Un fost ofițer din armata împăratului francez Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Oricare altul s-ar fi extaziat în fața frumuseților alpine, atît de îmbietoare în acele locuri unde ea se unește cu marile bazine ale Franței, ofițerul nostru însă - care, fără îndoială străbătuse țările în care războaiele napoleoniene tîrîseră armata franceză - gusta frumusețile locurilor fără a părea mirat de marea lor varietate. Admirația este o senzație pe care se pare că Napoleon* a ucis-o în sufletul ostașilor săi: iată de ce un obraz liniștit este semnul sigur după care observatorul îi poate recunoaște pe cei care odinioară s-au înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui împărat.
În adevăr, omul nostru era unul din acei militari, astăzi destui de puțini la număr, pe care glontele îi ocolise, deși au scormonit toate cîmpurile de luptă pe unde Napoleon și-a condus oștirile. Viața lui nu avea nimic deosebit. Luptase bine, ca un destoinic soldat de rînd, făcîndu-și datoria zi și noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, trăgînd sabia numai cînd trebuia și niciodată zadarnic. La butonieră purta rozeta ofițerilor Legiunii de onoare**: după bătălia de la Moscova***, glasul unanim al camarazilor săi de regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească în acea zi mare. Făcea parte din rîndurile celor puțini, reci în parență, sfioși, velnic împăcați cu ei înșiși, a căror conștiință se simte umilită numai la gîndul că ar trebui să ceară ceva, indiferent ce, încît își dobîndise tresele numai în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad.
Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deși îi încărunțise mustața, abia ajunsese la gradul de șef de escadron****, dar viața lui era atît de curată încît nici un ostaș, nici generalul, nu i se adresa fără a încerca un sentiment de respect involuntar, superioritate de netăgăduit  pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În schimb, toți soldații de rînd nutreau pentru el un sentiment asemănător  aceluia pe care îl au copiii pentru o mamă iubitoare, căci cu ei știa să fie și îngăduitor, și aspru. Fusese și el, cîndva, soldat, cunoștea tristele bucurii și vesele neplăceri, abaterile care se se iertau sau se pedepseau, ale soldaților, pe care-i numea copiii săi, și cărora bucuros le îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de la locuitori.
Cît despre povestea vieții sale - era îngropată în cea mai adîncă tăcere. Ca mai toți ofițerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atît de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. (...)
(...) Știa, dar vag de tot, că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru era un grec sau un macedonean; fără a sta mult pe gînduri, îți atribuia cine știe ce origine sau calitate. De aceea, cînd, în convorbiri, venea vorba de știință sau de istorie, devenea grav, mărginindu-se să participe dînd din cap, în semn de aprobare, ca un om învățat care ajunsese la pironism (1).
Cînd Napoleon, la 13 mai 1809*****, scrisese, la Schonbrunn******, în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră Viena, că principii Austriei își gîtuiesc copiii cu propriile lor mîini, precum Medeea*******, Genetas, care tocmai fusese înaintat căpitan, nu voise să-și compromită demnitatea gradului întrebînd cine a fost Medeea. Avea încredere în geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să comunice decît lucruri oficiale armatelor sale și casei de Austria, gîndi așadar că Medeea era o arhiducesă cu o  purtare îndoielnică.
(...)
- Domnule, spuse Genestas, oprindu-l pe medic, cu un gest, am o singură observație a vă face în legătură cu ceea ce mi-ați spus. Nu am avut prilej să citesc nimic despre războaiele lui Mahomed, așa că nu pot spune nimic despre talentele lui militare, dar dacă l-ați fi văzut pe împărat manevrînd în timpul campaniilor din Franța, îndată l-ați fi luat drept un zeu; și a fost înfrînt la Waterloo tocmai pentru că era mai mult decît un om, făcea prea multă umbră pămîntului și pămîntul s-a cutremurat sub pașii săi, așa să știi.

(1) Adept al lui Piron, filozof sceptic din antichitate.

(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcusan, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 11-12, 14-15, 68.

NOTE M.T.
* Napoleon Bonaparte (1769 Corsica/Franța-1821 Insula Sf. Elena/Marea Britanie) = General francez. Prim-Consul al primei republici franceze (1799-1804). Împărat al Franței (18104-1814/1815). (http://istoria.md/articol/185/Napoleon_I__Napoleon_Bonaparte_)
** Legiunea de Onoare = Cea mai importantă distincție militară și civilă franceză. A fost instituită în 1802 la propunerea Primului-Consul, Napoleon Bonaparte, amintind de Republica Romei. (http://florianajucantravel.com/muzeul-%E2%80%9Elegiunii-de-onoare-paris.html)
*** Bătălia de la Moscova = Bătălia s-a desfășurat la 7 septembrie 1812, lângă satul Borodino, situat la 120 km vest de Moscova. Victoria tactică franceză și pierderile uriașe i-au determinat pe ruși să abandoneze fără luptă fosta capitală Moscova. Dar venirea iernii geroase și tactica de hărțuire adoptată de inamici, l-au obligat pe Napoleon să se retragă din Rusia fără un rezultat politic, retragere care s-a transformat într-o catastrofă și a dus la înfrângerea și abdicare sa în aprilie 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
**** ESCADRÓN, escadroane, s. n. Subunitate a unui regiment de cavalerie, corespunzând unei companii de infanterie sau unei baterii de artilerie. [Var.: scadrón s. n.] – Din rus. eskadron,fr. escadron. Sursa: DEX '09 (2009)
***** În campania din 1809 împăratul Napoleon I a înfrânt cea de a V a coaliție europeană antifranceză. (http://www.napoleonguide.com/campaign_5coalit.htm)
****** Schonbrunn (Fântână frumoasă) = Reședința din Viena a dinastiei imperiale de Habsburg. (http://www.schoenbrunn.at/en.html)
******* Medeea = În mitologia greacă antică, Medeea era fiica lui Etes, regele Colchidei, deținătorul Lânii de aur, căutată de argonautul grec Iason. (http://www.samaelwings.com/grecorom/m.html#Medea)

Interviu cu Andrei Șerban (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - Ce ați păstrat din anii primei tinereți?

