O tânără englezoaică despre situația Bisericii Anglicane în secolul XIX (C. BRONTE )

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în regiunea nordică industrială Yorkshire, în 1811-1812. Într-o controversă cu bătrânul Hiram Yorke, un important latifundiar local, tânăra Shirley Keeldar, moștenitoarea orfană a unei importante averi, își exprimă și părerea despre problema reformării Bisericii Anglicane, biserica protestantă majoritară în Anglia după separarea de Biserica Catolică în secolul XVI.

<- (...) Aș mai avea eu multe de spus dacă mi-aș putea rîndui gîndurile într-o ordine rațională, ceea ce eu nu pot face niciodată. Am de spus că părerile dumneavoastră, ca și acelea ale celor mai extremiști politicieni, sînt păreri pe care numai niște oameni ce se situează pe o poziție de iresponsibilitate le pot susține; și sînt pur și simplu păreri menite să facă opoziție, să se tot discute pe baza lor, străine de intenția de a fi vreodată puse în practică. Dacă ar fi să ajungeți mîine prim-ministru al Angliei, v-ați lepăda imediat de ele. Îl insultați pe Moore* fiindcă și-a apărat fabrica; dacă ați fost în locul lui și ați fi ținut să vă păstrați onoarea și dreapta judecată, n-ați fi putut proceda astfel. Îl ponegriți pe domnul Helstone** pentru orice ar face; domnul Helstone are păcatele lui: greșește cîteodată, dar mult mai adesea procedează așa cum se cuvine. Dacă ar fi să păstoriți parohia Briarfield, repede v-ați da seama că nu e treabă ușoară să duci la bun sfîrșit toate activitățile binefăcătoare pentru parohie inițiate și continuate cu energie de predecesorul dumneavoastră. Tare mă mir că oamenii nu sînt în stare să se judece cu mai multă nepărtinire unii pe alții și pe ei înșiși. Cînd îi aud pe domnii Malone*** și Donne**** pălăvrăgind despre autoritatea Bisericii, despre demnitatea și pretențiile clericilor, despre respectul ce li se datorează în calitatea lor de clerici; cînd aud izbucnirile dușmăniei meschine pe care o poartă disidenților*****; de cîte ori sînt martoră măruntelor și prosteștilor înfumurări și invidii cărora le dau glas acești domni; cînd pălăvrăgeala lor despre forme, tradiții și superstiții îmi pătrund în auz; cînd văd cu cîtă nerușinare se poartă față de cei săraci și cu cîtă josnică servilitate față de bogați, îmi spun că Biserica anglicană a apucat într-adevăr pe un drum jalnic, că atît ea cît și fii ei au neapărată nevoie de reforme. Întorcîndu-mi mîhnită fața de la turnurile catedralelor și de la clopotnița bisericilor sătești - da, la fel de mîhnită că un epitrop convins că biserica trebuie văruită, dar fără să a avea mijloacele de a-și procura cele necesare - îmi aduc aminte de nesocotitele dumneavoastră ironii împotriva „episcopilor burduhănoși”, a „popilor ghiftuiți”, a „bătrînii noastre maici Biserica”, etc. Îmi aduc aminte cu cîtă îndîrjire îi ponegriți pe toți cei care nu sînt asemenea dumneavoastră, cu cîtă neîndurare condamnați categorii întregi de oameni și indivizi izolați, fără să aveți vreodată nici cea mai mică înțelegere față de împrejurări și ispite; iar atunci, domnule Yorke, îndoiala îmi prinde în ghiare inima și mă face să mă întreb dacă există într-adevăr oameni îndeajuns de îngăduitori, de cumpăniți și drepți pentru a li se încredința răspunderea reformării. Și nu cred că dumneavoastră vă numărați printre aceia.
(...)
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 43-44.

NOTE M.T.
*Robert Gerard Moore=Tânăr proprietar al unei fabrici de textile din Yorkshire, împrumutat de Shirley Keeldar pentru a moderniza fabrica cu mașini noi, situație care a dus la atacarea fabricii de către lucrătorii necalificați rămași șomeri (ludiți).
**Mathewstone Helstone=Parohul anglican local.
***Petere Malone=Diacon în parohia reverendului Helstone.
****Joseph Donne=Diacon în parohia reverendului Helstone.
*****Disidenți=Curente neoprotestante.

Moda bărbătească în Anglia secolului XIX (C. Bronte 1849)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Domnul Yorke, în vârstă de 55 de ani, tipul gentlemanului din Yorkshire, discută despre căsătorie și modă cu fiul său adolescent și cu Robert Moore, un industriaș textilist de 35 de ani.

