Proiectul Valea Narmada* din India (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Acest proiect din vestul Indiei este unul din cele mai mari proiecte de dezvoltare din lume și finalizarea lui poate dura 100 de ani. Presupune construirea a 3200 de baraje, dintre care 30 sunt proiecte majore, cu cinci care vor produce 2759 (?)wați și 19 vor iriga arii vaste într-o regiune în care precipitațiile sunt foarte scăzute. Banca Mondială** a împrumutat Indiei 450 milioane de dolari pentru primele două baraje, deși costurile totale pentru prima etapă sunt de două miliarde de dolari. Primul baraj, început în 1992, nu lasă posibilitatea de a proteja speciile autohtone și 40.000 ha păduri au fost acoperite de ape. Opt comunități au fost deja mutate, însă numai fermierii au primit compensații constând în bani și două ha de teren irigat pentru fiecare familie. Vânătorii și culegătorii nu au primit nici un fel de compensație. Peste un milion de oameni vor fi nevoiți să se mute și 3500 kmp de teren arabil și pajiști vor fi acoperiți de ape. Statisticile impactului ecologic previn asupra creșterii salinității solurilor, iar zona este instabilă din punct de vedere geologic, cu 30 de cutremure grave din 1790. Guvernul indian estimează că 11,5 milioane de săteni vor beneficia de pe urma energiei și a irigațiilor. Nu există însă mari consumatori de electricitate în zonă. Au fost începute despăduririle, dar fără consultarea comunităților locale. Localnicii lucrează la construcția barajelor, dar casele lor au fost inundate. Nu au fost anunțate planuri detaliate pentru managementul rezervelor de apă potabilă.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne pentru educația de mediu, Constanța, 2003, p. 100.

Note M. T.
* În 2012, 51 de săteni au protestat stând în apă până la gât, conform principiului rezistenței non-violente a marelui filozof indian M. Gandhi (m. 1948). (www.totb.com - India: în apă până la gât - 9 septembrie 2012)
** Grupul Banca Mndială este forma dn cinci instituții financiare și are ca misiune ajutorarea țărilor sărace. Prima și cea mai importantă instituție este Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare a fost fondată în 1944 pentru refacerea postbelică. Are sediul la Washington, deoarece SUA sunt principalul acționar. (www.worldbank.org/eng/about/history)

Meseria de "calculator" în Antichitate și Evul Mediu (MILOȘESCU 2000)

Din cele mai vechi timpuri, de la primele animale vânate și de la primele unelte confecționate, omul a fost nevoit să numere și să calculeze. Numărul a fost prima noțiune care, pornind de la înțelesul real (2 vânători, 50 de războinici, 25 de capre), a căpătat un înțeles abstract (2, 50, 25). Odată cu dezvoltarea societății, numerele au devenit din ce mai mari, iar calculele din ce în ce mai complexe. Studiul lor a devenit obiectul unei științe numite matematica. (...)
În antichitate, omul s-a confruntat cu multe probleme practice pe care numai matematica a putut să le rezolve: construirea fortificațiilor militare, a drumurilor, a podurilor, a canalelor, a barajelor și a marilor temple, inventarea calendarului pentru măsurarea timpului și stabilirea datei, practicarea negoțului, parcelarea terenurilor, stabilirea taxelor și impozitelor, stabilirea valorii unei moșteniri.  Mai târziu, în Evul Mediu, au apărut băncile și problemele legate de calcularea dobânzilor, problemele de contabilitate. Pentru a realiza aceste operații de calcul complicate existau oameni învățați, specializați, care cunoșteau toate metodele și tehnicile de calcul. Așa a apărut meseria de "calculator".
(...)

Sursa
Mariana Miloșescu, Tehnologia informației. Manual pentru clasa a IX a, ed. Teora, București, 2000, p. 274.

