Elita politică a Marii Britanii din secolul XIX văzută de provinciali (C. BRONTE 1849)

În 1849, scriitoarea engleză Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în anii 1811-1812, în regiunea nordică industrializată Yorkshire. Marea Britanie se găsea în timpul lungului război cu Franța republicană  și apoi imperială napoleoniană (17193-1815), precum și în plină transformare social-economică generată de revoluția industrială inițiată în secolul XVIII. Personajele romanului discută și despre personalitățile politice ale regatului.

<
(...)
Pe urmă Jessy trecu în revistă guvernul aflat în funcție și făcu considerații asupra păcatelor lui. Vorbea despre lordul Castlereagh și despre domnul Perceval (1) în termenii cei mai familiari. Și fiecăruia dintre ei îi acordă niște laude ce s-ar fi potrivit pe de-o parte lui Moloh și pe de cealaltă lui Belzebut. Spuse despre război că nu e decît un asasinat în masă, iar despre lordul Wellington că e „un măcelar năimit”.
Caroline o asculta din ce în ce mai lămurită. Jessy avea fără îndoială în firea ei un dram de geniu al umorului; era nespus de hazliu s-o auzi cum repetă fulgerele și tunetele tatălui exprimîndu-se în vioiul dialect din nord; o mai aprinsă inimă de iacobin nici nu bătuse vreodată cu spiritul ei răzvrătit sub o rochiță și un șal de muselină. (...)
Caroline o dojeni cînd o auzi vorbind urît despre lordul Wellington; dar ascultă cu desfătare o următoare tiradă împotriva prințului regent. (...) De nenumărate ori auzise la micul dejun al tatălui ei vorbindu-se pe seama grăsanului „Adonis de cincizeci de ani”, iar acum reproducea comentariile făcute de domnul Yorke pe această temă - întocmai cum porneau de pe buzele sale de om din Yorkshire.
(...)
>

<
-Nu ți-am mai spus de atîtea ori cine era aproape tot așa de mărunt, la fel de palid, la fel de chinuit ca și tine, și totuși puternic ca un uriaș și viteaz ca un leu?
-Amiralul Horatio?
-Amiralul Horatio, viconte de Nelson și duce de Bronti; cu inimă mare ca de titan; viteaz și curajos cît toată lumea și vremurile cavalerismului; conducătorul puterii Angliei; comandant al forțelor Angliei; comandantul al forțelor ei de pe întinsul mărilor; aruncător al fulgerelor ei pe deasupra valurilor.
-Un om mare; dar eu nu sînt războinic, Shirley; (...)
>

<
(...)
-În mod sigur se aseamănă foarte mult; nici măcar chipurile nu prea li se deosebesc - o pereche de oameni ca niște șoimi - și amîndoi sînt impasibili, dintr-o bucată, hotărîți. Însă eroul meu e cel mai remarcabil dintre ei; mintea lui are limpezimea mărilor adînci, răbdarea lui e asemeni stîncilor mării, iar forța lui poate sta alături de puterea talazurilor.
-Asta-i fanfaronadă și emfază!
-Aș avea curaj să spun că poate fi zgronțuros ca gura fierestrăului și morocănos ca un corb înfometat.
(...)
-A fost bine spus, unchiule. „Vorbește, fato!” sună cu adevărat tragic. Anglia a urlat sălbatic împotriva acestui om, unchiule; dar într-o bună zi are să vuiască de bucurie în cinstea lui. Nu s-a  temut de urlete și n-are să se bucure de vuiete.
-Am spus că-i nebună... și chiar este.
-Țara asta a noastră are să-și schimbe și să-și  schimbe mereu atitudinea față de el; el n-are să se schimbe niciodată în felul în care își face datoria față de ea. Stai, nu te mai înfuria unchiule; am să-ți spun cum îl cheamă.
(...)
-Ascultă! Arthur Wellesley, Lord Wellington.
(...)
>

(1) Spencer Perceval (1762-1812), om politic englez, prim-ministru în timpul războaielor cu Napoleon.

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clio Impex, București, 1993, p. 84-85

O familie engleză de confesiune anglicană din secolul XIX (C. BRONTE 1849)

În 1849, scriitoarea engleză Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în regiunea nordică industrială Yorkshire, în 1811-1812, în plină expansiune a sistemului social-economic capitalist. Autoarea prezintă, din perspectiva romatica a epocii sale, familia provincială Sympson de confesiune anglicană. Anglicanismul este curentul protestant majoritar în Anglia, impunerea sa fiind inițiată în secolul XVI de regele Henric VIII Tudor și finalizată de fiica sa Elizabeta I. Monarhul a devenit capul Bisericii Angliei, a cărei conducere executivă revine arhiepiescopului de Canterbury. Desprinsă din Biserica Catolică în cadrul fenomenului religios european al Reformei din secolul XVI, Biserica Anglicană este cea mai apropiată din punct de vedere dogmatic și structural de Biserica Catolică dintre toate curentele protestante europene.

