Radu Pădure, Decizie ISTORICĂ: Un TERORIST va trebui să plătească DAUNE de 2,7 MILIOANE de euro, 17 august 2017 

 ***, O victimă a atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 a fost identificată după 16 ani , PROTV, 14 august 2017

Asasinarea premierului italian A. Moro de către răpitorii din Brigăzile Roșii în 1978 (JONG 1985)

< 

(...) Aldo Moro* fusese răpit dimineața, devreme, pentru ca cele mai importante știri din perioada ei romană să fie cunoscute încă în aceeași zi, din ziarele de dimineață. Dar ăsta era un lucru secundar. Pe Hanna o dezgustau asasinatele Brigăzilor Roșii** și când în aceeași după-amiază văzuse la televizor într-o fracțiune de secundă chipul Eleonorei Moro, care fugea de camerele de luat vederi, o podidise plânsul, spre marea mirare a câtorva colegi.

– E o rușine – exclamase ea.

– Era de așteptat să se întâmple ceva de felul ăsta.

-E o rușine!

Hanna Piccard ținea foarte mult la existența unor coduri imuabile, cu toate că se putea lipsi de cele mai multe din ele, ca să lase viața să-și urmeze cursul. Cu omorurile lor, cu atacurile lor cu bombe și cu răpirile lor, teroriștii lor profanau cele mai fundamentale coduri ale societății, fapt pentru care Hanna nu avea nici cea mai mică înțelegere.

(...)

La câteva zile după răpirea lui Aldo Moro apăru un prim comunicat al Brigăzilor Roșii. Omul politic se afla, pare-se, într-o așa-numită închisoare a poporului, unde urma să fie judecat pentru nelegiurile săvârșite de el în slujba statului. Numai într-un fel putea să scape, în acest proces, de o condamnare previzibilă: prin schimbarea lui contra tuturor teroriștilor aflați în detenție. Așa s-ar pune capăt procesului de la Torino, unde teroriștii, în timpul ședințelor, erau închiși, în sala de judecată, în cuști.

Răspunsul guvernului nu se lăsă mult timp așteptat: nu se negociază cu teroriștii, deci, implicit, nu se negociază cu privire la viața lui Aldo Moro. Dezbaterile în legătură cu acest punct de vedere al guvernului ținură săptămâni de zile. Guvernul era neînduplecat. Cu vreo șase luni de zile mai târziu, guvernul găsi că ar fi mai nimerit să folosească alte mijloace pentru combaterea terorismului: teroriștilor prinși li se oferi libertatea și o nouă identitate, în schimbul unor informații privitoare la organizația și la ascunzătorile Brigăzilor Roșii. Dar în acele prime săptămâni, guvernul se arătase neînduplecat în refuzul său de  a trata cu niște răufăcători.

Eleonora Moro lupta pentru un soț: într-o scrisoare adresată ziarului Il Giorno protestă împotriva punctului de vedere al guvernului. Acel punct de vedere fu îmblânzit: se va face acum tot ce este juridicește posibil pentru a salva viața lui Aldo Moro. Lumea se întreba ce conține această noțiune: tot ce este juridicește posibil. Din închisoarea poporului, Aldo Moro adresă unor miniștri și unor tovarăși de partid o serie de scrisori, în care cerea tratative: constituția nu interzice asta, în alte țări asemenea tratative sunt uzuale și, în plus, un asemenea mod de tratare a problemei corespunde idealurilor creștine și umanitare ale partidului. Papa se oferi să mijlocească.

Teroriștii se folosiră de ziare pentrua manipula opinia publică. De regulă, după fiecare anunț telefonic anonim, ziariștii se repezeau la câte o ladă de gunoi, ca să pescuiască din ea noul comunicat și ultimele noutăți. Din când în când ziarele primeau fotografii spălăcite ale lui Aldo Moro, care dovedeau că mai e în viață. Aldo Moro poza, slăbit și nebărbierit, ținând în mână un ziar din ajun, sub steaua în cinci colțuri înscrisă într-un cerc: simbolul puterii de stat corupte și a așa-numitului complot al companiilor supra-naționale.