Simbolul tehnic al civilizației occidentale în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Trecuseră douăzeci și trei de ani de cînd lucrările barajului se terminaseră, dar nimeni nu bănuia că această minune arhitectonică și tehnică a Indiei avea un defect ascuns. De douăzeci și trei de ani, mîndrul Maharajah*, șiretul Dewan**, Rașid, Ministrul poliției, Mr. Jobnekar, consilierii de stat, precum și cei mai umili cetățeni din Ranchipur*** avuseseră o încredere neclintit în marele baraj. Crezuseră în el așa cum credeau în inelul de munți din jur, în neshimbătorul deșert de dincol de masivul muntos, în sfîntul și eternul munte Abana încucunat de temple albe profilate pe cerul de bronz. În sufletul tuturor - cu excepția poate a Dewan-ului, tot atît de bătrîn ca și timpul - dăinuise un fel de credință mistică, aproape copilărească, în miracolele săvîrșite de maeștrii ingineri din Occident ... lucrări pe care indienii nu le puteau concepe și nici executa. Nu ridicaseră inginerii aceștia baraje uriașe în  nord și mari poduri peste Gange și Brahmaputra? Și care dintre aceștia ar fi meritat o încredere mai deplină decît amabilul și reputatul Aristide de Groot, care clădise - se spunea - baraje, poduri și uzine în Elveția și Austria, în Italia și Suedia, în Brazilia și China?
(...)
La urma urmei nu avea prea mare importanță pentru creștinătate - preocupată de lecuirea propriilor ei răni**** - că nouă mii de băștinași fuseseră striviți și înecați în cîteva minute, și că Ranchipur, cel mai bine guvernat stat din Răsărit fusese devastat de un dezastru pentru o întreagă generație. Nenorocirea aceasta se petrecuse undeva departe, dești distanța părea cu mult mai mică astăzi decît acum o jumătate de secol. Rămînea totuși atît de îndepărtat, astfel încît să nu mai sporească povara amenințărilor internaționale, conferințelor, războaielor civile, alianțelor secrete, intrigilor, lăcomiilor, fantasmelor, amărăciunilor și urii care apăsa deja umerii civilizației occidentale.
Barajul care fusese un fel de simbol al încrederii Orientului în desăvîrșirea tehnică, onestitatea, spiritul de organizare și superioritatea Occidentului, simbolul acestui baraj se fisurase de multă vreme și apoi se prăbușise.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*****, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 326, 329.

NOTE M. T.
* MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah) (http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/principe-roman-maharajah-in-india-56172.html)
** Dewan = Termen de origine persană în civilizația islamică, desemnând un ministru sau consiliul miniștrilor. În timpul dinastiei Marilor Mogului din India (1526-1857) îl desemna pe ministrul finanțelor. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Oraș imaginar în India colonială britanică, capitala unui stat guvernat de un maharajah, locul acțiunii romanului lui Bromfield.
**** Primul Război Mondial (1914-1918).
***** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Evaluarea unui trib de amerindieni de către autoritățile americane în secolul XX (KESEY 1962)

În 1962 scriitorul american Ken Kesey (1935-2001) a publicat romanul său de mare succes One Flew over the Cuckoo”Nest. Cartea este scrisă la persoana I, naratorul fiind un metis, fiu al unui șef de trib amerindian din statul nord-vestic Oregon și al unei femei albe numită Bromden, al cărei nume l-a preluat în societatea americană. Bromden își amintește un episod din copilărie, când reprezentanți ai autorităților americane au venit să evalueze satul tribului, pe al cărui teritoriu se preconiza construirea unui baraj.

