Elita politică a Marii Britanii din secolul XIX văzută de provinciali (C. BRONTE 1849)

În 1849, scriitoarea engleză Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în anii 1811-1812, în regiunea nordică industrializată Yorkshire. Marea Britanie se găsea în timpul lungului război cu Franța republicană  și apoi imperială napoleoniană (17193-1815), precum și în plină transformare social-economică generată de revoluția industrială inițiată în secolul XVIII. Personajele romanului discută și despre personalitățile politice ale regatului.

<
(...)
Pe urmă Jessy trecu în revistă guvernul aflat în funcție și făcu considerații asupra păcatelor lui. Vorbea despre lordul Castlereagh și despre domnul Perceval (1) în termenii cei mai familiari. Și fiecăruia dintre ei îi acordă niște laude ce s-ar fi potrivit pe de-o parte lui Moloh și pe de cealaltă lui Belzebut. Spuse despre război că nu e decît un asasinat în masă, iar despre lordul Wellington că e „un măcelar năimit”.
Caroline o asculta din ce în ce mai lămurită. Jessy avea fără îndoială în firea ei un dram de geniu al umorului; era nespus de hazliu s-o auzi cum repetă fulgerele și tunetele tatălui exprimîndu-se în vioiul dialect din nord; o mai aprinsă inimă de iacobin nici nu bătuse vreodată cu spiritul ei răzvrătit sub o rochiță și un șal de muselină. (...)
Caroline o dojeni cînd o auzi vorbind urît despre lordul Wellington; dar ascultă cu desfătare o următoare tiradă împotriva prințului regent. (...) De nenumărate ori auzise la micul dejun al tatălui ei vorbindu-se pe seama grăsanului „Adonis de cincizeci de ani”, iar acum reproducea comentariile făcute de domnul Yorke pe această temă - întocmai cum porneau de pe buzele sale de om din Yorkshire.
(...)
>

<
-Nu ți-am mai spus de atîtea ori cine era aproape tot așa de mărunt, la fel de palid, la fel de chinuit ca și tine, și totuși puternic ca un uriaș și viteaz ca un leu?
-Amiralul Horatio?
-Amiralul Horatio, viconte de Nelson și duce de Bronti; cu inimă mare ca de titan; viteaz și curajos cît toată lumea și vremurile cavalerismului; conducătorul puterii Angliei; comandant al forțelor Angliei; comandantul al forțelor ei de pe întinsul mărilor; aruncător al fulgerelor ei pe deasupra valurilor.
-Un om mare; dar eu nu sînt războinic, Shirley; (...)
>

<
(...)
-În mod sigur se aseamănă foarte mult; nici măcar chipurile nu prea li se deosebesc - o pereche de oameni ca niște șoimi - și amîndoi sînt impasibili, dintr-o bucată, hotărîți. Însă eroul meu e cel mai remarcabil dintre ei; mintea lui are limpezimea mărilor adînci, răbdarea lui e asemeni stîncilor mării, iar forța lui poate sta alături de puterea talazurilor.
-Asta-i fanfaronadă și emfază!
-Aș avea curaj să spun că poate fi zgronțuros ca gura fierestrăului și morocănos ca un corb înfometat.
(...)
-A fost bine spus, unchiule. „Vorbește, fato!” sună cu adevărat tragic. Anglia a urlat sălbatic împotriva acestui om, unchiule; dar într-o bună zi are să vuiască de bucurie în cinstea lui. Nu s-a  temut de urlete și n-are să se bucure de vuiete.
-Am spus că-i nebună... și chiar este.
-Țara asta a noastră are să-și schimbe și să-și  schimbe mereu atitudinea față de el; el n-are să se schimbe niciodată în felul în care își face datoria față de ea. Stai, nu te mai înfuria unchiule; am să-ți spun cum îl cheamă.
(...)
-Ascultă! Arthur Wellesley, Lord Wellington.
(...)
>

(1) Spencer Perceval (1762-1812), om politic englez, prim-ministru în timpul războaielor cu Napoleon.

