta lui Paul Everac. Vrea să nu bănuiți de simpatie față de Everac, mi-a fost antipatic și abia am așteptat să plece, dar atunci când cineva i-a furat tableta și a publicat-o cu câteva zile înainte a fost vorba de o încălcare gravă a dreptului autor. Chiar dacă reglementările cuprinse în lege sunt vechi - din 1956, deși toată lumea se facă că, legea fiind veche, nu mai există, ea există și autorul tabletei, Everac, este așa cum este, grav din punct de vedere legal și revoltător este că acest lucru s-a putut întâmpla, ca un ziarist să publice o lucrare a unui autor fără acordul lui. Am spus „lucrare”, pentru că legal era vorba de așa ceva, el, Everac, putea să vrea să o publice în volum, putea să facă orice cu ea și era singurul în măsură să decidă asupra felului în care urma să fie folosită opera lui, indiferent de valoarea ei și indiferent că e vorba de operă literară, plastică etc, numai autorul poate să hotărască cui o vinde, în ce condiții o expune, cum și cine poate să o reproducă, sub ce formă ș.a.m.d. Mai mult chiar, dreptul de autor, adică niște prerogative își păstrează autorul și după înstrăinarea operei sale. Vreau să să spun că proprietarul tabloului a cumpărat doar suportul material al operei, posesia lui nu-i dă dreptul să expună într-un gang decât cu acordul autorului. Fără acest acord acord, autorul are dreptul să-l acționeze în justiție pe proprietarul cumpărător, dacă tablou este, în baza acestei legi neabrogate, Decretul 321 din 1956. Că acest lucru nu se întâmplă, în această atmosferă de anomie generată, este rău, fiindcă situația se perpetuează și oricine poate să creadă că poate face orice. Și asta nu-i adevărat.
Multe dintre acest norme juridice ar fi trebuit de mult însușite, interiorizate, devenind principii deontologice. Lucrul nu s-a întâmplat din păcate, așa că deși pare superfluu să vă întreb, totuși vă întreb - reglementările legale, ele însele, au și niște puncte slabe?
Vreți să să spuneți că măcar așa cum e legea, dacă ar fi respectată și tot ar fi bine, să nu ne mai gândim la îmbunătățirea ei? La ora actuală punctul slab privește garantarea protecției efective a dreptului de autor. legea nu trebuie să se limiteze la a anunța că îl protejează pe autor și opera sa, ci să garanteze efectiv protecția, adică să specifice pedeapsa pentru cazul în care drepturile autorului sunt încălcate. Or la această oră, deși autorul are la îndemână mijloace de drept civil (poate să se judece cu oricine crede că i-a folosit opera necorespunzător sau fără a-i cere consimțământul sau fără a-l remunera cum se cuvine și poate câștiga o asemenea confruntare), nu există, ca în alte țări, lege a dreptului de autor cu garanții ferme, unde încălcările de mai sus sunt socotite infracțiuni cu pedepse specificate.
Ce-mi puteți spune despre reproducerea lucrărilor de catalog ale unui plastician, fără acordul acestuia, sau chiar împotriva voinței?
Pot să spun că așa ceva nu este posibil și nu este permis de lege. Nici măcar o fotografie nu ai voie să reproduci în ziar la ora actuală, fără consimțământul autorului ei, dacă are o vechime mai mică de 5 ani (după actuala reglementare și dacă e o fotografie artistică). Autorul sau publicația care a primit de la el dreptul de a o reproduce poate da în judecată pe cel ce și-a însușit și a publicat respectiva operă și poate cere despăgubiri. Spuneam că aici e punctul slab al legii, fiindcă face trimiteri la codul penal, dar nu spune clar, acest act reprezintă infracțiune și se pedepsește așa și așa. Actualul proiect de lege are în vedere acest neajuns. El spune așa: autorul are următoarele drepturi (de a fi recunoscut ca autor, de a hotărî când îi apare opera, de a hotărî când, cum și de cine îi va fi utilizată opera). Pentru aceste drepturi sunt prevăzute sancțiuni corespunzând încălcărilor, sancțiuni dacă i se difuzează opera la radio, TV sau prin orice înregistrare/multiplicare, sancțiuni alternative constând în amenzi sau închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Să ne oprim la dreptul de a traduce în românește o operă literară străină, ori dreptul de a reproduce fără asentimentul autorului sau moștenitorilor săi legali, o traducere dintre cele două războaie de exemplu. Aveți, în această direcție, vreo atribuție și vreo putere legală?
Atribuții și puteri legale nu avem, pentru că nu ne putem substitui titularului dreptului încălcat. Noi nu putem acționa în locul nimănui. Putem cel mult, la sesizare, sau dacă observăm o încălcare a legii să atragem atenția oficial. Pot să dau cazul cu punerea în scenă a romanului lui Umberto Eco fără acordul autorului. Cei care au comis această încălcare erau convinși că Eco trebuie să le și mulțumească, ceea ce nu era nici pe departe așa. Trebuie să deții dreptul de adaptare, adaptare scenică, audiovizuală, trebuie să tratezi cu deținătorul acestor drepturi și numai după acea traduci în română, te apuci de repetiții etc. La noi se face invers, iar autorul abia dacă e chemat la premieră. Și asta o fac multe teatre din România. Traduc piesa nu se știe cum, încep repetiții și uită să facă contractul cu autorul, cu traducătorul, uită să pună numele acestuia pe afiș. Apare afișul cu „Pescărușul ” de Cehov de parcă s-ar reprezenta în limba rusă. Traducătorul este și el autor și are dreptul să-și vadă numele pe afiș, așa cum are dreptu să și-l vadă pe o carte tradusă. Și dacă tot are dreptu să-și vadă numele, trebuie să-l întrebi înainte: pot să-și folosesc traducerea? Iar dacă e la murit, îi întrebi pe moștenitori și, firește, îi plătești (dacă aceștia nu spun că nu trebuie să-i plătești), după principiul libertății contractuale și negocierii sumelor respective. Ceea ce însă se face înainte, nu se pune autorul în fața faptului împlinit.