Între timp autoritățile căutau cu înfrigurare ascunzătorile răpitorilor. Zeci de mii de militari în vestoane antigloanțe fură incluși în acțiunile de căutare. Pe autostrăzile Romei apărură posturi de jandarmi, iar autovehiculele erau percheziționate dacă nu ascund arme. La Roma mii de apartamente fură întoarse cu josu-n sus. Fură operate zeci de arestări și acum oricine putea fi reținut trei luni fără proces. La țară, mulțime de militari, în șiruri lungi, scotociră câmpiile ca niște vânători. Computerul serviciului italian de securitate fu conectat cu cel vest-german. Comisarul-șef al poliției din Paris îi făcu o vizită de lucru deznădăjduitului său coleg de la Roma.

Străinii stabiliți la Roma stârniră brusc bănuieli. Hanna Piccard fu convocată de organul de poliție însărcinată cu controlul străinilor, ca să-și prezinte permisul de sejur și să dovedească astfel că ea este cea care susține că este. Problema fu repede rezolvată, dar Hanna Piccard fusese obligată acum pentru prima dată să-și prezinte autorizația de ședere în Italia, și nu izbuti să nu socotească incidentul drept un semn rău.

(...)

-Aldo Moro a fost lăsat mască, zise Zuccarelli în cele din urmă.

Simonetti dădu din cap afirmativ. Zaccagnini***, secretar de partid al creștin-democraților, făcuse o manevră surprinzătoare: întocmise o declarație, în care autenticitatea scrisorilor lui Moro era pusă la îndoială. Scrisorile pe care Moro le adresase din închisoarea sa populară unotr tovarăși de partid și unor miniștri nu puteau fi scrise de el, cu toate că stilul lor semăna în mod izbitor cu al lui. Dar ceea ce scrisese, ...- nimeni nu-l știa așa. Fuseseră găsiți cincizeci de prieteni ai lui Moro, dispuși să iscălească acea declarație. Nimeni nu-l știa așa. Într-adevăr: două săptămâni de zile de captivitate și de interogatorii, după ce săptămâni de zile fusese nevoit să afle din ziare că guvernul nu este dispus să-l schimbe pe câțiva răufăcători, în acele scrisori începu să răzbată într-adevăr oarecare deznădeje și amărăciune. Moro se auto-acuza. Deveni înțepător. Poate că guvernul se temea că Moro va ajunge să dezvăluie în scrisorile sale unele secrete politice, primejduind astfel securitatea statului. Omul de stat fusese declarat iresponsabil. Și cine putea să-l declare iresponsabil mai cu temei decât prietenii săi?

-Și nu se bărbierește, - exclamă Zuccarelli, prefăcîndu-se indignat.

-Ce vrei să spui?

-Își amintești de plimbarea pe care am făcut-o noi doi în ziua răpirii? (...)

- Am vorbit atunci verzi și uscate despre Moro, despre locul în care e ascuns. Am presupus că se bărbierește. Mi s-a părut a fi un amănunt nostim. Se bărbierea și, sub ochii dușmanilor lui, i se boțea masca. (...) Dar el nu se bărbierește, după cum reiese din fotografiile publicate în ziare.

-Poate că acolo nu mai simte nevoia, ca un colonel englez în tranșee, sub focul de baraj al inamicului. E un semn de slăbicune. E gata să piardă, e sfârșitul partidei. A slăbit cinci kilograme. Nervii i s-au tocit. Involuntar, preia cuvinte din jargonul călăilor săi. (...)

- (...) Dar ăștia îl vor ucide. Sînt nevoiți, pentru că prietenii lui l-au jertfit pe altarul statului. (...)

(...) Citi în trecere titlurile tipărite cu litere roșii pe întreaga lățime a primei pagini: Moro Ucciso.  Alergă la un chioșc, cumpără edițiile speciale scoase de două ziare, mai făcu vreo cîțiva pași, și se opri.