A. Ș. - Curiozitatea.

G. A. - (...) Vă mai place să fiți considerat un copil teribil?

A. Ș. - Orice început trebuie să fie sub semnul dorinței de a face altfel decît au făcut ceilalți. Dar de fapt mi-am dat seama cu timpul că în momentul cînd mă simt cel mai mult în contact cu ceea ce e mai valoros în ceea ce fac nu e atunci cînd cred că am descoperit ceva. Pentru că nu poți să descoperi nimic. Totul a fost descoperit. De aceea mă simt bine în clipele cînd înțeleg că sînt în legătură cu ceva foarte vechi, cu ceva tradițional, dar cu o tradiție nu de acum 10 sau 20 de ani, ci de acum 1000 de ani. Există în mine atunci un sentimemt că ating ceva ce a existat odată f. de mult.

- (...) Paradoxal, lucrînd cu Brook, n-am învățat nimic altceva decît să-mi pun întrebări. Ce e teatrul? Ce sînt actorii? (...)

- Mă gîndesc de exemplu la un scriitor, la un pictor, la un sculptor. Iată o imagine foarte subiectivă a artistului; scriitorul în camera lui scrie singur, își imaginează acolo totul, pe cînd în teatru este imposibil să fii singur, e imposibil să lucrezi fără altcineva, deci dintr-o dată trebuie să fii deschis spre ceilalți.

G. A. - Cunoașteți foarte bine fenomenul teatral contemporan. Nu vă neliniștește faptul că el se află într-o continuă schimbare?

- (...) Se schimbă tot timpul, dar această schimbare, metamorfoză continuă, este în folosul teatrului, după cum, alteori, nu este vorba decît de o derută a teatrului.

- (...) Ca și în viață, e imposibil să urci pe un vârf de munte fără să te cobori ca să te urci iar.

- (...) Este extraordinar de greu să fii pur, e extraordinar de greu să fii tu însuți pentru că trăim într-o lume în care influențele culturale sînt atît de puternice și felul în care ne influențăm unul pe altul e atît de mare, încît tot ceea ce se numește modă sau influență de idei, îmi pun în ceață momentul în care mă simt cu totul eu însumi. Vreau să fiu sincer tot timpul, dar nu pot să fiu sincer tot timpul.

- (...) Multe în jur sînt nesincere.  Luați de rutină, luați de viața exterioară, luați de mașina vieții, de fabrica vieții în care ne credem sinceri pînă la capăt, dar de fapt nu sîntem. (...)

G. A. - (...) Dar spuneți-mi cîteva piese pe care le-ați montat și de care sînteți cît de cît mulțumit?

A. Ș. - Electra, Medeea, Troienele pe care le-am pus în scenă în limba greacă veche ca un exercițiu de sunet, ca un exercițiu de voce al actorului, pentru a stabili o relație a vocii cu spațiul și cu vibrați pe care o provoacă sunetul. Acest lucru mi-a luat 3 ani. Dar aceasta este latura mea cea mai experimentală. (...)

- (...) Toți spun că-i fac dreptate lui Cehov.

- Pentru că toți sîntem nepoții lui C., cu toții îl iubim. (...)

- (...) Există în viață un moment periculos în care talentul și energia ce ni s-au dat, ca un cadou al sorții, și care pînă la un moment dat ne ajută de la sine, se irosesc. Ori te căsătorești și faci copii și familia devine un lucru foarte impotant., ori ai succes și te bazezi  pe aceste succes și repeți aceleași succes. Deci condițiile se schimbă dintr-o dată și simți că impulsul tînăr nu mai esta același și nici nu mai știi cînd timpul a trecut și te-ai secătuit. De aceea zic că un artist trebuie să trăiască în condiții de reexaminare continuă.

G. A. - Ce v-ați gîndit să montați în România?

A. Ș. - Desigur, mi s-au făcut propuneri concrete. (...) Ceea ce am cerut eu mi s-a părut ceva normal: un contract scris. La care nu am ajuns încă. (...)

- Fiindcă oamenilor le lipsește din ce în ce mai mult conștiința.

G. A. - Datorită cărui fapt?

A. Ț. - Unii au pierdut, alții au uitat care este rostul adînc al vieții.

G. A. - Dvs. aveți ceea ce se cheamă un crez artistic?

- Da. Fac teatru pentru a înțelege de ce trăiesc.

- (...) Îmi plac mai mult comediile lui Shakespeare decît tragediile lui. El privește condiția umană zîmbind, nu cu ironie, ci cu o înțelegere adîncă. Sîntem așa cum sîntem, dar în zîmbet e speranța. Dar de ce să mai discutăm cînd și așa acest interviu nu o să apară sau dacă o să vadă lumina tiparului o să fie amputat de cenzură?

G. A. - Tot lipsind din țară e firesc să nu știți că la noi nu mai există cenzură. Așa că vă garantez apariția acestui interviu în acea formă pe care o stabilim de comun acord.

A. Ș. - S-o văd și pe asta.

G. A. - Iat-o