„Memoriile mandarinului valah” de P. Pandrea (1905-1968) (RUSU 2000)

Titus Rusu, Memoriile mandarinului valah, „Tomis”, Constanța, octombrie 2000.


Recent am citit „Memoriile mandarinului valah” (Albatros, București, 2000). Cartea fost primită cu interes  nu numai de cititorii de literatură memorialistică, ci și de presă. Publicațiile literare i-au acordat spații ample. Face parte din familia jurnalelor intime ale lui N. Steinhardt, Celia Voinescu, I. D. Sârbu și Mihail Sebastian, apărute în ultimii ani.
Marele avocat și scriitor Petre Pandrea a intrat în ultimele decenii într-un con de umbră. Volumul de memorii l-a adus în actualitate. A trăit între 1905-1968 și a avut o viață zbuciumată. Înainte de a muri scris premonitoriu: „În anul 2000, vor veni biografii care vor cerceta enigmatica figură a lui P. Pandrea, avocat, scriitor, jurnalist, sociolog, economist, moralist și filosof. Biografia lui va fi mai simbolică decât opera, fiindcă ideile de umanism au fost pecetluite cu patru arestări burghezo-moșierești pentru PCR și cu șapte arestări PCR în epoca 1946-1964, cu avertismente, sfaturi, propuneri de posturi de ministru plenipotențiar la Paris, Bruxelles, universitar și academician, toate respinse pentrru a-și păstra autonomia și lupta pentru umanismul judiciar.
Sub burghezie a salvat de la moarte, gratuit, o mie de comuniști, antifasciști, muncitori și israeliți. Numai prin procesul Medias, judecat în mai 1941 la Curtea Marțială Craiova, au fost 300 de inși încadrați la moarte și eliberați în numele umanismului judiciar.
Sub dictatura proletariatului, problema s-a repetat. Huliganismul de dreapta a fost înlocuit de huliganismul judiciar de stânga. Au fugit avocații de la datorie, așa cum au fugit și sub cele trei dictaturi burghezo-moșierești. Acei avocați au abdicat de la funcția de apărător, au devenit acuzatori, codoși de securitate plătiți și anexe ale procuraturii.
A onorat profesia de avocat cu probitate și onoare. A fost arestat în 1948. A stat 4 ani și 7 luni în lagăr. Eliberat, a reintrat în barou, de la 11 mai 1952 la 23 octombrie 1958, pledând în marile procese ale epocii, cu viziera ridicată și în altercații cu ministerul public al internelor. A fost rearestat în 1958. A fost condamnat 15 ani pentru „agitație”.
Pandrea a urmat Liceul militar „Mănăstirea Dealul”, unde l-a avut profesor pe Nae Ionescu, care i-a îndrumat lecturile. Au rămas prieteni până la moartea filosofului.
În 1926, a absolvit Facultatea de Drept din București, obținând și titlul de doctor. Între 1926-1933, a continuat studii de drept și filosofie la Berlin, Heidelberg, Munchen, Paris, Roma, Viena, Praga și Budapesta.
Între 1928-1932, în timp ce era student, a fost atașat al Ambasadei Române la Berlin. La Paris, s- a împrietenit cu Brâncuși, despre care va scrie mai târziu o carte. În 1933 a scris volumul Germania hitleristă, în care a intyit evoluția regimului nazist (cartea a fost republicată în 1975, la editura Minerva).
A practicat o avocatură performantă, sub patru dictaturi: carlistă, legionară, antonesciană și comunistă. Ne-au interesat paginile privind „huliganismul judiciar” în comunism.
A fost victima represiunii comuniste. Paginile despre justiție și detenție ne introduc într-o lume de groază, în care oamenii erau supuși unei opresiuni și falsificări fără precedent, care a depșit ceea ce au imaginat Kafka, Huxley și Orwell în romanele lor.
Interesantă mi se pare observația privind provenineța juriștilor propulsați în dregătorii înalte, care s-au pus în serviciul ocupantului sovietic și al partidului comunist. „Elitele” s-au recrutat dintre absolvenții Liceului Internat din Iași și al Facultății de Drept din Iași. „Magistrații recrutați din această pepinieră de carieriști erau capabili de cele mai mari infamii pentru un galon în plus”. Alexandru Voitinovici  (Al. Voitin în literatură) a fost procuror general al RPR și președinte al Tribunalului Suprem, Adrian Dimitriu a fost președintele Tribunalului Militar București și ministrul justiției, șeful delegației române la ONU și profesor universitar, Emilian Nucescu a fost președinte al Tribunalului Suprem și ambasador, Ion Filip (excelent jurist) a fost ministru adjunct al justiției și procuror general adjunct, Gh. Nedelschi judecător la Tribunalul Suprem și profesor universitar  (s-a sinucis aruncându-se de pe blocul din fața Fcaultății de Drept). La aceștia se adaugă și alte funcții mărunte. Se discuta că au fost recomandați de Alexandru Bârlădeanu, care-i știa din liceu și din facultate. Timp de două decenii, pe ei s-a bazat politica judiciară a regimului comunist.
Imediat ce a ieșit din prima detenție comunistă (1948-1952), Pandrea a început să scrie jurnalul. . România se schimba fundamental, i se părea de nerecunoscut: „Privesc, mă minunez și notez cu melancolie.  Aceasta este țara mea”. Evocă și anii petrecuți în închisoarea de la Ocnele, unde, în fața administrației a afirmat: „Pe creier și pe suflet nu-mi puteți pune lanțuri și nici cătușe și nu posedați lacătul la care să puteți păstra voi cheia.” Pandrea fost ales președintele Academiei de sub pământ  de la Ocnele Mari, unde, printre alții, Petre Țuțea a ținut o conferință de 16 ore.
Și situația din avocatură se schimbase. Nu mai era libertate de expresie. Alfons Nachtigal, „privighetoarea avocaților bucureșteni”, în apărarea medicilor de la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” , judecați pentru mită și foloase necuvenite, a afirmat că procesul este o înscenare asemănătoare  cu cea lui Beria în procesul „Halatelor albe” de la Moscova. Nachtigal a fost exclus din avocatură, neținându-se seama că a apărat militanți comuniști în perioada ilegalității și că a fost închis. De teama unor represalii, colegii l-au părăsit. Doar Pandrea i-a fost alături și a intervenit în favoarea lui I. G. Maurer  („Jean”), Avram Bunaciu și Petru Groza.
Obsesiv, ca un leitmotiv, în paginile cărții apare fenomenul  Vladimirești. Pandrea a fost apărătorul mănăstirii Vladimirești, „grădina Maicii Domnului”, în procesul cu Episcopia Bzăului și Patriarhia. S-au mai implicat în dispută poetul Sandu Tudor  de la mănăstirea Rarău (avea să moară în închisoare) și Andrei Scrima, bibliotecarul și creierul Patriarhiei. Mai târziu, conflictului i s-a dat o coloratură  politică și au intervenit miliția și securitatea. Tribunalul Militar Galați a pronunțat pedepse înfiorătoare. Procurorul militar care a participat la proces mi-a relatat situații care nu rezultă din dosar și din cartea lui Pandrea. Fenomenul Vladimirești ar putea constitui subiectul unei cărți fascinante. Și rude apropiate ale lui Pandrea au fost supuse represiunii. Lucrețiu Pătrășcanu a fost fratele soției sale.
Încheiem cu un vechi adagiu: „Lex injusta non est lex”.