Atac barbar. Cadavrul lui Moro găsit într-o mașină, după cincizeci și cinci de zile de captivitate. Gloanțe în inimă. O înfiorătoare înscenare a Brigăzilor Roșii. La ora unu sună telefonul la 113: Moro a fost eliberat. Oarecare optimism la cartierul-general al creștin-democraților. La unu și jumătate alt telefon anonim: pe via Caetani se află o mașină cu o bombă. Lîngă sediul de partid al creștin-democraților, în apropiere de cel al comuniștilor, se află parcat un Renault-4 roșu. Trecătorii au văzut în port-bagaj un om învelit în pături. Un agent de poliție recunoaște în chipul bărbos al individului, pe cel al lui Aldo Moro. Acesta e mort. Scene haotice la cartierul-general al creștin-democraților. Porțiunea de oraș dintre  piazza Argentina și piazza Venezia este baricadată. O mulțime imensă se adună în jurul cordonului de polițiști. Înalți dregători se grăbesc spre locul sinistrului. Ministrul Cossiga**** și ministrul adjunct Darida***** au identificat oficial cadavrul. Un preot este cufundat în rugăciuni lîngă mașină.  Apel la o grevă generală.

Suib titlurile roșii și negre ale ziarelor era reprodusă o fotografie. Fotograful stătuse, pare-se, la o fereastră, într-o clădire de pe via delle Botteghe, chiar peste drum de îngusta via Caetani: fotografia fusese luată de sus, cu un tele-obiectiv. În prim-plan, Leda văzu cefele celor din jur, care se uitau la port-bagajul deschis al mașinii Renault-4. Mașina ocupa cea mai mare parte a fotografiei. În port-bagaj zăcea un om. Niște pături fuseseră date deoparte. O pată albă în golul întunecat: mîna dreaptă pe burtă. Capul bărbatului căzu pe umărul lui stîng. Asta era tot. Nu era o fotografie impresionantă. Impresionantă fusese cîndva fotografia cu membrii gărzii personale împușcași, căzuți pe pavele de pe via Fani.  Dar Leda știa acum că Aldo Moro era cel care zăcea acum ca un vagabond pătruns clandestin în mașină și adormit acolo și că fusese ucis probabil numai cu cîteva ore înainte.

(...)

> 

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trd. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp. 155-156, 170-172, 201-203, 265-266.

NOTE M.T.

*Aldo Moro (1916-1978) = Politician italian creștin-democrat. De cinci ori premier. Asasinat de Brigăzile Roșii, după 54 de zile de captivitate. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)

**Brigăzile Roșii = Organizație teroristă de extremă stângă activă în Italia anilor 70-80. 

(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/brigazile-rosii-fost-o-grupare-terorista-italia)

***benigno Zaccagnini (1912-1989) = Politician italian creștin-democrat. (http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/663/BENIGNO_ZACCAGNINI_home.html)

****Francesco Cossiga (1928-2010) = Politician italian creștin-democrat . Prim-ministru și președinte al republicii. (http://www.theguardian.com/world/2010/aug/18/francesco-cossiga-obituary)

*****Clelio Darida = Politician italian creștin-democrat. Primar al Romei și ministru. (http://netlibrary.net/articles/clelio_darida)

Răpirea premierului italian creștin-democrat Aldo Moro de către Brigăzile Roșii în 1978 (DE JONG 1985)

<

(…) Leda  se rezema de un zid din curtea interioară a școlii, decorat cu lozinci politice, și se uita la motivul decorativ foliaceu de pe brățara ei de argint, când Joey Kurhajec îi spuse că Aldo Moro a fost răpit de niște membri ai Brigăzilor Roșii, cu o oră în urmă, la mai puțin de un kilometru depărtare de școală, pe via Fani. Cinci membri ai gărzii personale a lui Aldo Moro fuseseră împușcați mortal. Lena dădu din cap.

-A fost răpit – exclamă Joey încă o dată.

– Aldo Moro?

– Da, Aldo Moro. Acum s-a dus naibii totul. Ai să vezi.

– Nu cumva ne este dat să avem și o revoluție?

Dar Leda n-avea să uite niciodată capul plecat al băiatului care, în mijlocul elevilor îmbulziți în jurul lui, ținea ridicat, cu un gest solemn, un radio cu tranzistori. Leda auzi crâmpeie ale unui buletin de știri. Aldo Moro, șaizeci și unu de ani, de patru ori prim-ministru, președinte al partidului creștin-democrat, a fost răpit azi dimineață pe via Fani, în cartierul Monte Mario. Patru membri ai gărzii sale personale și un șofer au fost uciși de gloanțe trase cu arme semi-automate. Moor era în drum spre clădirea Parlamentului, după ce se rugase ca de obicei, într-o capelă. Pe via Fani căzuse într-o capcană. Răpitorii folosiseră trei automobile și o motocicletă; câțiva dintre ei purtau uniforme ale companiei de navigație aeriană Alitalia. În același timp, rețeaua telefonică, în cartierul Monte Mario, încetase să funcționeze, din motive încă neelucidate. Scene dramatice în clădirea Parlamentului. Se vorbea despre un atentat împotriva democrației și despre starea de asediu. La Roma și în multe alte localități din țară, toate activitățile fuseseră suspendate. În cele din urmă, automobiliștii fuseseră avertizați că cele mai multe stații de benzină fuseseră închise.