<(...)
-Dă-i înainte! Dă-i înainte! Hester (adresându-se nevestei), să știi că așa eram și eu cînd aveam anii lui, cel mai înverșunat dușman al însurătorii; numai că - ia seama! - cînd am ajuns la douăzeci și trei de ani - în vremea aceea mă plimbam prin Franța, prin Italia și numai Dumnezeu unul mai știe pe unde! - în fiece seară îmi încîrlionțam părul înainte de a mă vîrî în pat, și purtam ineluș în ureche, ba cred că și în nas mi-aș fi pus dacă așa ar fi fost moda - și tot ce-mi stătea în putință ca să mă fac plăcut și să le farmec pe cucoane. La fel o să se întîmple și cu Martin.
-Cu mine? Niciodată! Am mai multă minte. Ce fel de om puteai să fii, tată! În ce privește veșmintele, fac un legămînt: niciodată n-am să mă îmbrac mai cu grijă decît mă vedeți acum. Domnule Moore, mă îmbrac în albastru din cap până în picioare, iar la liceu rîd de mine și zic că sînt marinar. Dar eu rîd și mai tare de ei și le spun că sînt marinar. Dar eu rîd și mai tare de ei și le spun că sînt coțofene și papagali, cu surtucele lor de-o culoare, vesta de alta și pantalonii de a treia. Eu întotdeauna am să port haine albastre, nimic altceva decît doamne albastre: e sub demnitatea unei ființe omenești să se îmbrace în haine bălțate.
-Peste zece ani de-acum încolo, Martin, n-o să se afle croitor în stare să-ți arate atîtea culori deosebite cîte ar fi trebuință pentru gusturile tale pretențioase; nici o parfumerie n-o să aibă esențe îndeajuns de alese pentru simțurile tale fine .
Martin se uita disprețuitor, dar nu mai dădu nici un răspuns.
(...)
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 170.

Un gentleman provincial versus un paroh anglican în problemele sociale ale Angliei secolului XIX (C. BRONTE 1849)

În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune are loc în regiunea Yorkshire în anii 1811-1812. Atunci Anglia se afla în plină revoluție industrială declanșată în secolul anterior și spre sfârșitul lungului război (1793-1815) cu Franța revoluționară și apoi napoleoniană. Yorke, un gentleman local în vârstă de 55 de ani, are o controversă cu parohul Helstone în problemele sociale ale țării.

<(…)

Domnul Yorke nu-și reluă cuvîntarea ținută în fața lui Robert Moore; în scurtă vreme conversația reîncepu într-o formă mai generală, deși tot pe un ton oarecum de ceartă. Starea de nesiguranță din țară, feluritele jafuri comise în ultima vreme asupra fabricilor din ținut furnizau material bogat pentru neînțelegeri; cu atît mai mult cu cît fiecare dintre cei trei gentlemen prezenți aveau păreri mai mult sau mai puțin deosebite în chestiunile discutate. Domnul Helstone îi socotea pe patroni nedreptățiți și pe muncitori oameni cu care nu se poate sta de vorbă: condamna laolaltă larga răspîndire a spiritului de nelealitate față de autoritățile constituite, mereu crescîndul refuz de a suporta cu răbdare niște rele socotite de el inevitabile; soluțiile preconizate de paroh erau o intervenție guvernamentală hotărîtă, o vigilență strictă a magistraților; iar dacă devenea indispensabilă, o promptă constrîngere cu ajutorul armatei.

Domnul Yorke ar fi dorit să afle dacă intervenția, vigilența și constrângerea pomenite aveau să-i hrănească pe cei flămînzi, să ofere de lucru celor care doreau să muncească și pe care nimeni nu se arăta dispus să-i angajeze. Cercetă ideea acelor rele inevitabile; spuse că răbdarea oamenilor era o cămilă pe a cărei spinare pînă și ultimul atom ce mai putea fi suportat fusese de mai înainte pus, și că în momentul de față opunerea devenise o datorie; în spiritual de nealitate față de autoritățile constituite el vedea cel mai promițător semn al vremurilor; patronii, recunoștea, fuseseră într-adevăr nedreptățiți, dar necazurile cele mai importante fuseseră îngrămădite p ecapul lor de către un guvern „corupt, josnic și setos de sînge” (acestea erau epitetele folosite de domnul Yorke). Nebuni de teapa lui Pitt*, diavoli de teapa lui Castlereagh**, idioți răuvoitori ca Percival***  erau tiranii, blestemele abătute pe capul țării, nimicitorii negoțului. Îndărătnicia lor înfumurată în purtarea unui război riunător și fără speranță, adusese națiunea în impasul de acum. Sistemul lor de impozite monstruos de sufocant, mîrșavele „Ordine ministeriale”**** – ai căror inițiatori meritau să fie judecați pentru înaltă trădare și trimiși la ștreang, dacă vreun om politic meritase vreodată asemenea măsură – ei erau cei care legalizaseră piatra de moară de gîtul Angliei.