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clio Impex, București, 1993, p. 84-85

RĂZBOIUL FRANCO-PORTUGHEZ 1807-1814

Napoleon I Bonaparte - ro.wikipedia.org

În campanile din 1805-1806, împăratul francez Napoleon I (1804-1814; 1815) a învins marile puteri europene Rusia, Austria şi Prusia. Numai Marea Britanie îl mai sfida, din poziţia sa insulară, întărită de victoria navală de la Trafalgar asupra flotei franco-spaniole. Pentru a sufoca economic acest adversar care deţinea supremaţia maritimă, împăratul a decretat în noiembrie 1806 blocada continentală, impunând statelor europene pe care le domina interdicţia de a face comerţ cu Marea Britanie, care déjà demarase revoluţia industrială.

Joao VI Braganca - www.thepeerage.com

J. Junot - www.napoleonicsociety.com

Dar mica Portugalie, situată la extremitatea vestică a Europei, a ignorat voinţa imperial. Acest mic regat condus de dinastia de Braganca a continuat comerţul cu insulele britanice, în baza unei alianţe vechi de un secol. Ca urmare, fără nici un fel de preparative diplomatice, Napoleon îl trimite pe generalul Jean Junot (1771-1812) să invadeze Portugalia în 1807. Pentru a obţine mai uşor asentimentul aliatului său, regele Carol IV al Spaniei, pentru traversarea ţării sale de către armata franceză în drum spre Portugalia vecină, Napoleon i-a promis acestuia o parte din teritoriul portughez. Junot  a ocupat fără lupte la 1 decembrie 1807 capitala lusitană Lisabona, de unde regele Joao VI (1792-1826) fugise în colonia Brazilia.

A. Wellesley (1814) - www.enotes.com

H. Delaborde -http://napolun.com

Pe de altă parte, generalul britanic Artur Wellesley (1769-1852), viitorul învingător al lui Napoleon la Waterloo (1815) și duce de Wellington, debarcă cu câteva mii de soldați lângă Lisabona la 1 august 1808, dar este învins de pe Junot. Apoi britanicul obține victoriile de la Rolica (17 august) asupra generalului Henri Delaborde (1764-1833) și Vimeiro (21 august) asupra lui Junot.  Dar de la Londra sunt trimiși doi generali ‘’geriatrici’’, Harry Burrard și Hew Darlymple, să-l supervizeze pe Wellesley și aceștia acceptă să semneze stânjenitoarea convenţie de la Cintra (31 august)cu Junot, prin care resturile armatei franceze încercuite sunt repatriate de către flota britanică. În ancheta Curții Marțiale care a urmat doar Wellesley a fost achitat și a reprimit comanda forțelor britanice din peninsulă în toamna aceluiași an.

Invazia franceză se va repeta în 1809 şi 1810, constituind un coagulant al sentimentului naţional în rândurile largilor categorii sociale angrenate în lupta împotriva ocupantului străin. Totuşi, au existat şi câţiva portughezi care au constituit o Legiune portugheză încadrată în armata imperial franceză.

În martie 1809 francezii ocupaseră localitatea Chaves. Generalul portughez Bernardin Freire, bănuit de iacobinism (grupare revoluţionară radicală franceză), a fost linşat de populaţia credincioasă regelui catolic, iar succesorul său, baronul d’Eben a suferit o gravă înfrângere la Carvalho de Este. Ca urmare francezii înaintau spre orașul Porto ucigând, violând, jefuind şi distrugând totul în calea lor.