(...)

Leda fu prima care nu mai putu să suporte seriozitatea. Își consolidă reputația când îndrăzni să se întrebe cu glas tare dacă poporul avea să-i ducă lipsa, lui Aldo Moro, bărbatul care ll televiziune făcea întotdeauna impresia că e mort de oboseală, care nici nu confirma, nici nu infirma, și-și plictisea toți auditorii cu argumentele sale prolixe. (...)

Pe via Fani, Leda își închipui că este figurantă într-un film, împreună cu carabinierii, care formaseră un cordon. Se strecură în spatele lor, îndreptându-și privirea iscoditoarea printre cei din jur, dar porțiunea de stradă pe care o vedea nu mai amintea nimic de moartea a cinci oameni. Fotografii se repeziseră spre camerele lor obscure, cadavrele fuseseră evacuate. Dar toți așteptau, și așteptau, și manifestau un enigmatic interes pentru cei care se aflau în interiorul cordonului. Buchetele de flori de lângă bordura trotuarului, Leda nu avea să le vadă decât în dimineața următoare, într-o fotografie dintr-un ziar. Așadar, teroriștii izbutiră să-și parcheze într-un cartier  închis ermetic automobilul , pe a cărui pardoseală îl ghemuiseră pe Moro între banchete.

(...) Joey cuteză să iasă încă o dată pe stradă și se întoarse cu ediția specială a unui ziar. Titlurile exprimau amploarea dramei. La o oră după ce fusese pe via Fani, Leda îi văzu pe membrii uciși ai gărzii personale, întinși pe caldarâm.Unul din ei mai ținea în mână un ziar, și Leda izbuti, cu ajutorul unei lupe, să afle că numa cu câteva clipe înainte de moarte, omul acela citea La Repubblica.

(...)

Roma făcea în acea zi o impresie dezolantă. Cei mai mulți locuitori, după ce aflaseră de răpire, se retrăseseră în casele lor. Toți se temeau de o lovitură de stat a dreptei, ca reacție la această acțiune teroristă a extremei stângi. La vitrinele multor magazine și baruri fuseseră coborâte obloanele. Pe străzile și în piețele unde de obicei se înghesuiau mii de turisme și de autobuze, nu mai circulau decât taxiuri. Părea că locuitorii Romei fugiseră, ca niște animale care au adulmecat semnele prevestitoare ale unui cataclism.

(...)

Știau și ei că în mașina în care se deplasa Aldo Moro atunci când un glonte fărâmase parbrizul și-l ucisese pe șofer, era albastră; și că în mașină se aflau cinci genți, dintre care una era plină ochi cu medicamente. Amănunte noi nu se comunicaseră. (...) Ceea ce aștepta publicul acum era prima veste din partea răpitorilor.

(...) În fața Primăriei de peste drum apăruseră parapete făcute din saci de nisip, peste care se aflau acum și capetele somnoroase ale unor militari. (...)

- Bineînțeles, răspunse Zuccarelli, zîmbind. - A informat-o pe Madonna cu privire la această catastrofă națională (...) Dar unde e Aldo Moro? Unde îl țin ascuns? Ce zici? Am impresia că nu departe de aici. Poate că am trecut și noi pe lângă ascunzișul și închisoarea lui.

Simonetti luă loc pe balustradă și se gîndi cîteva clipe.

-La Roma, da, îl țin ascuns la Roma – zise el. Un oraș mare oferă cele mai bune ascunzișuri. La țară, oamenii se observă mult mai mult unii pe alții; orice necunoscut bate la ochi. Un apartament în cartierele mărginașe, acolo anonimitatea este asigurată mai bine ca oriunde. În plus, teroriștii sunt adevărate animale urbane.

(...)