<(...)
Sympsonii erau anglicani evlavioși și bineînțeles că o întîmpinară pe nepoata parohului cu toată curtenia. Domnul Sympson se dovedi un om de o respectabilitate fără cusur, cu un temperament cam neliniștit, principii cucernice, dar concepții de viață mondene; soția sa era o femeie bună, răbdătoare, drăguță și cu o educație aleasă. Fusese crescută într-un sistem de vederi înguste - ținea morțiș la cîteva prejudecăți; nimic mai mult decît un pumn de buruieni amare; puține preferințe, diluate pînă ajungeau să-și piardă orice urmă de savoare naturală, și cu nici un fel de condiment utilizat la gătit; cîteva principii excelente, preparate întro crustă rigidă de bigotism, destul de greu de digerat; și era mult prea supusă ca să se plîngă vreodată de o asemenea dietă, sau să pretindă măcar o firmitură în afara ei.
Fetele erau cu adevărat exemplare pentru persoanele de același sex cu ele.  Erau înalte și aveau nasuri de tip roman; primiseră o educație fără cusur; tot ce făceau era bine făcut. Istoria și cărțile cele mai serioase le îmbogățiseră mintea. Erau înzestrate cu principii și păreri ce nu admiteau să fie clintite nici o iotă. Ar fi fost greu de găsit oriunde altundeva vieți, simțăminte, maniere și obiceiuri mai strict stabilite. Știau pe de rost un anumit cod al domnișoarelor de pension, unde se găseau adunate reguli privind vorbirea, comportamentul etc.; niciodată nu se abăteau de la ciudatele lui mici prevederi pragmatice; și priveau cu tainică oroare exprimată în șoapte orice încălcări săvîrșite de alții. Oroarea inspirată de Disperare nu mai constituia un mister pentru ele - descoperiseră acest Sentiment inexprimabil în acea trăsătură pe care alții o numesc Originalitate. Cu o rapiditate excepțională sesizau semnele acelui rău; și ori de cîte ori  îi dădeau de urmă - fie în priviri, fie în vorbe, fie în fapte, fie că îl identificau în stilul proaspăt, viguros al unei cărți, ori îl auzeau într-un limbaj interesant, lipsit de banalități, pur, expresiv - se cutremurau, se fereau de el. Primejdia le stătea deasupra capului, amenințarea le călca pe urme. Ce era acest straniu lucru? Fiind de neînțeles, nu poate fi decît rău. Să-l denunțăm și să-l punem în fiare.
Henry Sympson - singurul fiu și cel mai mic dintre copiii familiei - aveau cincisprezece ani. De obicei stătea împreună cu preceptorul; dacă se despărțea de el, o căuta pe vara lui, Shirley. Băîatul acesta se deosebea de surori; era mărunțel. șchiop și palid; ochii mari îi luceau oarecum stins în orbitele adînci; erau, într-adevăr, cam șterși - însă se arătau în stare și să se lumineze; cîteodată puteau nu numai să strălucească, ci să și scînteieze; emoțiile puternice păreau capabile să dea culoare obrajilor și hotărîre mișcărilor lui de invalid. Mama îl iubea pe Henry; considera toate ciudățeniile lui ca semnul unei predestinări; recunoștea că nu e la fel ca alți copii; îl socotea o nouă întruchipare a lui Samuel - cel ales de Dumnezeu încă de la naștere; era deci menit carierei preoțești. Cum nu-l înțelegeau, domnul și domnișoarele Sympson îl lăsau de cele mai multe ori singur. Shirley făcu din el copilul ei favorit; iar el o transformă pe Shirley în tovarăș de joacă.
(...)>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, p. 128-129.

Moda bărbătească în Anglia secolului XIX (C. Bronte 1849)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Domnul Yorke, în vârstă de 55 de ani, tipul gentlemanului din Yorkshire, discută despre căsătorie și modă cu fiul său adolescent și cu Robert Moore, un industriaș textilist de 35 de ani.

<(...)
-Dă-i înainte! Dă-i înainte! Hester (adresându-se nevestei), să știi că așa eram și eu cînd aveam anii lui, cel mai înverșunat dușman al însurătorii; numai că - ia seama! - cînd am ajuns la douăzeci și trei de ani - în vremea aceea mă plimbam prin Franța, prin Italia și numai Dumnezeu unul mai știe pe unde! - în fiece seară îmi încîrlionțam părul înainte de a mă vîrî în pat, și purtam ineluș în ureche, ba cred că și în nas mi-aș fi pus dacă așa ar fi fost moda - și tot ce-mi stătea în putință ca să mă fac plăcut și să le farmec pe cucoane. La fel o să se întîmple și cu Martin.
-Cu mine? Niciodată! Am mai multă minte. Ce fel de om puteai să fii, tată! În ce privește veșmintele, fac un legămînt: niciodată n-am să mă îmbrac mai cu grijă decît mă vedeți acum. Domnule Moore, mă îmbrac în albastru din cap până în picioare, iar la liceu rîd de mine și zic că sînt marinar. Dar eu rîd și mai tare de ei și le spun că sînt marinar. Dar eu rîd și mai tare de ei și le spun că sînt coțofene și papagali, cu surtucele lor de-o culoare, vesta de alta și pantalonii de a treia. Eu întotdeauna am să port haine albastre, nimic altceva decît doamne albastre: e sub demnitatea unei ființe omenești să se îmbrace în haine bălțate.
-Peste zece ani de-acum încolo, Martin, n-o să se afle croitor în stare să-ți arate atîtea culori deosebite cîte ar fi trebuință pentru gusturile tale pretențioase; nici o parfumerie n-o să aibă esențe îndeajuns de alese pentru simțurile tale fine .
Martin se uita disprețuitor, dar nu mai dădu nici un răspuns.
(...)
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 170.

Impactul social al invențiilor tehnice în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE)

În 1849 tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Personajul masculin principal, tânărul industriaș textilist Robert Moore, are o controversă cu mai vârstnicii lucrători Noah o` Tim`s și Moses Barraclough din cauza noilor mașini pe care dorea să le introducă în fabrica pe care o preluase. Moore, a cărui mamă era originară din marele port belgian Anvers, îi considera pe cei doi ca fiind ceea ce astăzi ar fi denumiți instigatori demagogi și populiști ai masei de muncitori necalificați. Bazele sistemului capitalist modern fuseseră puse la mijlocul secolului anterior, cînd fusese inițiată revoluția industrială în Marea Britanie prin inventarea și perfecționarea mașinilor-unelte care au transformat atelierele manuale textile în fabrici textile, consecința fiind reducerea numărului de lucrători.