C. Branco - nelsonsouzza.blogspot.com

 În marele port atlantic, la 22 martie, mulţimea anarhică instigată de soldatul Constantino Gomes de Carvalho de la fortăreaţa Foz şi legionarul Francisco Reteniz l-a linşat pe locotenent-colonelul Jaoa da Cunha din regimentul 6 infanterie, tot sub o bănuială de iacobinism. Apoi, au fost linşaţi încă vreo zece-doisprezece  deţinuţi de la închisoarea Inconfidencia, în frunte cu brigadierul Luis de Oliveira. Cu toate acestea, sentinţa tribunalului colectiv şi volant al oraşului Porto pronunţată la 27 februarie 1810 descria altfel evenimentele la pagina 9: ‘’Conchizându-se din ea (din anchetă) pe deplin, că la menţionatele învălmăşeli şi atrocităţi regretabile nu au participat onorabilii locuitori ai oraşului, care s-au distins atît de mult prin calitate, character, trăsături patriotice şi acţiuni generoase, pe care le-au manifestat în serviciul personal şi întru apărarea cauzei publice şi a drepturilor suveranului, ci o bandă de sceleraţi abjecţi , răuvoitori, din ultima scursură a plebei , în majoritate străini de oraş, inamici ai ordinii publice, pe care caută să o tulbure şi să o răstoarne’’. Scriitorul romantic portughez Camilo Branco (1825-1890), care citează sentinţa, o comentează astfel: ‘’Zece mii de asasini înregimentaţi să fi venit oare din Maia sau din Volongo? Se cuvine să credem, conform tradiţiei şi mărturiei, încă vii, a contemporanilor invaziei franceze, că erau chiar foarte orginari din Porto, acei anarhişti’’.

Apoi, la 26 martie, armata franceză a ocupat localitatea vecină Agra de S. Mamede, declanşându-se luptele cu garnizoana din Porto.

Acelaşi romancier citează într-o notă de subsol descrirea cuceririi orașului Porto la 29 martie din manuscrisul unui călugăr, întitulat Memorii cronologice, critice şi circumstanţiate ale Invaziei franţujilor în Portugalia, în 1809; şi Privative ale Foarte Nobilului şi mereu loialului Oraş Porto &, &, &.: ’’Nu trebuie să se treacă sub tăcere vitejia câtorva credincioși și intreprizi supuși, care văzând că inamicul a și intrat în oraș, se târăsc curajoși și deschid focul  asupra lui focul cel mai viu: vitejii clerici din garnizoana Palatului Episcopal își îndreaptă artileria și înaintează cu unul din tunurile lor spre piața Santo Ildefonso, comandată de al doilea locotenent părintele Francisco Correia, nepot al comandantului, rămânând cu altul postat la Arcul Fecioarei da Vandoma; primilor li s-a alăturat toată trupa care venea în retragere de la Baterii, și aici l-a așteptat pe inamic; abia ajuns acesta, îndreaptă asupra lui un tir asiduu de artilerie și de muschete, retrăgându-se pe măsură ce puternicul inamic câștigă teren, până ce acesta izbutește să ajungă în apropierea arcului da Vandoma; aici s-a reîntețit tirul din partea noastră, pânăce numeroasa cavalerie inamică izbutește să ne întrerupă focul; comandanții vitejilor ecleziastici și studenți, în aceste acțiuni,  erau Beneficiatul Manuel Joao da Silva și părintele Andre Antonio Correia, primul infanterist și ultimul artilerist, care îndestul și-au dovedit curajul și intrepriditatea în prezența reverendului Decan Colonel al menționatului Corp, care era comandantul șef, și fără să șovăie l-a ucis cu pistolul pe trufașul Dragon francez; același lucru făcându-l și comandantul Infanteriei, care, pe starda Santo Antonio do Penedo, a omorât un ofițer franțuz de cavalerie, care îi îmboldea pe ai săi să fugă & c. ’’