>

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp.  148-152.

„Corupția marilor puteri” (PEDRERO 2004)

 Miguel Pedrero, Corupția marilor puteri. Strategii și minciuni în politica mondială, Litera internațional, București, 2008 (2004)

9. Corupți

13 Introducere

15 1. Comuniști prin bunăvoința „zeului” bancă
17 Conspirația băncii internaționale
20 Interese economice și războaie mondiale
22 Finanțatorii Revoluției Ruse
25 Oligarhia financiară și URSS
27 Secretul lui Karl Marx 
30 Adevărul care nu este pe placul nimănui 
31 Wall Street se aliază cu gherila columbiană
35 Sendero Luminoso și datoria statului Peru
36 Hugo Chavez: revoluționarul globalizării

39 2.. Sioniștii și fundamentaliștii creștini: o alianță „împotriva naturii”
41 „Revoluția religioasă” în plină desfășurare
43 Radicali creștini la Casa Albă
48 Uniți de Apocalipsă
52 Extrema dreaptă israeliană conduce politica externă americană

55 3. SUA contra China: cheia noului război rece
57 Dragonul adormit deschide un ochi
59 Arta războiului
68 11 septembrie: Conspirație împotriva Chinei
73 Jocul de spionaj

77 4. Organizații neguvernamentale?
79 Obiectivul: controlul asupra ONG-urilor
82 Indigenism și resurse naturale
87 Armata „umanitară” a Unchiului Sam

90 5. Secretul mișcării antiglobalizare
93 Migrații în mișcarea antiglobalizare
96 Cei care țes ițele
99 Legătura cu intriga financiară din spatele atacului din 11 septembrie 
101 Speculant financiar: apărător al drepturilor omului și creator de sărăcie
102 Antonio Negri: Marx al secolului al XXI lea

105 6. Africa: biografia unui genocid
107 Războiul Rece din Africa
112 Noii imperialiști
116 Adevărul cu privire la masacrele din Rwanda
120 Un plan de genocid împotriva Africii?

125 7. Traficul de droguri S. A.
129 Banca internațională și comerțul cu droguri
134 Traficanți de droguri ai CIA
140 Și comuniștii fac trafic

145 8. Teroriști... depinde pentru cine
147 Școala de terorism a Statelor Unite
149 Genocidul din America Centrală
153 Războiul terorist împotriva Cubei
157 Masonerie, bombe și servicii secrete
162 Teroarea „roșie”
166 Adevărata poveste a lui Carlos „Șacalul”
169 Războiul din Cecenia și atentatele de la Moscova

173 9. Subtila artă a manipulării
174 Multinaționalele din domeniul informațiilor și comunicarea 
179 Dezinformează și îți vei atinge scopul
185 Un minister al culturii numit CIA

Teroarea bolșevică din Ungaria în 1919 (RUSU 1999)

Titus Rusu, Băieții lui Lenin, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1999