<(...)
Înfățișarea lui Moses își pierdu fala; văzuse că a mers prea departe; se pregătea să răspundă, cînd cel de-al doilea bărbat ieșit în față, nemulțumit că pînă atunci nici nu fusese luat în seamă, făcu un pas înainte. Nu arăta ca un înșelător, deși se vedea că este grrozav de încrezut și înfumurat.
-Domnule Moore, începu acesta, vorbind tot din gît și p enas și rostind rar cuvintele, de parcă ar fi vrut să lase ascultătorilor timp să aprecieze la adevărata ei valoare neobișnuita eleganțăa frazeologiei folosite; poate s-ar putea spunepe drept cuvînt că nu atît pacea, cît rațiunea este ținta noastră. Înainte de toate, noi am venit aici pentru a vă convinge să ascultați glasul rațiunii, iar dacă dumneavoastră aveți să refuzați, este de datoria mea să vă previn, în termenii cei mai categorici, că va trebui să remeargă (voia să spună să recurgă) la măsuri ce se vor încheia probabil cu aducerea dumneavoastră la înțelegerea nechibzuinței a nebuniei ce pare să îndrumeze și să stabilească metodele folosite de dumneavoastră pentru afaceri în această plină de fabrici parte a țării. Hîm!... Sir, aș putea să mă aplec la aceea și să pomenesc aici că fiind un venetic sosit de pe un tărîm îndepărtat, de pe alt sfert și altă emisferă a acestui glob, azvîrlit, precum aș putea zice, ca un ins surghiunuit și alungat pe aceste țărmuri - pe stîncile Albionului* - și nu știți cum, și în cel fel, și pe unde ar trebui să pășiți ca să ajungeți la foloase pentru oamenii care vă muncesc. Iar dacă, pentru a a trece neîntîrziat la amănunte, ați lua seama să părăsiți fabrica asta de aici și să plecați direct acasă acolo de unde sînteți, s-ar putea să se întîmple să iasă foarte bine. Nu pot să văd nimic care să stea în calea planului acesta. Ce-aveți voi de spus despre treaba asta, oameni buni? - întorcîndu-se către ceilalți din grup, care răspunseră într-un glas: „Bravo! Bravo!”
(...)
[Barraclough] -Atuncea când o să vă înălțați corturile printre ale noastre, domnule Moore, trăi-vom în pace și în frăție; da, trebuie să mărturisesc, în deplină pace și frăție. Deocamdată încă nu sînt om bătrîn, dar pot să-mi aduc aminte de întîmplări  petrecute poate cam cu douăzeci de ani în urmă, cînd munca făcută cu brațele era căutată și prețuită, și nici un nelegiuit nu avusese îndrăzneala să aducă aici mașini dintr-astea care e așa de primejdioase. Să spun, nu sînt chiar eu unul care face postav, că de meserie sînt croitor; dar cu toate astea, inima din mine e ca pîinea caldă; sînt un om nespus de simțitor; iar atunci cînd îmi văd semenii asupriți ca și acel vestit trăitor din vechime ce-mi purta numele, mă ridic întru sprijinirea lor; din această pricină  vin astăzi și vă vorbesc de la obraz și vă dau un sfat să aruncați deoparte diavoleștile voastre mașinării și să angajați tot mai mulți oameni.
-Și ce se întîmplă dacă nu-ți urmez sfatul, domnule Barraclough?
-Dumnezeu să vă aibă în sfînta lui pază! Milostivească-se Dumnezeu să vă înmoaie inima, sir!
-Acum ai intrat în legătură cu wesleyenii, domnule Barraclough?
-Doamne, iartă-mă! Doamne sfinte! Eu îs un binecredincios metodist.
-Ceea ce nu te împiedică să fii în același timp un bețiv și un șarlatan. Acum o săptămînă te-am văzut într-o noapte, cînd mă întorceam de la tîrgul din Stilbro, beat mort și căzut pe marginea drumului; și în vreme ce propovăduiești pacea, ai făcut ca principala preocupare a vieții dumitale să fie ațîțarea zîzaniilor. La săracii aflați în grea suferință nu ții mai mult decît ții la mine; îi ațîți la fapte nesocotite numai ca să-ți atingi scopurile dumitale mîrșave; la fel face și ăsta de aici, căruia îi spuneți Noah o` Tim`s. Amîndoi sînteți niște ticăloși fără pereche, fără omenie și fără rușine, iar țelul vostru de căpetenie este o ambiție personală, pe atît de primejdioasă pe cît de copilărească. Unii dintre cei care se află în spatele vostru sînt oameni cinstiți, dar prost îndrumați - voi doi, însă, sînteți putrezi pînă în măduva oaselor.
Barraclough se pregătea să vorbească.