<(...)
...și-am cam zece ani și-s în fața colibei, presărând sare pe somoni, înainte să-i întind la uscat pe lesele din spatele casei, cînd văd o mașină cotind-o de pe șosea și apropiindu-se în salturi prin salvie, peste făgașele de căruță, trăgînd după ea nori de pulbere roșie, ca niște vagoane de marfă.
Mă uit cum se opintește automobilul la deal și se oprește puțin mai jos de ograda noastră și colbul continuă să vină peste el, împroșcînd în toate direcțiile și-n cele din urmă așezîndu-se pe tulpinile de salvie și săpunariță dimprejur, făcîndu-le să arate ca niște așchii roșii și fumegînde ale unei dărîmături. Mașina rămîne așa pînă se mai așează colbul, sclipind în soare. Știu că nu pot fi turiști cu aparate de fotografiat. căci ei nu se încumetă niciodată să vină așa de-aproape de sat, pentru că-și închipuie probabil că noi scalpăm și ardem oamenii de vii pe-un rug. N-au habar că unii dintre oamenii noștri-s avocați în Portland, probabil că nici nu m-ar crede de le-aș spune-o. De fapt chiar unul din unchii mei s-a făcut avocat de-adevăratelea, și Tătuca zice că asta numai ca să dovedească ce poate, deși ar fi preferat să prindă și el somonii cu prăjina în prag de toamnă.Tătuca zice că dacă nu iei seama, oamenii te silesc într-un fel sau altul să faci ceea ce socotesc ei că trebuie să faci, ori să te îndărătnicești ca un catîr și să faci toate pe dos, în ciuda lor.
Ușile automobilului se deschid toate deodată și trei oameni coboară din el, doi din față și unul din spate. Urcă poteca spre cătunul nostru și văd acum că primii-s bărbați în costume albastre, iar cel din spate e-o femeie bătrînă cu părul alb îmbrăcată-n haine țepene și groase ca o armură. Tustrei pufăie pe nări și-s leoarcă de sudoare pînă cînd reușesc să iasă din cîmpul de salvie și să intre în ograda noastră desțelenită.
Primul bărbat se oprește și-și rotește privirea peste sat. E mic și-ndesat și are pe cap o pălărie albă de fetru. Clatină din cap spre pîlcul de colibe pescărești dărăpănate și mașini de ocazie și cotețe de pui și motociclete și cîini.
-Ai văzut vreodată, de cînd ești pe lume, așa ceva? Spune, ai mai văzut? Zău așa, ai mai văzut?   
Își scoate pălăria cu obada mare și-și tamponează scăfîrlia ca o minge roșie c-o batistă, grijuliu, ca și cînd s-ar teme să nu-și șifoneze ceva - ori batista, ori smocul de păr umed și ațos.
-Îți poți închipui ce oameni vor să trăiască astfel? Spune, John, îți închipui?
Vorbește tare, nefiind obișnuit cu mugetul cascadei. John e lîngă el, are o mustață deasă și căruntă, urcată pînă sub nas ca să-l apere de mirosului  peștelui  pe care-l pregătesc eu. E leoarcă de sudoare pe obraji și pe grumaz, și se vede transpirația și pe spatele costumului albastru. Ia note într-un carnețel, și se tot răsucește în cerc, uitîndu-se la coliba noastră, la mica grădină, la rochiile de sărbătoare roșii, verzi și galbene ale mamei, atîrnate pe-o frînghie - continuă să se rotească într-un cerc complet și se întoarce cu ochii la mine, mă privește de parcă atunci m-ar vedea pentru prima dată, eu numai la cîțiva pași de el. S-apleacă spre mine, mă măsoară c-un ochi și-și ridică mustața sub nas de parcă eu aș puți și nu peștele.
-Unde crezi că-s părinții lui? întrebă John. În colibă? Ori afară la cascadă? Am putea să discutăm cu omul chestia asta dacă tot sîntem aici.
-Eu unul nu mă vîr în cocioaba aia, zice grăsanul.
-În cocioaba aia, repetă John prin mustață, șade căpetenia tribului, Breckenridge, omul cu care-am venit să tratăm, nobilul conducător al acestor oameni.
-Să tratăm? Nu conta pe mine, nu-i treaba mea. Eu-s plătitt ca să evaluez, nu ca să fraternizez.
Asta-l face pe John să-i răspundă c-un hohot de rîs.
-Adevărat. Dar cineva trebuie să le aducă planurile guvernului.
-De nu știu deja, o s-o afle în curînd.
-Ar fi simplu să intrăm și să vorbim cu el.
-În împuțenia aia? Păi, pun rămășag pe ce vrei că-n cocioaba aia mișună gîndacii. Se zice că dărăpănăturile ăstea de chirpici întotdeauna adăpostesc o-ntreagă civilizație între pereții lor. Și ce zăpușeală, Doamne sfinte, ce să-ți mai spun. Pun rămășag că-i un adevărat cuptor acolo înăuntru. Privește cît e de fript micuțul Hiawatha de colo. Ho-ho. Ars bine pe ambele părți.
Rîde și se tamponează pe creștet și, cînd femeia îl privește, se oprește din rîs. Își drege glasul și scuipă-n drum, apoi se duce și se-așază în leagănul pe care Tătuca mi l-a făcut mie într-un ienupăr, și rămîne să se legene ușor înainte și-napoi, făcîndu-și vînt cu pălăria.
Cuvintele lui mă fac tot mai furios, cu cît mă gîndesc la ele. El și John continuă să discute despre casa noastră și despre sat și proprietăți și cam cît valorează, și-mi dă prin cap că ei vorbesc despre chestiile astea împrejurul meu pentru nu-și închipuie că eu știu englezește. Probabil că vin de undeva din răsărit unde oamenii nu știu nimic despre indieni decît ceea ce văd prin filme. Mă gîndesc cît s-or simți de rușinați cînd vor descoperi că-nțeleg ce și-au vorbit.