Am citit recent o carte despre revoluția comunistă din Ungaria (martie-august 1919). Cartea este întitulată Experimente bolșeviste. Ce am văzut în Ungaria comunistă. Bilanțul regimului bolșevic în Ungaria de Leonard Paukerow, Cluj, Tipografia Ardealul, Institutul de Arte Grafice, 1920.
Autorul în „Cuvânt înainte” arată că a scris cartea la Budapesta, unde a fost martor ocular al revoluției, și că ar constitui o replică la articolele lui N. D. Cocea, publicate de ziarul bucureștean „Chemarea”, în care îndemna muncitorimea română să declanșeze mișcări sociale.
Paukerow este un fin cunoscător al marxismului. Citează din Marx, Karl Kautsky, Max Adler, Radek și chiar... Parvus.
Șeful tribunalelor revoluționare din Ungaria fost numit dr. Eugen Laszlo, avocat, membru al partidului comunist, vechi colaborator și prieten al lui Bela Kun. Președintele Curții Marțiale a fost desemnat Tibor Szamuely, un tânăr fanatic, fără scrupule, care la orice ocazie repeta aceleași cuvinte: „Nu vorbe ne trebuie, ci fapte. Triumful proletariatului se obține prin sânge, sânge, sânge. Cine e contra noastră e dușmanul nostru și-l vom zdrobi, oricine ar fi el”. Era un posedat.
Mai întâi, Szamuely a constituit o unitate de 200, apoi 800 de teroriști, care constituiau „judecătorii revoluționari”. Acești teroriști au fost numiți „Băieții lui Lenin” și proveneau din „marea familie a escrocilor, pungașilor, spărgătorilor, criminalilor” din Budapesta”. Li s-a dat ca reședință un palat splendid în centrul Budapestei, care a aparținut contelui Bathiany.
Palatul, în stil venețian, cu zeci de camere luxoase, avea un subsol unde erau torturați adversarii regimului belakunist. Palatul era apărat cu tunuri și mitraliere. De aici plecau grupuri înarmate de teroriști să vâneze elita societăți maghiare. Erau aduși printre alți și magistrați, ca urmare a unor resentimente din partea răufăcătorilor care au fost condamnați penal și au ajuns apoi „judecători revoluționari”. „Suspecții” erau duși în subsolul palatului lui Bathiany și „judecați” sau împușcați imediat de către „Băieții lui Lenin”.
Szamuely a selectat dintre băieții lui Lenin 28 de „teroriști ambulanți”, care se deplasau cu trenul în diferite localități. Erau bine înarmați. Aveau la ei și ștreanguri. Acești teroriști ambulanți executau pe cei condamnați al moarte, prin împușcare sau spânzurătoare. Șeful acestor teroriști ambulanți era Iosif Cserny, fost marinar, care a urmat la Moscova un curs de îndoctrinare și terorism.
La un proces ce aavut loc după înăbușirea revoluției comuniste, Ștefan Iakab, unul dintre „băieții lui lenin”, a recunoscut uciderea a 214 persoane. Iakab l-a împușcat pe Ludovic Navay, președintele parlamentului ungar, și, împreună cu alți „băieți”, a înecat 120 de țărani într-un lac. Printre alții, a împușcat doi ofițeri ai armatei ungare și un preot.
Paukerow scria că, în lipsa unei rezistențe sau chiar a pasivității burgheziei, aceste crime nu-și pot găsi justificarea, nici dacă ar fi privite prin utopia bolșevică. Și mai grav este faptul că „Băieții” erau criminali de profesie, cărora le făcea plăcere să tortureze și să ucidă.
Cserny a arătat la procesul în care a fost implicat după înăbușirea revoluției comuniste, că, unor teroriști care nu erau bine cunoscuți, pentru a li se verifica rezistența nervoasă, li s-au dat „misiuni fioroase”. Numai câțiva au refuzat să devină teroriști. Aceast organizație criminală s-a numit mai întâi „Grupul Terorist”, apoi „Secția Politică pentru Interne”, iar mai târziu „Grupul de Cercetări Penale”.
Cserny a mai declarat la proces că printre „băieți” erau unul bețiv și nebun, Groo, care l-a omorât pe Dobsa, un om pașnic, pe care l-a întâlnit plimbându-se pe malul Dunării a doua zi de Paște și nu avea acte de identitate asupra lui. Groo a primit dispoziție de la șeful său să-i aplice lui Dubsa o bătaie, însă l-a omorât în chinuri.
Tribunalele revoluționare la care erau „judecători” băieții lui Lenin, au primit ordin să condamne la moarte pe toți acuzații. Dezbaterile la acest procese trebuiau să se termine în 10 minute. Pledoaria avocatului dura un minut.
Negustorul Gustav Szigeti l-a ascuns în casa lui pe fostul ministru al apărării al Ungariei, contele Alexandru Festelich. Fapta fiind descopeită, cei doi au fost omorâți cu lovituri de cuțit și gloanțe de revolver în cap, după care au fost aruncați în lacul Balaton. La proces, asasinul a recunoscut în totalitate fapta și a mai declarat că a tăiat urechea stângă a fostului ministru pentru a o arăta superiorului său, demonstrând astfel că misiunea fost îndeplinită. Pentru această faptă oribilă, asasinul a fost recompensat cu 5.000 de coroane.
Mă întreb ce vor fi înțeles cititorii români din cartea lui Paukerow. În 1920, România era o țară de drept. Astăzi, desigur, o înțelegem perfect.
Terorismul de stat a fost temenic teoretizat. Marx a scris că „Violența este moașa cu ajutorul căreia se naște noua societate”. Troțchi scrie că Lenin ar fi afirmat: „Ce-i nebunia asta? Cum să facem revoluție fără să executăm pe nimeni? Vor fi împușcați toți cei care nu se vor supune”. Lenin se referea frecvent la „teroarea de masă” și la „necruțătoarea teroare de masă”. Frica este cel mai puternic mijloc politic”, scria Troțchi. Într-o scrisoare către ministrul justiției Kurski, Lenin cerea ca „execuțiile să fie extinse”. Îndrăciții băieți ai lui Lenin s-au conformat întocmai ordinelor mentorilor lor.