-Taci! Ai spus ce-ai avut de spus și acum e rîndul meu. Cît despre a primi porunci de la voi, sau de la oricare Jack, Jem, Jonathan de pe pămînt - asta n-am s-o îngădui nici o clipă. Ași dori ca să părăsesc țara; îmi cereți să mă despart de mașinile mele. Iar dacă refuz, mă amenințați. Da, refuz - categoric! Aici mă aflu și lîngă fabrica asta am să rămân; iar în ea am să aduc cel mai bune mașini pe care inventatorii sînt în stare să mi le ofere. Tot ceea ce mai puteți face - dar asta niciodată nu veți îndrăzni să faceți - este să dați foc fabricii, să distrugeți toate mașinile dinăuntru și pe mine să mă împușcați. Și pe urmă? Să presupunem  că fabrica asta ar fi o ruină și eu un cadavru - și pe urmă? Voi, oameni din spatele acestor otrepe, ar putea asta opri în loc invențiile și strînge de gît știința? Nici măcar pentru o fracțiune de secundă! O altă fabrică, și încă mai bună, plină de mașini, se va înălța pe ruinele celei de aici, și probabil că un proprietar încă și mai întreprinzător ar veni în locul meu. Înțelegeți-mă bine! -O să-mi fabric postavurile așa cum îmi place, și atît de bine pe cît mă va ajuta capul. În fabrica de aici am să folosesc ce mijloace voi găsi de cuviință. După ce ați auzit toate astea, oricine va îndrăzni să-mi spună piedici n-are decât să sufere consecințele.
(...) într-un târziu unul dintre ei se apropie. Acesta arăta cu totul altfel decât cei care vorbiseră înainte; avea trăsături aspre, urîte, dar bărbătești și părea așezat. Spuse:
-Domnule Moore, eu n-am multă încredere în Moses Barraclough și aș vrea să v zic și eu o vorbă din partea mea. Cît despre mine nu cu gîndul de-a face rău am venit; am vrut doar să mai încerc o dată să îndreptăm lucrurile; că tare mai sînt încîlcite. Știți dumneavoastră, o ducem greu - o ducem tare greu; familiile noastre sînt sărace și chinuite. Cu mașinile astea sîntem azvîrliți afară de la muncă; nu mai găsim nicăieri de lucru, n-avem de unde scoate un ban. Atunci ce-i de făcut? Putem oare numai să zicem: gura și să ne întindem
pe jos să așteptăm moartea? Nu: eu nu mă pricep la vorbă, domnule Moore, dar parcă simt că ar fi un gînd păcătos ca un om cu judecată să stea și să moară de foame ca o vietate necuvîntătoare - eu asta n-am s-o fac. Nu sînt pentru vărsare de sînge: nu sînt în stare nici să omor și nici să lovesc un om; nu sînt nici pentru dărîmarea fabricilor și sfărîmarea mașinilor, fiindcă, așa cum ați spus adineauri, în felul ăsta nu putem opri în loc invențiile; dar am să vorbesc - am să fac cît mai mare tărăboi cît o să-mi stea în putere. Intențiile pot fi ele bune, dar eu știu că nu e bine ca oamenii săraci să crape de foame. Aceia care ne guvernează trebuie să afle o cale de ieșire, să vadă cum ne pot veni în ajutor: trebuie să înceapă a face altfel de reguli, noi. O să spuneți că e o treabă greu de făcut: cu cît mai tare o să strigăm noi, cu atît mai leneși au să se arate cei din Parlament ca să se înhame la o treabă îndrăcită.
-Necăjiți-i pe cei din Parlament cît de mult vă place, răspunse Moore; dar e lipsit de orice de orice noimă să le pricinuiți necazuri proprietarilor de fabrici; iar eu, în ce mă privește, asta n-am s-o îngădui.
-Sînteți un om tare ca stînca! replică muncitorul. N-ați vrea să ne dați și nouă o păsuire? N-ați vrea să fiți bun să faceți schimbările astea ceva mai pe încetul?
-Oare în persoana mea se reduc toți fabricanții de postavuri din Yorkshire? Răspunde-mi la asta!
-Sînteți numai unul singur.
-Și numai eu singur! iar dacă m-aș opri doar o clipă, pe cîtă vreme ceilalți ar merge înainte, aș fi repede călcat în picioare. Dacă aș face eu ce mă rogi dumneata, într-o lună aș da faliment; și crezi că falimentul meu ar putea să aducă pîine la gura copiilor dumitale? William Farren. eu n-am să mă supun niciodată nici poruncilor dumitale și nici poruncilor altora. Cu mine nu mai vorbiți despre mașini; în privința asta am să fac ce voi crede eu de cuviință. Chiar mîine am să primesc niște mașini noi. Dacă le fărîmați și pe astea, am să aduc încă altele. Niciodată n-am să mă dau bătut.  
(...) Dacă ar fi vorbit mai omenos cu William Farren - car era un om foarte cinstit, fără ură și fără invidie împotriva celor mai înstăriți decît el; care socotea că nu e nici o nenorocire și nici o nedreptate să fii nevoit să trăiești din muncă  și era înclinat  să fie destul de mulțumit dacă are ce munci -  Moore și-ar fi putut cîștiga un prieten.
(...) Pe drumul de întoarcere către casa lui, odinioară, în vremuri mai bune, o locuință decentă, curată, plăcută, însă acum, deși tot curată, foarte tristă fiindcă era foarte săracă - Farren își punea această întrebare. Și ajunse la încheierea că străinul, proprietar de fabrică, era un om egoist, fără suflet și, de asemenea, gîndea el, un nesocotit. I se părea că emigrarea, dacă ar fi avut mijloace să poată emigra, ar fi mai bună decît o slujbă sub conducerea unui astfel de om.
(...)
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 142-

