Se afișează postările cu eticheta istorică. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta istorică. Afișați toate postările
joi, 17 august 2017
luni, 30 noiembrie 2015
Alegerile din Marea Britanie din 27 octombrie 1931 (GALSWORTHY 1933)
<
În acea seară rece și ploioasă, pe care toate ziarele, de comun acord, au numit-o „istorică”, familia Charwell era așezată în salonul de la Condford în jurul aparatului de radio portativ, primit în dar de la Fleur. Face-se-va auzit „glasul paradisului” sau Ceasornicul Dezastrului care le numără ceasurile? Toți cei cinci aflați acolo erau solemn convinși că viitorul Marii Britanii atîrnă în cumpănă, convinși de asemenea, că în convingerile lor nu se amesteca nici un spirit de clasă sau de partid. Starea lor sufletească era guvernată, credeau ei, de patriotism pur, detașat de orice gînd la interesele materiale.
Și dacă, gîndind astfel, se înșelau, la fel se înșelau o sumedenie de alți britanici. Ca să fim drepți, prin mintea lui Dinny adia gîndul: „Oare știe cineva cu adevărat ce poate salva țara și ce nu?” Dar chiar și pentru ea fluxul timpului și al vieții, în rostogolirea sa implacabilă, dezrădăcinînd și remodelînd existențele națiunilor, era la fel de imprevizibil. Ziarele și politicienii își împliniseră opera și marcaseră și în mintea ei acest moment ca un punct de cotitură.
(...)
Muzica se opri și vocea crainicului rosti:
- Primul rezultat parțial alegerilor*: Hornsey... partidul conservator, situația neschimbată.
(...)
- (...) Unde-i Hornsey, în insula Wight**?
- În Middlesex***, iubito.
- Ah, da! Mă gîndeam la Marea Sudului. Uite, anunț din nou.
- Alte rezultate parțiale ale alegerilor... Partidul conservator, în avantaj față de partidul laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Partidul conservator în avantaj față de cel laburist.
Generalul emise un ”Hm!” și muzica începu din nou.
- Ce majoritate zdrobitoare! exclamă Lady Mont. Îți crește inima.
(...) Generalul scăpă ”The Times” din mîini. ”Vocea” vorbi iar:
- ... Partidul național liberal în avantaj față de partidu laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Conservatorii în avantaj față de laburiști.
(...) Din cînd în cînd generalul scotea cîte un ”Pe Dumnezeul meu!” sau un ”Asta e ceva!”
Iar Dinny gîndea: ”Bieții laburiști!”
Și ”glasul paradisului” continua să se facă auzit.
- Copleșitor! zise Lady Mont. (...)
Ba chiar simpatiza cu laburiștii. însă era de părere că aceștia încă nu știu ce avea de făcut. De fapt era exact ce tînărul beat din piesă numește: ”un socialist conservator”.
- (...) A intrat în Parlament.
- O! A intrat?
- După toate probabilitățile. Dinny citi datele scrutinului. Obișnuita formidabilă opoziție liberală fusese știrbită de vreo cinci mii de voturi luate de laburiști.
- Cuvîntul ”național” a cîștigat alegerile. Pretutindeni, pe unde m-am dus în propagandă electorală, erau cu toții liberali. Dar cum pomeneam cuvîntul ”național”, picau cu toții.
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 128-131.
NOTE M. T.
* În urma alegerilor din 27 octombrie 1931, în timpul marii crize economice mondiale din 1929-1931, a fost format un guvern de coaliție din partidele laburist, conservator, liberal și național liberal, condus de laburistul Ramsay Macdonald, premier din 1929. (http://www.theguardian.com/politics/2005/apr/04/electionspast.past6)
** Insula Wight = Insulă britanică în Canalul Mânecii, lângă țărmul sudic al Angliei, organizată ca un comitat. (http://www.visitisleofwight.co.uk/explore)
*** Middlesex = Comitat istoric englez în apropierea Londrei. (http://www.britannica.com/place/Middlesex-historical-county)
**** ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
În acea seară rece și ploioasă, pe care toate ziarele, de comun acord, au numit-o „istorică”, familia Charwell era așezată în salonul de la Condford în jurul aparatului de radio portativ, primit în dar de la Fleur. Face-se-va auzit „glasul paradisului” sau Ceasornicul Dezastrului care le numără ceasurile? Toți cei cinci aflați acolo erau solemn convinși că viitorul Marii Britanii atîrnă în cumpănă, convinși de asemenea, că în convingerile lor nu se amesteca nici un spirit de clasă sau de partid. Starea lor sufletească era guvernată, credeau ei, de patriotism pur, detașat de orice gînd la interesele materiale.