-Dar ce rost mai are să vorbești? întrebă domnul Yorke. Ce sorți de a fi auzită mai are rațiunea într-o țară asuprită de regi, asuprită de popi, asuprită de nobili – unde un nebun e monarh cu numele****** și un depravat necinstit adevăratul conducător******; unde a mai fost tolerată o asemenea insultă la adresa bunului-simț cum este caracterul ereditar al calității de legiuitor; unde o asemenea șarlatanie ca o bancă întreagă din Parlament să fie ocupată de episcopi, o asemenea nerușinată sfidare ca această biserică ghiftuită și oficializată, unde a mai fost oare suportată și venerate, unde mai era întreținută o armată pe picior de război, în vreme ce o șleahtă de popi puturoși și familiile lor sărăntoace zăceau întreținuți de osînza pămîntului?

Ridicîndu-și și așezîndu-și la loc pălăria cu boruri întoarse, domnul Helstone dădu replica.

În cursul vieții sale se mai întâlnise în două sau trei rînduri cu asemenea prilejuri cînd simțăminte de acest fel fuseseră cu multă vitejie susținute atîta vreme cît sănătatea, puterea și bunăstarea lumească rămăseseră aliații celui ce le profesa; dar a venit o vreme – urmă parohul – cînd pentru toată lumea „păzitorii casei tremura-vor; cînd teme-se-vor de ceea ce este înalt și spaima va stăpîni pretutindeni”, iar vremea aceea avea să fie vreme de cumpănă pentru susținătorii anarhiei și răzvrătirii, pentru dușmanii bisericii și ai bunei rînduieli. Cu puțină vreme în urmă – afirmă el – fusese chemat să citească acele rugăciuni statornicite de Biserica anglicană întru binele celor bolnavi, să le citească la jalnicul pat de moarte al unuia dintre dușmanii cei mai înrăiți; mai văzuse pe unul ca domnul Yorke căzut pradă remușcărilor, dornic să afle un loc pentru pocăință și neînstare să afle vreunul, deși îl căuta cu înfrigurare și cu lacrimi. Trebuie să-l prevină pe domnul Yorke asupra adevărului că blasfemia împotriva lui Dumnezeu și a regelui era păcat de moarte și că totuși există ceva ce se cheamă „Judecata-de-apoi”.

Domnul Yorke era pe deplin încredințat că există ceva ce se cheamă Judecata-de-apoi. Dacă n-ar fi așa, ar fi foarte greu să-ți închipui în ce fel toți ticăloșii care par să triumfe pe lumea asta, care fără nici un fel de pedeapsă sfărîmă inimi nevinovate, abuzează de privilegii nemeritate, sfidează principiile onoarei, iau pîinea de la gura săracilor, îi terorizează pe cei umili, îi lingușesc pe cei bogați și falnici – unde au să fie aceștia răsplătiți după cum se cuvine, cu acea monedă pe care pe care o merită?>

SURSA

Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 56-58.

NOTE M.T.

*William Pitt cel Tânăr (1759-1806)=Prim-ministru al Marii Britanii (1783-1801; 1804-1806). Fiul lui William Pitt cel Bătrân, de asemenea prim-ministru.

**Robert Stewart, Lord Castlereagh (1769-1822)=Ministru de Externe și Speaker al Camerei Comunelor (1812-1822) (liderul camerei inferioare a parlamentului englez).

***Spencer Perceval (1762-1812)=Prim-ministru (1809-1812).

****Ordinele Ministeriale=Decretele împăratului francez Napoleon I emise în 1806 în Milano și Berlin, după înfrângerea Rusiei, Austriei și Prusiei, prin care interzicea țărilor europene să facă comerț cu Marea Britanie, în scopul de a o izola economic.

*****George III de Hanovra (1738-1820)=Rege al Marii Britanii (1760-1820). Din 1765 a încput să sufere de episoade ale unei afecțiuni psihice, fiind probabil un simpton al porfiriei, o boală genetică. Ca urmare, în 1811, prințul moștenitor, viitorul George IV, a devenit regent.

******George IV de Hanovra (1762-1830)=Rege al Marii Britanii (1820-1830). A avut un stil de viață extravagant, care a influențat societatea britanică în timpul regenței sale (1811-1820).