NOTĂ M. T.
*Albion

Lectura piesei Coriolan de Shakespeare în societatea engleză din secolul XIX (C. BRONTE)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Caroline Hestone, nepoata în vârstă de 18 ani a parohului, îi cere industriașului textilist Robert Moore să citească tragedia istorică Coriolan a marelui dramaturg englez William Shakespeare (1564-1616), în prezența surorii acestuia Hortense. Aceasta se ocupa de educația francofonă a tinerei, întrucât mama celor doi frați fusese originară din marele port belgian Anvers. Gaius Marcus Coriolanus a fost un general al Romei republicane (sec. V î. H.), iar Aufidius a fost comandantul adversarilor volsci, populație din Peninsula Italică.

<(...)
-Străbunii dumitale francezi nu vorbesc atît de dulce, nici atît de măreț, nici atît de cutremurător ca strămoșii de spiță englezească, Robert. În seara asta să fii pe deplin englez: să ne citești dintr-o carte englezească.
-O carte englezească veche?
-Da, o carte englezească veche, una dintre acelea care îți plac dumitale; și eu am să aleg un fragment care să sune în cît mai desăvîrșită armonie cu ceva din sufletul dumitale. Unul care să te învioreze și să-ți umple cugetul de muzică încîntătoare: să treacă asemenea unei mâini iscusite peste inima dumitale și să facă să-i răsune coardele. Inima dumitale e o liră, Robert; dar calea ce ți-a fost menită în viață nu este a unui trubadur chemat să-i alinte strunele, și atunci rămîne adeseori tăcută. Îngăduie-i bătrînului William să se apropie și să-i atingă strunele: atunci ai să vezi cum scoate din tremurul lor toată forța și toată melodia englezească.
-Trebuie să citesc din Shakespeare?
-Trebuie să ai în față spiritul lui; trebuie să-i asculți glasul cu urechile minții; să primești în sufletul dumitale o parte dintr-al lui.
-Pentru ca în felul ăsta să mă facă mai bun; să joace rolul unui soi de predică?
-Ba ca să te emoționeze; să te facă să trăiești noi senzații. Ca să-ți dea putința să-ți simți adînc viața, nu numai cu părțile ei de virtute. dar și cu părțile vicioase, cu părțile ei păcătoase.
(...)
Caroline se urcase pe scaun și răscolea prin bibliotecă, iar de acolo se întoarse cu o carte, spunînd:
-Uite, aici e Shakespeare, și am deschis la Coriolan. Ia, citește, și prin simțămintele ce ți le va stîrni lectura. descoperă cît de josnic și totodată cît de măreț ești.
(...)
-Chiar prima scenă din Coriolan fu o adevărată delectare pentru gustul lui intelectual, și pe măsură ce citea se încălzea tot mai mult. Citi cu avînt îngîmfatul discurs adresat de Caius Marcius cetățenilor înfometați; nu afirma să socotești îndreptățită mînia vorbitorului, dar s-ar fi spus că așa simte. Caroline își ridică privirile spre el, cu un zîmbet straniu.
-Uite că am și ajuns la o chestiune de viciu, îi spuse, fiindcă simpatiile dumitale se îndreaptă către acest patrician înfumurat care nu are nici un fel de milă pentru semenii înfometați, ba îi mai și insultă. Bine, citește mai departe.
Robert citi mai departe. Pasajele războinice nu-i trezeau atenția; spuse că toate acestea sînt lucruri depășite sau ar trebui să fie; spiritul ce se degajă de aici era un spirit barbar, totuși simpla înfruntare dintre Marcius și Tullus Aufidius îi produse o veritabilă încîntare. Pe măsură ce înainta, s eîmpuținau și obervațiile lui critice; devenea din ce în ce mai limpede că este impresionat de forța, de adevărul fiecărui pasaj; și, desprinzîndu-se treptat de pe calea îngustă a prejudecăților personale, începea să vadă largul tablou al sufletului omenesc, să simtă realitatea imprimată fiecăruia dintre personajele ce-i vorbeau de pe pagina deschisă în fața lui.
Scenele comice nu le citea bine și atunci Caroline îi lua cartea din mînă și citea în locul lui pasajele respective.
(...)
Coriolan în culmea slavei; Coriolan în adîncul prăpădului; Coriolan surghiunuitul treceau unul după altul ca niște umbre titanice. Ajunsă în fața imaginii surghiunuitului, mintea lui Moore părera că face un popas. Parcă stătea lîngă vatra din casa lui Aufidius și contempla imaginea măreției prăbușite, ce se arăta încă parcă și mai măreață în starea cea mai de josa decăderii. Vedea „înfățișarea neîmblînzită”, chipul întunecat „ce-avea întipărit harul de a porunci”, „corabia cea mîndră cu pînze sfîșiate”. Simpatiza întru totul cu răzbunarea lui Caius Marcius; nu era deloc scandalizat din pricina ei; și din nou Caroline îi șopti:
-Aici zăresc din nou o sclipire a frățietății în greșeală.
Marșul asupra Romei, implorările mamei, rezistența îndelungată, supunerea finală a pasiunilor rele în fața celor bune, lucru ce întotdeauna trebuie să se petreacă într-o fire umană demnă de titlul de „nobilă”, mînia lui Aufidius în fața a ceea ce el considera a fi slăbiciunea aliatului său, moartea lui Coriolan, durerea de pe urmă a marelui său vrăjmaș - toate scenele alcătuite din forță și din adevăr concentrat veneau una după alta și lua în scurgerea lor profundă și iute inima și cugetul cititorului și ascultătorului.
-Ia spune, acum l-ai simțit pe Shakespeare? întrebă Caroline la vreo zece minute după ce vărul ei închise cartea.
-Cred că da.
-Și ai observat la Coriolan ceva ce ar semăna cu dumneata?
-Poate că am observat.
-Nu era la fel de supus greșelii pe cît era de măreț?
Moore încuviință dînd din cap.
-Și care-i era greșeala? Ce anume îi făcea pe ceilalți cetățeni să-l urască? Ce a pricinuit surghiunuirea lui de către concetățeni?
-Tu oare ce crezi că a fost?
-Întreb din nou:
O fi fost oare mîndria
Care întotdeauna în afara sorții zilnice îl molipsește
Pe omul fericit? ori vreo greșeală în judecată
Ce  l-a făcut să dea greș acolo unde toți sorții
Se aflau sub porunca lui ? sau poate firea
Să nu fie decît un singur lucru; nu să umble
De la coif la pernă, ci să stăpînească pacea
Cu aceeași cumpătare și cu același port
Cu care diriguia războiul?
-De, răspunde-ți singur, Sfinxule.
-Era cîte puțin din toate: și dumneata nu trebuie să fii înfumurat față de muncitori; nu trebuie să neglijezi posibilitățile de a-i liniști, nu trebuie să fii o fire rigidă și să rostești o cerință la fel de autoritar de parcă ar fi un ordin.
-Asta e morala pe care o atribui piesei? Cine ți-a vîrît în cap asemenea idei?
(...)>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 94-99.

O doamnă belgiancă în societatea engleză din secolul XIX (C. BRONTE)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Hortense Moore, sora mai mare a personajului principal masculin, tînărul industriaș textilist Robert Moore, îi mărturisește acestuia problemele de acomodare în societatea englezească, mama lor fiind o belgiancă  din familia Gerard din marele port Anvers.