Și dacă, gîndind astfel, se înșelau, la fel se înșelau o sumedenie de alți britanici. Ca să fim drepți, prin mintea lui Dinny adia gîndul: „Oare știe cineva cu adevărat ce poate salva țara și ce nu?” Dar chiar și pentru ea fluxul timpului și al vieții, în rostogolirea sa implacabilă, dezrădăcinînd și remodelînd existențele națiunilor, era la fel de imprevizibil. Ziarele și politicienii își împliniseră opera și marcaseră și în mintea ei acest moment ca un punct de cotitură.
(...)
Muzica se opri și vocea crainicului rosti:
- Primul rezultat parțial alegerilor*: Hornsey... partidul conservator, situația neschimbată.
(...)
- (...) Unde-i Hornsey, în insula Wight**?
- În Middlesex***, iubito.
- Ah, da! Mă gîndeam la Marea Sudului. Uite, anunț din nou.
- Alte rezultate parțiale ale alegerilor... Partidul conservator, în avantaj față de partidul laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Partidul conservator în avantaj față de cel laburist.
Generalul emise un ”Hm!” și muzica începu din nou.
- Ce majoritate zdrobitoare! exclamă Lady Mont. Îți crește inima.
(...) Generalul scăpă ”The Times” din mîini. ”Vocea” vorbi iar:
- ... Partidul național liberal în avantaj față de partidu laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Conservatorii în avantaj față de laburiști.
(...) Din cînd în cînd generalul scotea cîte un ”Pe Dumnezeul meu!” sau un ”Asta e ceva!”
Iar Dinny gîndea: ”Bieții laburiști!”
Și ”glasul paradisului” continua să se facă auzit.
- Copleșitor! zise Lady Mont. (...)
Ba chiar simpatiza cu laburiștii. însă era de părere că aceștia încă nu știu ce avea de făcut. De fapt era exact ce tînărul beat din piesă numește: ”un socialist conservator”.
- (...) A intrat în Parlament.
- O! A intrat?
- După toate probabilitățile. Dinny citi datele scrutinului. Obișnuita formidabilă opoziție liberală fusese știrbită de vreo cinci mii de voturi luate de laburiști.
- Cuvîntul ”național” a cîștigat alegerile. Pretutindeni, pe unde m-am dus în propagandă electorală, erau cu toții liberali. Dar cum pomeneam cuvîntul ”național”, picau cu toții.
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 128-131.
NOTE M. T.
* În urma alegerilor din 27 octombrie 1931, în timpul marii crize economice mondiale din 1929-1931, a fost format un guvern de coaliție din partidele laburist, conservator, liberal și național liberal, condus de laburistul Ramsay Macdonald, premier din 1929. (http://www.theguardian.com/politics/2005/apr/04/electionspast.past6)
** Insula Wight = Insulă britanică în Canalul Mânecii, lângă țărmul sudic al Angliei, organizată ca un comitat. (http://www.visitisleofwight.co.uk/explore)
*** Middlesex = Comitat istoric englez în apropierea Londrei. (http://www.britannica.com/place/Middlesex-historical-county)
**** ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
sâmbătă, 27 iulie 2013
miercuri, 18 aprilie 2012
M. A. Asturias (Guatemala): „Domnul președinte” / 1946 (BOXALL 2006)
<
Domnul președinte
Miguel Angel Asturias
n. 1899 (Guatemala), m. 1974 (Spania)
Prima ediție 1946
Primul editor Editorial Costa-Amic (Mexico)
Titlul original El senor presidente
Această relatare despre perioada de dictatură din Guatemala, sub Estrada Cabrera (1898-1920), a inaugurat romanul dictatorului, gen ce va culmina Roa Bastos, Alejo (?) Carpentier și Garcia Marquez. Printre temele importante care apar aici se numără coruperea relațiilor umane în contact cu puterea absolută și capacitatea unui dictator de a schimba realitatea.