Alexandru II (1818-1881)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 28-29.

Cel mai mare reformator după Petru cel Mare, A. a schimbat profund structura socială și economică a Rusiei prerevoluționare.
Născut în familia domnitoare Romanov la 17 aprilie 1818,  Aleksandr Nikolaevici a primit educația tradițională a unui prinț de coroană, studiind rusa, germana și franceza, dreptul și arta militară. După ce i-a succedat la tron tatălui său, Nicolae I, la 19 februarie 1855, cea mai presantă obligație era continuarea războiului Crimeii. Însă căderea Sevastopolului la 11 septembrie 1855 a provocat o dezordine totală în armată. Războiul a evidențiat incapacitatea fiecărei laturi a conducerii și armatei rusești, mai ales prin comparație cu țările industrializate din Occident. În martie 1856, A. a negociat Pacea de la Paris, care s-a repercutat nefavorabil asupra poziției internaționale a Rusiei.
A. a jurat să scoată țara din stagnarea socială, economică și militară. El a renunțat la politica conservatoare a tatălui său, conștient că reforma trebuia înfăptuită la toate nivelurile. Fiind primul țar rus care s-a înconjurat de consilieri competenți, acordîndu-le o libertate semnificativă, A. instituit primele reforme în domeniul birocrației locale. Legea zemstvelor din 11 ianuarie 1864 a promulgat crearea zemstvelor (adunări locale), care au preluat sarcina administrației locale de la guvern. Zemstvele formate din țărani, orășeni și proprietari de pămînt au străbătut un drum lung către îmbunătătirea conducerii.
A. a reformat sistemul judiciar în colaborare cu consilierii, care au creat și revizuit 446 de proiecte ale unui plan general, promulgat în 1864, ce includea judecata de către un juriu, procesul cuvenit și separarea sectorului judiciar de cel legislativ. Cea mai liberală dintre reformele lui A., aceasta a primit ultima directivă de la împărat.
Cea mai lungă ca durată, dar absolut necesară a fost reforma armatei în 1870 și 1874. Orientarea ei a fost imprimată de consilierul Dmitri Miliutin, ministru de război. După reorganizarea ministerului și statului major, învățămîntul militar a fost adus sub controlul ministerului. Starea socială a trecut pe locul doi față de aptitudini în promovarea ofițerilor calificați, iar educația elementară a fost asigurată pentru recruți.
Cea mai dramatică dintre reforme a constituit-o eliberarea șerbilor în 1861. Dîndu-și seama că o creștere economică nu se putea realiza atît timp cît dăinuia șerbia, A. început să studieze problema din 1856. După ce a centralizat propunerile de la toate nivelurile, A. eliberat șerbii la 19 februarie 1861, dîndu-le drepturi și un mic lot de pămînt.
În ciuda reformelor sale, A. nu a fost un liberal. El credea în absolutismul autocrației, susținînd că autoritatea i-a fost încredințată de Dumnezeu. A. considera că poporul Rusiei era incapabil să trăiască sub o conducere constituțională reprezentativă.
Așa cum s-a întîmplat și altor „despoți luminați” din secolul XIX, reformele lui A. l-au dus la pierire. Mișcarea de reformă a determinat o renaștere a gîndirii revoluționare ca un clasic exemplu al teoriei despre creșterea așteptărilor. După ce i s-a oferit o doză de libertate socială, poporul rus avea să ceară mai mult. A. avea să fie asasinat la 9 martie 1881 de un grup terorist numit Partidul Voința Poporului.

Referințe bibliografice complementare
R. Chaques, The Twilight of Imperial Russia, Oxford University Press, New York, 1959
H. Sett-Watson, The Decline of Imperial Russia. 1855-1914, Methuen, London , 1951.