<(...)
-Mi-e teamă că nu te simți prea fericită în Anglia, Hortense.
-Frate dragă, e de datoria mea să mă simt fericită acolo unde te afli tu; alminteri însă, există o mie de lucruri care mă fac să duc dorul orașului nostru de baștină. Aici toată lumea pare prost crescută (mal-eleve). Văd că obiceiurile mele sînt socotite ridicole: dacă se întâmplă ca vreo fată din fabrică să intre în bucătărie și să mă găsească îmbrăcată în jupă și camizol pregătind de mîncare (fiindcă după cum știi în Sarah nu mă pot bizui să gătească nici măcar un singur fel), rînjește ironic. Dacă accept cumva vreo invitație la ceai, ceea ce am făcut o dată sau de două ori, atunci bag de seamă că sînt lăsată cu totul la o parte; nu mi se dă atenția care bineînțeles că mi se cuvine. Și din ce familie cu totul aleasă fac parte Gerarzii, după cum prea bine știm, la fel ca și Moorii! Au tot dreptul să pretindă un anumit respect și să se simtă jigniți atunci cînd nu le este arătat. La Anvers am fost tratată cu deosebită considerație; aici s-ar zice că, de cîte ori deschid gura în societate vorbesc englezește cu un accent ridicol, deși eu sînt întru totul convinsă că am o pronunție impecabilă.
-Hortense, în Anvers eram cunoscuți ca oameni bogați; în Anglia nu ne-a știut nimeni decît de săraci.
-Exact; și cît de interesați sînt oamenii. Uite, încă o dată, dragă frate, duminica trecută, dacă-ți aduci aminte, era o vreme foarte umedă; prin urmare m-am dus la biserică încălțată cu saboții mei cei negri și frumoși, încălțări pe care, într-adevăr, nimeni nu le-ar purta într-un oraș distins, dar pe care în țară am fost dintotdeauna obișnuită să-i pun cînd merg pe drumuri noroioase. Te rog să mă crezi că de îndată ce am pășit pe culoarul dintre bănci, calmă și liniștită, cum sînt eu întotdeauna, patru doamne și tot atâția domni au început să rîdă și și-au ascuns fața în cartea de rugăciuni.
-Bine, bine! Altă dată să nu-ți mai pui saboții. Ți-am mai spus și înainte că nu sînt chiar potriviți pentru țara asta.
-Cum, frate dragă, doar nu sînt saboți obișnuiți, dintre aceia din care poartă țăranii. Ascultă-mă pe mine, sînt sabots noirs, tres propres, tres convenables (1). La Mons și la Leuze - orașe nu prea depărtate de o capitală elegantă cum este Bruxelles-ul - foarte rar se întîmplă ca persoanele respectabile să încalțe altceva cînd trebuie să umble pe vreme de iarnă. Să încerce cineva să se bălăcească pe vreo chaussee flamandă cu o pereche luată de la Paris de brodequins, on m en dirait des nouvelles! (2)
-Lasă-le încolo Mons și Leuze și acele chaussees flamande; cînd ești la Roma poartă-te cum se poartă romanii; dealminteri eu nu sînt atît de sigur nici în privința jupei și camizolului tău. Nu văd niciodată vreo lady englezoaică îmbrăcată în lucruri dintr-astea. Întreab-o pe Caroline Helstone.
-Caroline! Eu s-o întreb pe Caroline? Eu să-i cer ei sfaturi în privința felului cum trebuie să mă îmbrac? Ea trebuie să mă consulte pe mine în toate privințele; e un copil.
-Are optsprezece sau cel puțin șaptesprezece ani; e destul de mare ca să știe tot ce trebuie despre rochii, jupe și chaussures (3).
- (...) Vine azi-dimineață aici?
-Vine, ca de obicei, pentru lecția de franceză.
-Despre ea n-ai impresia că te ia peste picior, nu-i așa?
-Nici vorbă, mă apreciază mai mult decît toată cealaltă lume de pe-aici; să nu uităm că ea are cele mai multe posibilități de a mă cunoaște îndeaproape: e convinsă că sînt o perosană educată, inteligentă, manierată și cu principii; pe scurt, toate calitățile unui om de familie bună și binecrescut.

(1) Saboți negri, foarte curați și foarte decenți (fr.)
(2) Ghete, ar avea ce să-mi audă urechile! (fr.)
(3) Încălțăminte (fr.)
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 68-70.

Controversă culinară anglo-belgiană în secolul XIX (C. BRONTE)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în anii 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire. Hortense Moore, sora necăsătorită a personajului principal masculin, a căror mamă fusese o belgiancă din Anvers, îi povesteste fratelui său industriaș disputa pe teme culinare cu servitoarea lor englezoaică Sarah.

<- (...) C`etait absolument comme  les domestiques Anglais, les servants sourtout rien d`insupportable comme cette Sarah, par exemple! (1)
-Pare curată și harnică, observă domnul Moore.
-Pare! Eu nu știu ce fel pare; și nici nu spun că ar fi cu totul murdară și leneșă: mais elle est d`une insolence! (2) Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o pînă am făcut-o zdrențe și că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mîncare cum este gustosul nostru bouilli (3), și că le bouillon (4) nu ar fi nimic altceva decît apă caldă și grasă, iar cît despre choucroute (5) zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniță - excelent pregătită cu mîinele mele - a zis că e un hîrdău cu lături, adică de mîncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta și nu mă pot totuși lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta și mai îngrozitoare. (...)

(1) Absolut la fel ca și personalul de serviciu englez, mai ales slujnicele; nimic nu poate fi mai greu de suportat decît această Sarah, de pildă! (fr.)
(2) Dar e de o obrăznicie!
(3) Rasol (fr.)
(4) Supa (fr.)
(5) Varză murată>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 68.

Relația patron-muncitor în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE)

În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte (1816-1855) a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Personajul principal masculin, Robert Moore, este proprietarul unei fabrici de textile pe care încearcă să o modernizeze.

<(...)
La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, și-atunci copiii micuți dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, și să sperăm că din pricina asta nu simțeau prea adînc ascuțimea frigului; și, într-adevăr, prin comparație, poate că dimineața de-acum li se părea mai curînd blîndă decît aspră; dar deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit.
Domnul Moore stătea la intrare și le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe ușă; celor care cam întîrziară le spunea cîte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa cînd întîrziații ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul și nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, nici unul dintre ei,deși amîndoi păreau aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenții sosiți mult prea tîrziu: domnul Moore îi punea să plătească îndată ce intrau, și le atrăgea atenția că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni.
Regulile de disciplină sînt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi și neomenoși stabileau reguli crude și neomenoase pe care, cel puțin în vremea ce ne interesează pe noi, obișnuia să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de față este mai mult sau mai puțin imperfect, pana mea refuzînd să schițeze ceva în mod exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfățișa pe rveunele depravate sau de-a dreptul mîrșave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpînii și vătafii de sclavi, îi las în seama temnicierului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-și murdărească paginile cu relatarea unor astfel de fapte.
(...)>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 63-64.