Uciderea întîmplătoare a unui ofițer de armată de către un cerșetor este pretextul declanșării persecuțiilor împotriva inamicilor politici - reprezentați de o altă figură oficială -, sarcină încredințată favoritului dictatorului, Miguel Cara de Angel. Urmează scene de tortură, răpiri, minciună și corupție. Curînd, toate personajele sunt implicate într-o intrigă a terorii și a trădării. Cara de Angel se îndrăgostește însă de Camila, fiica ofițerului ucis. Izbăvirea ce se întrezărește prin această iubire le este însă refuzată, dictatorul văzând în relația celor doi o amenințare și dovada unei trădări intolerabile. Într-un stil sibilinic el își distruge favoritul pentru a păstra status-quo-ul.
Importanța istorică a acestui roman, scris în pragul marii renașteri a literaturii hispano- americane, rezidă în structură ce pornește de la acuratețea cronologică, ajungând la recluziune nesfârșită, în naratorul omniscient, ? în experimentarea diverselor moduri de exprimare și amestecul de impresionism avangardist (rezultatul unei îndelungatei gestații a textului) cu tradițiile populare și legendele autohtone. DMG
>
SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. 4??.
Domnul președinte
Miguel Angel Asturias
n. 1899 (Guatemala), m. 1974 (Spania)
Prima ediție 1946
Primul editor Editorial Costa-Amic (Mexico)
Titlul original El senor presidente
Această relatare despre perioada de dictatură din Guatemala, sub Estrada Cabrera (1898-1920), a inaugurat romanul dictatorului, gen ce va culmina Roa Bastos, Alejo (?) Carpentier și Garcia Marquez. Printre temele importante care apar aici se numără coruperea relațiilor umane în contact cu puterea absolută și capacitatea unui dictator de a schimba realitatea.
Uciderea întîmplătoare a unui ofițer de armată de către un cerșetor este pretextul declanșării persecuțiilor împotriva inamicilor politici - reprezentați de o altă figură oficială -, sarcină încredințată favoritului dictatorului, Miguel Cara de Angel. Urmează scene de tortură, răpiri, minciună și corupție. Curînd, toate personajele sunt implicate într-o intrigă a terorii și a trădării. Cara de Angel se îndrăgostește însă de Camila, fiica ofițerului ucis. Izbăvirea ce se întrezărește prin această iubire le este însă refuzată, dictatorul văzând în relația celor doi o amenințare și dovada unei trădări intolerabile. Într-un stil sibilinic el își distruge favoritul pentru a păstra status-quo-ul.
Importanța istorică a acestui roman, scris în pragul marii renașteri a literaturii hispano- americane, rezidă în structură ce pornește de la acuratețea cronologică, ajungând la recluziune nesfârșită, în naratorul omniscient, ? în experimentarea diverselor moduri de exprimare și amestecul de impresionism avangardist (rezultatul unei îndelungatei gestații a textului) cu tradițiile populare și legendele autohtone. DMG
>
SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. 4??.
sâmbătă, 1 ianuarie 2005
Identitate nord-americană (CUȚITARU 2005)
Codrin Liviu Cuțitaru, O (altă) identitate americană, „Însemnări ieșene”, Iași, II, 1/1.2005, p. 33-35
(...) al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care vine chiar din centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei al lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci în cel al transformări morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediat sa apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru un avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unui înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea specifică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică post-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost, la un moment dat, amuzat și, mai apoi, intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Indianul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplare.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic: abstract, aparent fără nici implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sf. Francisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptămânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu de reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze.Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei al lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci în cel al transformări morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediat sa apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru un avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unui înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea specifică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică post-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost, la un moment dat, amuzat și, mai apoi, intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Indianul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplare.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic: abstract, aparent fără nici implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sf. Francisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptămânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu de reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze.Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)