N. Soult - napoleonbook.narod.ru

Iată şi comentariul ironic al scriitorului liberal asupra manuscrisului furnizat de anticarul Joao Nogueira Gandra: ’’După acest manuscris, era o plăcere să vezi fugind douăzeci de mii de francezi, comandați de Soult, Loison, Delaborde, Quesnel și atâția alții care au văzut piramidele și au băgat în sperieți întreaga Europă, zguduită de brațul de fier al lui Bonaparte. Aceștia erau cei care fugeau din fața unei garnizoane de șase mii de calici și trei sute de călugări conducând o artilerie compusă din jumătate de duzină de obuze (obuziere?) care serviseră până atunci drept lest pentru navele comerciale și în acest scop zăceau îngrămădite în depozitele de la Miragaia! Bunul istoric, neputând să stabilească o legătură între succesul invaziei momentane și trăsăturile de mare patriotism la apărători, se descurcă prin tangența Providenței și spune că Domnul a vrut să ne pedepsească cu biciul mâniei sale, reprezentat de mareșalul Soult. Așa să fi fost? (...) Soult s-a înduioșat de mâna de nătărăi care îl sâcâiau cu bateriile lor prăpădite. A trimis un sol la Porto cu propuneri pentru o pace benefică. Solul a fost despuiat de însemnele sale și împuns cu spada. O legitimă ranchiună a plutit peste jalnica apărare. Francezii au intrat, așa cum ar fi putut să o facă și cu patru zile în urmă. Bravii apărători și-au rezervat ultimele tresăltări de eroism pentru fugă, și foarte de folos le-a fost această rezervare. Fugeau vitejește. Spune totuși călugărul, care se pare că a fugit printre ultimii, că s-au înfăptuit acolo gesturi de eleganță nemaiîntâlnite. Se cuvine, povestește el, să se arate posterității bărbăția neobosită și marea intrepiditate de care a dat dovadă cu prisosință în Bateria 14 – S. Pedro ao Lindo Vale – părintele Domingos de Quieroz, de fel din orașul acesta, sergent în compania artileriștilor ecleziastici, care  a lansat spre inamic tirul cel mai sigur, producându-i pagube însemnate, păstrându-și curajul și îndrăzneala până la intrarea vrăjmașului, dând foc pulberii, din care s-a tras moartea multora, și rămânând să ardă și el cu totul. Păcat că a ars ilustrul părinte Domingos de Queiroz, sergent de artilerie! Ce om desăvârșit! Mucius Scaevola în sutană, care și-a dat foc spontan, omorând o dată cu el nu se știe câți ecleziastici dintre camarazii săi de arme! Cât de ultragiat ai fi fost tu, martire de pe Golgota, de cei care servesc uleiul pentru lampa templului, acum nouăsprezece secole...’’

Unii dinte fugarii din oraș au avut parte de momente tragicomice în tentativa de a traversa fluviul Douro din vecinătate, descrise de călugărul citat de romancier: ’’Plebea despotică barase trecrea, întrerupând circulația bărcilor, și vocifera împotriva lașității celor care se retrăgeau din fața francezilor, care nu vor intra niciodată în Porto. Alții, mai puțin norocoși decât domnul Joao Antunes, fugind de jefuire, au fost atacați de gărzile de patrioți. Trebuie să-i acordăm un credit pios călugărului istoric: ’’...fiind alții chiar în timpul mutării prădați de cele de preț (de către santinele) sub pretext că trebuie să se controleze ce poartă asupra lor’’. De treabă oameni! Există și asemenea patrioți...’’

Epilogul căderii orașului Porto în mâinile invadatorilor a constat din prăbușirea podului de peste apropiatul fluviu Douro, soldată cu moartea a circa 3000 de orășeni fugari: ’’Trapele erau deschise, din neglijență sau trădare. Mulțimea s-a îngrămădit în bărci: greutatea a rupt antenele cu un zgomot tunător; fălcile abisului au înghițit mase compacte, șuvoaie a sute de trupuri, familii întregi înlănțuite într-o ultimă îmbrățișare.’’