Servitoare englezoaică versus servitoare belgiancă în secolul XIX (C. Bronte)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte (1816-1855) a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire. Personajul principal masculin, industriașul textilist Robert Moore, a cărui mamă se născuse în orașul belgian Anvers, are o discuție cu o sora sa necăsătorită Hortense (Mademoiselle) privind calitatea profesională a servitoarei lor englezoaice Sarah.

<(...)
Răspunsul fu brusc împiedicat de Sarah și stăpâna ei care intrară împreună în bucătărie, oarecum tulburate. Răstimpul cît avusese loc dialogul dintre domnul Moore și domnișoara Helstone îl folosiseră într-o scurtă ceartă cu privire la „café au lait” (1), despre care Sarah spunea că este cea mai ciudată amestecătură văzută de ea vreodată, o irosire a bunătăților dăruite de Dumnezeu, de vreme ce „așa e făcută cafeaua, să fie fiartă în apă”, iar Mademoiselle susținea sus și tare că e „un breuvage royal” (2) de o mie de ori prea bună pentru o ființă de nimic, care nu-i în stare s-o aprecieze.
(...)
Fata aproape că nici nu auzi explozia de mînie aruncată de Mademoiselle de îndată ce ajunse în salon; lunga perorație despre „la conduite indigne de cette méchante créeature” (4) îi ajungea la urechi la fel de lipsită de înțeles ca și zdrăngănitul nervos al ceștilor de porțelan. Robert rîse puțin, într-un fel foarte reținut, apoi, îndemnînd-o politicos și calm pe sora sa să se lininiștească, îi dădu toate asigurările că în cazul cînd asta i-ar face plăcere, își poate alege drept ajutoare orice fată din fabrică; numai că, personal, avea mari îndoieli în privința felului cum ar fi răspuns acelea cerințelor, întrucît, după cît fusese informat, cele mai multe dintre ele erau cu totul nepricepute la treburi casnice; pe de altă parte, așa obraznică și încăpățînată cum se arăta Sarah, poate că nu era mai rea decît majoritatea femeilor de categoria ei.
Mademoiselle se declară de acord cu realitatea acestei situații; după cîte credea dînsa, „ces paysannes Anglaises étaient tout insportables” (1). Ce n-ar fi dat ea pentru vreo „bonne cuisinièere Anversoise” (2), cu bonetă înaltă, fustă scurtă și saboți modești potriviți cu situația de slujnică: ar fi ceva mult mai bun, fără îndoială, decît o cochetă neobrăzată cu rochie largă și cu capul în întregime descoperit (căci, după cîte se părea, Sarah nu împărtășea defel opinia sfîntului apostol Pavel, conform căreia: „ e rușinos ca o femeie să umble cu capul descoperit”; ba, îmbrățișînd o doctgrină cu totul opusă, refuza cu îndîrjire să-și întemnițeze în pînză ori muselină pletele bogate ale părului ei gălbui pe care se mîndrea să-l strîngă elegant la ceafă cu un pieptene, iar duminica să-l poarte cu cîrlionți trași spre frunte).
-Vrei să încerc să-ți aduc o fată din Anvers? întrebă domnul Moore care, deși foarte serios în public, era în general amabil între ai lui.
 -Merci du cadeau! (3) veni răspunsul. O fată de la Anvers n-ar sta la noi nici măcar zece zile, luată mereu peste picior de aceste coquines (4) din fabrică de la tine; apoi, îmblînzindu-se puțin: Ești foarte bun, dragul meu frate.Iartă-mi enervarea, dar să știi că treburile mele casnice sînt grozav de obositoare - ce să-i faci însă,  probabil că asta mi-a hărăzit soarta; îmi aduc aminte că venerabila noastră mamă a avut de îndurat aceleași suferințe, cu toate că avea posibilitatea să aleagă dintre cele mai îndemînatice slujnice din Anvers; în toate țările personalul de serviciu alcătuiește o categorie de oameni răsfățați și greu de mînuit.
Domnul Moore își mai aducea și el aminte cîte ceva de suferințele maică-si. Pentru el fusese o mamă foarte iubitoare și îi cinstea amintirea, dar vedea parcă aievea cum în bucătărie păstra permanent o atmosferă încordată; la fel cum făcea în zilele de acum devotata lui soră, aici în Anglia.

(1) Cafea cu lapte (fr.).
(2) O băutură demnă de regi (fr.).
(4) Purtarea nedemnă a acestei creaturi pline de răutate (fr.).

(1) Țărăncile astea engleze erau cu totul de nesuportat (fr.).
(2) Pricepută bucătăreasă din Anvers (fr.).
(3) Mulțumesc pentru dar! (fr.).
(4) Netrebnice (fr.).
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 91-93.

Un gentleman provincial versus un paroh anglican în problemele sociale ale Angliei secolului XIX (C. BRONTE 1849)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune are loc în regiunea Yorkshire în anii 1811-1812. Atunci Anglia se afla în plină revoluție industrială declanșată în secolul anterior și spre sfârșitul lungului război (1793-1815) cu Franța revoluționară și apoi napoleoniană. Yorke, un gentleman local în vârstă de 55 de ani, are o controversă cu parohul Helstone în problemele sociale ale țării.

<(…)

Domnul Yorke nu-și reluă cuvîntarea ținută în fața lui Robert Moore; în scurtă vreme conversația reîncepu într-o formă mai generală, deși tot pe un ton oarecum de ceartă. Starea de nesiguranță din țară, feluritele jafuri comise în ultima vreme asupra fabricilor din ținut furnizau material bogat pentru neînțelegeri; cu atît mai mult cu cît fiecare dintre cei trei gentlemen prezenți aveau păreri mai mult sau mai puțin deosebite în chestiunile discutate. Domnul Helstone îi socotea pe patroni nedreptățiți și pe muncitori oameni cu care nu se poate sta de vorbă: condamna laolaltă larga răspîndire a spiritului de nelealitate față de autoritățile constituite, mereu crescîndul refuz de a suporta cu răbdare niște rele socotite de el inevitabile; soluțiile preconizate de paroh erau o intervenție guvernamentală hotărîtă, o vigilență strictă a magistraților; iar dacă devenea indispensabilă, o promptă constrîngere cu ajutorul armatei.