Alexandru II (1818-1881)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 28-29.

Cel mai mare reformator după Petru cel Mare, A. a schimbat profund structura socială și economică a Rusiei prerevoluționare.
Născut în familia domnitoare Romanov la 17 aprilie 1818,  Aleksandr Nikolaevici a primit educația tradițională a unui prinț de coroană, studiind rusa, germana și franceza, dreptul și arta militară. După ce i-a succedat la tron tatălui său, Nicolae I, la 19 februarie 1855, cea mai presantă obligație era continuarea războiului Crimeii. Însă căderea Sevastopolului la 11 septembrie 1855 a provocat o dezordine totală în armată. Războiul a evidențiat incapacitatea fiecărei laturi a conducerii și armatei rusești, mai ales prin comparație cu țările industrializate din Occident. În martie 1856, A. a negociat Pacea de la Paris, care s-a repercutat nefavorabil asupra poziției internaționale a Rusiei.
A. a jurat să scoată țara din stagnarea socială, economică și militară. El a renunțat la politica conservatoare a tatălui său, conștient că reforma trebuia înfăptuită la toate nivelurile. Fiind primul țar rus care s-a înconjurat de consilieri competenți, acordîndu-le o libertate semnificativă, A. instituit primele reforme în domeniul birocrației locale. Legea zemstvelor din 11 ianuarie 1864 a promulgat crearea zemstvelor (adunări locale), care au preluat sarcina administrației locale de la guvern. Zemstvele formate din țărani, orășeni și proprietari de pămînt au străbătut un drum lung către îmbunătătirea conducerii.
A. a reformat sistemul judiciar în colaborare cu consilierii, care au creat și revizuit 446 de proiecte ale unui plan general, promulgat în 1864, ce includea judecata de către un juriu, procesul cuvenit și separarea sectorului judiciar de cel legislativ. Cea mai liberală dintre reformele lui A., aceasta a primit ultima directivă de la împărat.
Cea mai lungă ca durată, dar absolut necesară a fost reforma armatei în 1870 și 1874. Orientarea ei a fost imprimată de consilierul Dmitri Miliutin, ministru de război. După reorganizarea ministerului și statului major, învățămîntul militar a fost adus sub controlul ministerului. Starea socială a trecut pe locul doi față de aptitudini în promovarea ofițerilor calificați, iar educația elementară a fost asigurată pentru recruți.
Cea mai dramatică dintre reforme a constituit-o eliberarea șerbilor în 1861. Dîndu-și seama că o creștere economică nu se putea realiza atît timp cît dăinuia șerbia, A. început să studieze problema din 1856. După ce a centralizat propunerile de la toate nivelurile, A. eliberat șerbii la 19 februarie 1861, dîndu-le drepturi și un mic lot de pămînt.
În ciuda reformelor sale, A. nu a fost un liberal. El credea în absolutismul autocrației, susținînd că autoritatea i-a fost încredințată de Dumnezeu. A. considera că poporul Rusiei era incapabil să trăiască sub o conducere constituțională reprezentativă.
Așa cum s-a întîmplat și altor „despoți luminați” din secolul XIX, reformele lui A. l-au dus la pierire. Mișcarea de reformă a determinat o renaștere a gîndirii revoluționare ca un clasic exemplu al teoriei despre creșterea așteptărilor. După ce i s-a oferit o doză de libertate socială, poporul rus avea să ceară mai mult. A. avea să fie asasinat la 9 martie 1881 de un grup terorist numit Partidul Voința Poporului.

Referințe bibliografice complementare
R. Chaques, The Twilight of Imperial Russia, Oxford University Press, New York, 1959
H. Sett-Watson, The Decline of Imperial Russia. 1855-1914, Methuen, London , 1951.