W. Beresford - en.wikipedia.org

Tot la Porto, același mareșal Nicolas Soult (1769-1851), comandant al armatei franceze din Peninsula Iberică, s-a confruntat fără succes cu forțele portughezo-britanice conduse de Wellessley la 12 mai 1809. Armata portugheză fusese reorganizată și instruită de generalul britanic William Beresford (1768-1854), iar Soult a fost respins în Spania.

Războiul lui Napoleon din Portugalia a fost corelat cu cel  din Spania, o ţară cu un teritoriu şi cu o populaţie mult mai mare, unde împăratul încerca să impună ca rege pe fratele său Joseph. Intervenţia personală a lui Napoleon pe teatrul de operaţii din Spania a avut rezultate pozitive pentru francezi, dar după ce el a fost nevoit să plece  pentru a face faţă în 1809 noii ofensive austriece, situaţia s-a deteriorat, influenţând-o negativ şi pe cea din Portugalia, .

A. Massena - napoleon-series.org

După bătălia nedecisă de la Talavera (Spania) , în iulie 1809, Wellesley s-a retras în Portugalia. Aici a construit tripla linie fortificață de la Torres Vedras, dotată cu 25 000 milițieni și 450 de tunuri și destinată apărării Lisabonei în fața noului comandant francez, mareșalul Andre Massena (1758-1817). Acesta a preluat comanda în februarie, dar la 27 septembrie1810 a fost învins de Wellessley la Bussaco, deși deținea supremația numerică. Apoi , Massena a încercat fără success să străpungă linia fortificată, în spatele căreia se retrăsese Wellessley.

În 1811 Wellesley l-a învins în Spania pe noul commandant francez Auguste Marmont (1774-1852) și a eliberat Madridul, dar neputând cuceri importantul centru strategic care era Burgosul, s-a retras în baza sa securizată din Portugalia. Cum relaţiile lui Napoleon cu Rusia se îndreptau spre o coliziune decisivă, Napoleon a încercat să-şi asigure spatele. El a înaintat Marii Britanii la 17 aprilie 1812 o propunere de pace în trei puncte, între care unul prevedea acceptarea de către Franţa a independenţei şi integrităţii Portugaliei sub casa de Braganza. Deoarece nu s-a ajuns la un acord în punctul care privea problema Spaniei, tratativele au eşuat.

Războiul franco-portughez  cunoaște o cotitură decisivă după victoria britanicilor, spaniolilor și portughezilor comandați de Wellington de la Vitoria (nordul Spaniei) în iunie 1813, care va determina evacuarea Peninsulei Iberice de către francezi în noiembrie . Ca urmare, aliații vor trece munţii Pirinei de la graniţa franco-spaniolă, operațiune ce va contribui la înfrângerea totală şi abdicarea lui Napoleon I în aprilie 1814.

Peninsular Battles 1808-1814 - http://www.napoleonguide.com

Conflictul din Portugalia și Spania este cunoscut în istoriografie ca Războiul Peninsular, care a fost considerat ca o mare greșeală strategică (''Ulcerul Spaniol'') a marelui comandant care a fost împăratul Napoleon I (1769-1821).

Notă: Bătăliile Războiului Peninsular / Portugalia
1 - Rolica
2 - Sahagun
7- Oporto (Porto)
10 - Bussaco
35- Almeida

SURSE

Branco Camilo Castelo, Unde este fericirea?, traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note de Micaela Ghiţescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, pp. VI, 5, 19-21, 27-31.

Căzănișteanu C., Zodian V., A. Pandea, Comandanți militari. Dicționar, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983, pp.210, 211, 292, 342.

Eminescu Gheorghe, Napoleon Bonaparte, vol. II, editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973, pp. 83, 84,  86, 89, 116.

Moore Richard, The peninsular war, ‘’Napoleonic guide’’, http://www.napoleonguide.com/

.