Domnul Yorke ar fi dorit să afle dacă intervenția, vigilența și constrângerea pomenite aveau să-i hrănească pe cei flămînzi, să ofere de lucru celor care doreau să muncească și pe care nimeni nu se arăta dispus să-i angajeze. Cercetă ideea acelor rele inevitabile; spuse că răbdarea oamenilor era o cămilă pe a cărei spinare pînă și ultimul atom ce mai putea fi suportat fusese de mai înainte pus, și că în momentul de față opunerea devenise o datorie; în spiritual de nealitate față de autoritățile constituite el vedea cel mai promițător semn al vremurilor; patronii, recunoștea, fuseseră într-adevăr nedreptățiți, dar necazurile cele mai importante fuseseră îngrămădite p ecapul lor de către un guvern „corupt, josnic și setos de sînge” (acestea erau epitetele folosite de domnul Yorke). Nebuni de teapa lui Pitt*, diavoli de teapa lui Castlereagh**, idioți răuvoitori ca Percival***  erau tiranii, blestemele abătute pe capul țării, nimicitorii negoțului. Îndărătnicia lor înfumurată în purtarea unui război riunător și fără speranță, adusese națiunea în impasul de acum. Sistemul lor de impozite monstruos de sufocant, mîrșavele „Ordine ministeriale”**** – ai căror inițiatori meritau să fie judecați pentru înaltă trădare și trimiși la ștreang, dacă vreun om politic meritase vreodată asemenea măsură – ei erau cei care legalizaseră piatra de moară de gîtul Angliei.

-Dar ce rost mai are să vorbești? întrebă domnul Yorke. Ce sorți de a fi auzită mai are rațiunea într-o țară asuprită de regi, asuprită de popi, asuprită de nobili – unde un nebun e monarh cu numele****** și un depravat necinstit adevăratul conducător******; unde a mai fost tolerată o asemenea insultă la adresa bunului-simț cum este caracterul ereditar al calității de legiuitor; unde o asemenea șarlatanie ca o bancă întreagă din Parlament să fie ocupată de episcopi, o asemenea nerușinată sfidare ca această biserică ghiftuită și oficializată, unde a mai fost oare suportată și venerate, unde mai era întreținută o armată pe picior de război, în vreme ce o șleahtă de popi puturoși și familiile lor sărăntoace zăceau întreținuți de osînza pămîntului?

Ridicîndu-și și așezîndu-și la loc pălăria cu boruri întoarse, domnul Helstone dădu replica.

În cursul vieții sale se mai întâlnise în două sau trei rînduri cu asemenea prilejuri cînd simțăminte de acest fel fuseseră cu multă vitejie susținute atîta vreme cît sănătatea, puterea și bunăstarea lumească rămăseseră aliații celui ce le profesa; dar a venit o vreme – urmă parohul – cînd pentru toată lumea „păzitorii casei tremura-vor; cînd teme-se-vor de ceea ce este înalt și spaima va stăpîni pretutindeni”, iar vremea aceea avea să fie vreme de cumpănă pentru susținătorii anarhiei și răzvrătirii, pentru dușmanii bisericii și ai bunei rînduieli. Cu puțină vreme în urmă – afirmă el – fusese chemat să citească acele rugăciuni statornicite de Biserica anglicană întru binele celor bolnavi, să le citească la jalnicul pat de moarte al unuia dintre dușmanii cei mai înrăiți; mai văzuse pe unul ca domnul Yorke căzut pradă remușcărilor, dornic să afle un loc pentru pocăință și neînstare să afle vreunul, deși îl căuta cu înfrigurare și cu lacrimi. Trebuie să-l prevină pe domnul Yorke asupra adevărului că blasfemia împotriva lui Dumnezeu și a regelui era păcat de moarte și că totuși există ceva ce se cheamă „Judecata-de-apoi”.

Domnul Yorke era pe deplin încredințat că există ceva ce se cheamă Judecata-de-apoi. Dacă n-ar fi așa, ar fi foarte greu să-ți închipui în ce fel toți ticăloșii care par să triumfe pe lumea asta, care fără nici un fel de pedeapsă sfărîmă inimi nevinovate, abuzează de privilegii nemeritate, sfidează principiile onoarei, iau pîinea de la gura săracilor, îi terorizează pe cei umili, îi lingușesc pe cei bogați și falnici – unde au să fie aceștia răsplătiți după cum se cuvine, cu acea monedă pe care pe care o merită?>

SURSA

Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 56-58.

NOTE M.T.

*William Pitt cel Tânăr (1759-1806)=Prim-ministru al Marii Britanii (1783-1801; 1804-1806). Fiul lui William Pitt cel Bătrân, de asemenea prim-ministru.

**Robert Stewart, Lord Castlereagh (1769-1822)=Ministru de Externe și Speaker al Camerei Comunelor (1812-1822) (liderul camerei inferioare a parlamentului englez).

***Spencer Perceval (1762-1812)=Prim-ministru (1809-1812).

****Ordinele Ministeriale=Decretele împăratului francez Napoleon I emise în 1806 în Milano și Berlin, după înfrângerea Rusiei, Austriei și Prusiei, prin care interzicea țărilor europene să facă comerț cu Marea Britanie, în scopul de a o izola economic.

*****George III de Hanovra (1738-1820)=Rege al Marii Britanii (1760-1820). Din 1765 a încput să sufere de episoade ale unei afecțiuni psihice, fiind probabil un simpton al porfiriei, o boală genetică. Ca urmare, în 1811, prințul moștenitor, viitorul George IV, a devenit regent.

******George IV de Hanovra (1762-1830)=Rege al Marii Britanii (1820-1830). A avut un stil de viață extravagant, care a influențat societatea britanică în timpul regenței sale (1811-1820).