Îi mai las să zică o vorbă, două despre căldură și cocioabă, apoi mă scol și-i zic grăsanului în cea mai școlită engleză că locuința noastră de chirpici e mai răcoaroasă decît casele lor de la oraș, cu mult mai răcoroasă. „Știu cu siguranță că-i mai răcoare decît la școala unde mă duc, ori decît în sala de cinema din Cataracte cu reclama ei scrisă cu litere ca niște țurțuri cum c-ar fi răcoare înăuntru!”
Și-s gata să le spun că, dacă binevoiesc să intre, am să-l aduc pe Tătuca de pe parapetul cascadei, cînd bag de seamă că nu m-au auzit. Nici măca nu se uită la mine. Grăsanul se leagă înainte și înapoi, privind  în jos, peste creasta de lavă, spre locul unde stau postați oamenii pe palisadele de deasupra cascadei, niște mogîldețe în cămăși de pled, pierdute în aburul depărtării. Din cînd în cînd vezi cum cîte unul dintre ei năpustește brațul și face un pas înainte ca un spadasin, și-apoi trage afară lancea de patru metri, în furculiță, ca altul de parapet să-i smulgă de pe ea somonul străpuns. Grăsanul se uită la oamenii ce stau pe locurile lor în perdeaua de apă de zece metri și clipește din ochi și mormăie ori de cîte ori careva zvîrle cangea înainte.
Ceilalți doi, John și femeia, au rămas în picoare. Nici unul nu dă semne c-ar fi auzit vreun cuvînt  spus de mine; de fapt, privesc cu toții în altă parte, ca și cînd ar fi dorit ca nici măcar să nu fi fost acolo.
Și totul încremenește și rămîne suspendat astfel vreme de-un minut.
Am sentimentul ciudat că soarele se revarsă și mai fierbinte pe ăștia trei. Toate celelalte arată ca de obicei - puii țopăind pe iarba de pe casele  de chirpici, lăcustele sărind din tufă-n tufă, muștele stîrnite-n norii negri în jurul leselor cu pește de niște copilandri cu mănunchiuri de salvie, toate ca-n orice altă zi de vară. Afară de soarele ce arde  în capul celor trei străini, care se face deodată al naibii de strălucitor, mai ceva ca de obicei, de le pot zări și... cusăturile unde sunt încleiați. Și-aproape că zăresc mașinăria din ei preluînd cuvintele pe care tocmai le-am rostit și-ncercînd să le potrivească ici sau colo, într-un loc sau altul, și cînd constată că acele cuvinte n-au un loc dinainte stabilit unde să se lipească, mașinăria din ei se leapădă de cuvinte de parcă nici n-ar fi fost rostite.
Tustrei rămîn încremeniți în vreme ce se desfășoară toate astea. Chiar și leagănul s-a oprit, pironit într-un unghi mort de razele soarelui, cu grăsanul încremenit în el ca o păpușă de cauciuc. Apoi bibilica lui Tătucu se trezește sus, în crengile ienupărului, observă că-s străini la noi și -ncepe să latre la ei ca un dulău, așa că vraja se destramă.
Grăsanul scoate-un răcnet și sare din leagăn și se retrage cîțiva pași prin colb, cu pălăria ridicată împotriva soarelui, ca să vadă ce-i acolo în ienupăr de face atîta tărăboi. Cînd vede că nu-i decît de o găinușă împestrițată scuipă pe jos și-și pune pălăria pe cap.
-Personal, cred sincer, zice el, că orice sumă am oferi pentru... metropola asta, ar fi prea destul.
-Poate. Dar tot cred c-ar trebui să facem un mic efort și să vorbim cu căpetenia...
Venerabila doamnă îl întrerupe călcînd apăsat înainte:
-Nu.
Ăsta-i primul cuvînt scos de ea.
-Nu, repetă din nou, într-un fel care mi-o remintește pe Sora șefă.
Își ridică sprîncenele și evaluează locul. Ochii i se rostogolesc ca numerele pe ecranul unei socotitoare: se uită la rochiile mamei întinse cu grijă pe frînghie și clatină din cap.
-Nu. Azi nu vorbim cu căpetenia. Nu încă. Socot că... sînt și eu o dată de acord cu Breckenridge. Numai că din alte motive. Ți-amintești din datele pe care le avem că nevasta nu-i indiancă, ci albă? Albă. O femeie de  la oraș. O cheamă Bromden. El i-a luat numele, nu ea pe-al lui. Mda, cred că dacă plecăm acum și ne reîntoarcem în oraș, răspîndind, firește, printre orășeni vestea despre planurile guvernului în hidroenergetic în locul acestei îngrămădiri de cocioabe de lîngă cascadă, și-apoi batem o ofertă la mașină - trimițînd-o ca din greșeală nevestei, înțelegi? Presimt c-atunci misiunea ne va fi mult mai ușoară.
Privește-n depărtare spre oamenii de pe schelele vechi, șubrede și întortocheate care-au crescut și s-au ramificat în toate direcțiile printre stîncile cascadei de sute de ani.
-Pe cînd, dacă ne întîlnim acum cu bărbatul și-i facem din senin o propunere, s-ar putea să nu ne alegem decît cu o doză de încăpățînare prostească de indian Navajo și cu dovezi de iubire pentru - presupun că trebuie să-l numim - propriul cămin.
Dau să le spun că el nu-i indian Navajo, dar mă gîndesc ce rost are, dacă tot nu m-ascultă? Nici nu le pasă din ce trib e el.
Femeia zîmbește și dă din cap spre cei doi bărbați, cîte-un surîs și-o încuviințare din cap spre fiecare, și privirea ei îi trezește la viață și e o pornește bățoasă înapoi spre mașina lor, sporovăind c-o voce vioaie și tînără:
-Cum obișnuia să sublinieze profesorul meu de sociologie: „Există în general în fiece situație o persoană a cărei putere nu-i bine să o subestimezi”.
Și se întoarce la mașina lor și pleacă, iar eu rămîn acolo întrebîndu-mă dacă măcar m-au zărit.
(...)>

