Un gentleman provincial versus un paroh anglican în problemele sociale ale Angliei secolului XIX (C. BRONTE 1849)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune are loc în regiunea Yorkshire în anii 1811-1812. Atunci Anglia se afla în plină revoluție industrială declanșată în secolul anterior și spre sfârșitul lungului război (1793-1815) cu Franța revoluționară și apoi napoleoniană. Yorke, un gentleman local în vârstă de 55 de ani, are o controversă cu parohul Helstone în problemele sociale ale țării.

<(…)

Domnul Yorke nu-și reluă cuvîntarea ținută în fața lui Robert Moore; în scurtă vreme conversația reîncepu într-o formă mai generală, deși tot pe un ton oarecum de ceartă. Starea de nesiguranță din țară, feluritele jafuri comise în ultima vreme asupra fabricilor din ținut furnizau material bogat pentru neînțelegeri; cu atît mai mult cu cît fiecare dintre cei trei gentlemen prezenți aveau păreri mai mult sau mai puțin deosebite în chestiunile discutate. Domnul Helstone îi socotea pe patroni nedreptățiți și pe muncitori oameni cu care nu se poate sta de vorbă: condamna laolaltă larga răspîndire a spiritului de nelealitate față de autoritățile constituite, mereu crescîndul refuz de a suporta cu răbdare niște rele socotite de el inevitabile; soluțiile preconizate de paroh erau o intervenție guvernamentală hotărîtă, o vigilență strictă a magistraților; iar dacă devenea indispensabilă, o promptă constrîngere cu ajutorul armatei.

Domnul Yorke ar fi dorit să afle dacă intervenția, vigilența și constrângerea pomenite aveau să-i hrănească pe cei flămînzi, să ofere de lucru celor care doreau să muncească și pe care nimeni nu se arăta dispus să-i angajeze. Cercetă ideea acelor rele inevitabile; spuse că răbdarea oamenilor era o cămilă pe a cărei spinare pînă și ultimul atom ce mai putea fi suportat fusese de mai înainte pus, și că în momentul de față opunerea devenise o datorie; în spiritual de nealitate față de autoritățile constituite el vedea cel mai promițător semn al vremurilor; patronii, recunoștea, fuseseră într-adevăr nedreptățiți, dar necazurile cele mai importante fuseseră îngrămădite p ecapul lor de către un guvern „corupt, josnic și setos de sînge” (acestea erau epitetele folosite de domnul Yorke). Nebuni de teapa lui Pitt*, diavoli de teapa lui Castlereagh**, idioți răuvoitori ca Percival***  erau tiranii, blestemele abătute pe capul țării, nimicitorii negoțului. Îndărătnicia lor înfumurată în purtarea unui război riunător și fără speranță, adusese națiunea în impasul de acum. Sistemul lor de impozite monstruos de sufocant, mîrșavele „Ordine ministeriale”**** – ai căror inițiatori meritau să fie judecați pentru înaltă trădare și trimiși la ștreang, dacă vreun om politic meritase vreodată asemenea măsură – ei erau cei care legalizaseră piatra de moară de gîtul Angliei.

-Dar ce rost mai are să vorbești? întrebă domnul Yorke. Ce sorți de a fi auzită mai are rațiunea într-o țară asuprită de regi, asuprită de popi, asuprită de nobili – unde un nebun e monarh cu numele****** și un depravat necinstit adevăratul conducător******; unde a mai fost tolerată o asemenea insultă la adresa bunului-simț cum este caracterul ereditar al calității de legiuitor; unde o asemenea șarlatanie ca o bancă întreagă din Parlament să fie ocupată de episcopi, o asemenea nerușinată sfidare ca această biserică ghiftuită și oficializată, unde a mai fost oare suportată și venerate, unde mai era întreținută o armată pe picior de război, în vreme ce o șleahtă de popi puturoși și familiile lor sărăntoace zăceau întreținuți de osînza pămîntului?

Ridicîndu-și și așezîndu-și la loc pălăria cu boruri întoarse, domnul Helstone dădu replica.

În cursul vieții sale se mai întâlnise în două sau trei rînduri cu asemenea prilejuri cînd simțăminte de acest fel fuseseră cu multă vitejie susținute atîta vreme cît sănătatea, puterea și bunăstarea lumească rămăseseră aliații celui ce le profesa; dar a venit o vreme – urmă parohul – cînd pentru toată lumea „păzitorii casei tremura-vor; cînd teme-se-vor de ceea ce este înalt și spaima va stăpîni pretutindeni”, iar vremea aceea avea să fie vreme de cumpănă pentru susținătorii anarhiei și răzvrătirii, pentru dușmanii bisericii și ai bunei rînduieli. Cu puțină vreme în urmă – afirmă el – fusese chemat să citească acele rugăciuni statornicite de Biserica anglicană întru binele celor bolnavi, să le citească la jalnicul pat de moarte al unuia dintre dușmanii cei mai înrăiți; mai văzuse pe unul ca domnul Yorke căzut pradă remușcărilor, dornic să afle un loc pentru pocăință și neînstare să afle vreunul, deși îl căuta cu înfrigurare și cu lacrimi. Trebuie să-l prevină pe domnul Yorke asupra adevărului că blasfemia împotriva lui Dumnezeu și a regelui era păcat de moarte și că totuși există ceva ce se cheamă „Judecata-de-apoi”.

Domnul Yorke era pe deplin încredințat că există ceva ce se cheamă Judecata-de-apoi. Dacă n-ar fi așa, ar fi foarte greu să-ți închipui în ce fel toți ticăloșii care par să triumfe pe lumea asta, care fără nici un fel de pedeapsă sfărîmă inimi nevinovate, abuzează de privilegii nemeritate, sfidează principiile onoarei, iau pîinea de la gura săracilor, îi terorizează pe cei umili, îi lingușesc pe cei bogați și falnici – unde au să fie aceștia răsplătiți după cum se cuvine, cu acea monedă pe care pe care o merită?>

SURSA

Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 56-58.

NOTE M.T.

*William Pitt cel Tânăr (1759-1806)=Prim-ministru al Marii Britanii (1783-1801; 1804-1806). Fiul lui William Pitt cel Bătrân, de asemenea prim-ministru.

**Robert Stewart, Lord Castlereagh (1769-1822)=Ministru de Externe și Speaker al Camerei Comunelor (1812-1822) (liderul camerei inferioare a parlamentului englez).

***Spencer Perceval (1762-1812)=Prim-ministru (1809-1812).

****Ordinele Ministeriale=Decretele împăratului francez Napoleon I emise în 1806 în Milano și Berlin, după înfrângerea Rusiei, Austriei și Prusiei, prin care interzicea țărilor europene să facă comerț cu Marea Britanie, în scopul de a o izola economic.

*****George III de Hanovra (1738-1820)=Rege al Marii Britanii (1760-1820). Din 1765 a încput să sufere de episoade ale unei afecțiuni psihice, fiind probabil un simpton al porfiriei, o boală genetică. Ca urmare, în 1811, prințul moștenitor, viitorul George IV, a devenit regent.

******George IV de Hanovra (1762-1830)=Rege al Marii Britanii (1820-1830). A avut un stil de viață extravagant, care a influențat societatea britanică în timpul regenței sale (1811-1820).