Există excepții, care sunt prevăzute în toate legile dreptului de autor și sunt prevăzute și în proiectul de lege. De exemplu, textele folosite pentru manifestările școlare, unde nu se percepe bilet de intrare. Spun texte, dar se subînțelege orice fel de drepturi de autor. În Occident restricțiile sunt severe. Poți să folosește opera autorului, fără să-i plătești drepturi, cu condiția să n-ai profit. La noi însă, nu se ține seama de nici o lege.
Un alt caz de liberă folosire a operei, fără consimțământul autorului și fără a plăti, este citarea. Numai că citarea se face între anumite limite cantitative și în anumite condiții. În documentele Convenției de la Berna, organismul internațional cel mai puternic, la care sunt afiliate cam 100 de țări, sunt înscrise, la acest punct, prevederi precise, putând părea și ridicole, fiindcă instanțele din alte țări au avut de făcut față la nenumărate procese pe această temă...
Ce mă întristează pe mine este ideea că există oameni în România care au jucat la „Caritas” sau și-au vândut certificatele de proprietate sau pământul sau casa pentru ca să-și poată edita o carte... Cum vi se pare treaba asta, cu cărți scoase în regia autorului?
Procedeul acesta există și în Occident. Adică autorul, pe banii lui, deși probabil, nu așa de mulți, încheie un contract, nu de editare propriu-zisă, ci unul de prestare servicii. Deci editura face doar serviciul de a-i prelua cartea, de a încheia un contract cu tipografia. În cazul acesta drepturile rămân toate la autor, pentru că el plătește tot, cheltuieli de tipografie, cheltuieli de redactare, tehnoredactare etc. El poate să-și scoată cartea colaborând direct cu tipografia. Și poate să dea oricâți bani dorește ca să-și vadă opera tipărită și adusă la cunoștință publică. Este o operație pe care o poate face oricine, dacă are bani. Dacă nu are bani, atunci drepturile altcuiva, care are bani, respectiv unei edituri, însă trebuie să încheie un contract de editare. Atunci drepturile de reproducere și alte drepturi se pot ceda editurii. Pe durate determinate sau nedeterminate.
Când o să fi gata proiectul de lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe?
Proiectul este gata. L-am întocmit mai demult, l-am înaintat spre aprobare forurilor legale.
Cine anume l-a întocmit?
Noi, specialiștii Agenției române pentru protejarea drepturilor de autor, consultându-ne cu o mulțime de oameni competenți, de pildă cu doamna Iolanda Eminescu, specialist în proprietate intelectuală, profesor la Strasbourg, autor de tratate în domeniu, cu uniunile de creație, cu Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, cu experți dela Comisia Comunității Europene. Am studiat cele mai noi legi în domeniu, cea belgiană din 92, cea elvețiană tot din 92, cea spaniolă, care este foarte bună, deși ceva mai veche din 1987, am participat la seminarii, colocvii internaționale. Acum așteptăm validarea de către parlament.
luni, 1 februarie 1993
Recomandarea 1201/1993 a APCE
Recomandarea 1201 (1993*) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind un Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind Drepturile Minorităților Naționale
1. Adunarea reamintește recomandările ei 1134 (1990) și 1177 (1992) și Ordinele ei nr. 456 (1990) și nr. 474 (1992) privind drepturile minorităților. În textele adoptate la 5 februarie 1992 ea a cerut Comitetului de Miniștri:
I. să încheie cît mai curînd posibil lucrările în curs de desfășurare pentru elaborarea unei carte pentru limbile regionale sau minoritare și să facă tot posibilul pentru a asigura aplicarea rapidă a acestei carte;
II. să elaboreze un protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind drepturile minorităților naționale;
III. să înzestreze Consiliul Europei cu un instrument de mediere corespunzător.
2. Prin adoptarea Cartei Europene pentru Limbile Regionale sau Minoritare - o Convenție a Consiliului Europei - la 22 iunie 1992, Comitetul de Miniștri a dat satisfacție Adunării asupra primului punct. Carta, pe care va trebui să se bazeze legislația din statele noastre membre, va fi, de asemenea, în stare să ofere călăuzire multor altor state într-o problemă atît de dificilă și de sensibilă.
3. Rămîne ca această cartă să fie aplicată rapid. Este încurajator faptul că atunci cînd a fost deschisă pentru semnare, la 5 noiembrie 1992, unsprezece state membre ale Consiliul Europei au semnat-o imediat. dar trebuie mers mai departe.
4. Adunarea apelează, prin urmare, la statele membre care nu au semnat carta încă, să facă acest lucru și le îndemnă pe toate să o ratifice rapid acceptînd pe cît posibil cît mai multe din clauzele ei.
5. Adunarea își rezervă dreptul de a reveni, la o dată ulterioară la (...).
* Text adoptat de către Adunare la 1 februarie 1993 (ședința a 22 a)
Ion Vulpe, Românii de dinainte de Christos. Un popor, mai multe patrii, Editura Fundației Culturale Aromâne „Dimîndarea Părintească”, 1996, p. 305
Abonați-vă la:
Postări (Atom)