<(...) S-a făcut și el mai prudent, asta-i tot. Așa ca Tătuca, atunci cînd și-a dat seama că nu poate birui ceata aia de la oraș care convinsese guvernul să ridice acolo barajul pentru că le aducea bani și un loc de muncă și pentru că-n felul ăsta scăpau și de satul nostru: tribul ăla de indieni pescari n-avea decît să-și ia în spinare colibele puturoase și cele două sute de mii de dolari și să se care în altă parte! Tătuca fusese isteț că semnase hîrtiile; n-avea nimic de cîștigat dacă dădea ofertei lor cu picorul. Guvernul tot ar fi pus laba pe locul nostru, mai curînd sau mai tîrziu; așa măcar tribul era bine plătit. Fusese lucrul cel mai deștept. (...)>

SURSA
Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, traducere de M. Pop-Corniș, editura Alcris, București, 1992, pp. 195-199, 165.

Echipa de rugby Chimia Năvodari în barajul de promovare în prima divizie („LITORAL” 1973)

 De doi ani la conducerea rugbiului constănțean se află un grup de oameni inimoși, iubitori ai acestui sport plin de bărbăție, spectaculos, în care pregătirea fizică și tehnică sunt capitole ce nu pot să lipsească din bagajul unui rugbist de performanță. De altfel, în ultimii doi ani, rugbiul ca disciplină sportivă a fost introdus în școlile profesionale. Ca rezultat, la un an după această inițiativă, 12 echipe constănțene promovau în divizia secundă a țării.

Dezvoltarea sportului cu balonul oval a continuat nu numai prin prezența Farului în prima divizie a țării, prin participarea unor sportivi de aici în echipa reprezentativă a țării (Bucos, Cristea, Drăgan), dar și printr-o luptă de spectacol, de frumusețe bărbătească în campionatul republican, al diviziei B, acolo unde, săptămână de săptămână, reprezentantele asociațiilor constănțene se confruntau într-un campionat excelent organizat (merite revenind comisiei județene de rugbi), de bună valoare tehnică.

În 1973, la terminarea campionatului diviziei secunde, Chimia Năvodari devine câștigătoarea seriei de la Constanța și participă, sub îndrumarea antrenorului Traian Doiciu, la barajul pentru promovarea în prima divizie. A fost o luptă acerbă cu echipe ce vizau același obiectiv, dispută din care rugbiștii constănțeni au ieșit învingători, nepierzând nici un meci. Ei au câștigat cu 11-3 la Constructorul București, cu 14-0 la URA Tecuci și au terminat 6-6 cu Agronomia Cluj. În felul acesta, începutul sezonului 1973-1974 consemnează la Constanța o nouă divizionară A, situând mișcarea sportivă rugbistică din această parte a țării pe planul imediat următor Capitalei.

Despre pregătirile echipei ne-a vorbit antrenorul T. Doiciu: „Antrenamentele le-am început la 4 februarie, punând accent pe pregătirea fizică. Având la dispoziție o înaintare cu gabarit impresionant (5 jucători peste 100 kg) și cu mare putere de luptă, Chimia a terminat campionatul cu o singură înfrângere, înscriind 500 de puncte și primind 24.”

Dar, am fi nedrepți dacă în prezentarea succintă a rugbiului constănțean nu am vorbi și despre munca ce se desfășoară pentru depistarea tinerelor talente ce activează în cadrul campionatului republican de juniori.