Reacția Canadei la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Bună ziua ți-am dat, belea am căpătat, spuneau cei de demult, și-aveau dreptate, cel puțin ei au profitat de timpul lor pentru a judeca faptele pe atunci noi la lumina faptelor pe atunci vechi, greșeala noastră contemporană este persistența unei atitudini sceptice în legătură cu lecțiile antichității. A spus președintele Statelor Unite ale Americii că peninsula ar fi binevenită, și Canadei, se va vedea, nu i-a plăcut asta. Pentru că observă canadienii, dacă nu se schimbă cursul, noi vom fi amfitrionii, vor fi atunci două Terra Novae* în loc de una, iar peninsularii habar n-au, sărmanii, ce-i așteaptă, frig de moarte, îngheț, unicul avantaj e că rămîn portughezii mai aproape de morun, care le place atît de mult, mai rece pentru nație, mai mult la rație.
Purtătorul de cuvînt al Casei Albe a sărit imediat în ajutor explicînd că declarația președintelui fusese generată, la bază, de motive umanitare, fără vreo intenție de preponderență politică, cu atît mai mult cu cît țările peninsulare au rămas în continuare suverane și îndependente prin faptul că plutesc pe ape, într-o bună zi tot se vor opri și vor fi la fel ca celelalte, și a adăugat, Din partea noastră, vă dăm garanția solemnă că tradiționalul spirit de bună vecinătate între Statele Unite și Canada nu va fi afectat de nici o împrejurare, și, ca demonstrația a voinței nord-americane de a păstra prietenia cu marea națiune canadiană, propunem realizarea unei conferințe bilaterale pentru examinarea diverselor aspecte care, în cadrul acestei dramatice transformări a fizionimiei politice și strategice a lumii, va constitui întîiul pas, cu siguranță, cu siguranță, pentru nașterea unei comunități internaționale, compuse din Statele Unite, Canada și cele două popoare iberice, care vor fi invitate să participe, cu titlul de observatori, la această reuniune, devreme cenu s-a consumat încă apropierea fizică la o distanță destul de mică pentru ca, imediat, să se poată defini o perspectivă de integrare.
Canada, în mod public, s-a declarat mulțumită de explicații, dar a comunicat că nu considera oportună realizarea imediată a conferinței care, în termenii în care fusese propusă, ar putea leza simțul de onoare al Portugaliei și Spaniei, sugerînd, ca alternativă, o conferință cvatripartidă, pentru studierea măsurilor de prevedere care trebuiesc luate în cazul unei ciocniri vilente cînd peninsula va amara pe coastele Canadei. Statele Unite au fost întru totul de acord, și în particular conducătorii săi i-au mulțumit lui Dumnezeu pentru crearea insulelor Azore**. Pentru că, dacă peninsula nu ar fi deviat spre nord, dacă mișcarea ar fi urmat mereu o linie dreaptă de la separarea de Europa, orașul Lisabona ar fi rămas ar fi rămas, efectiv, cu ferestrele întoarse spre Atlantic City, și dintr-o reflecție în alta ajunseră la concluzia că, de fapt cu cît devia mai mult înspre nord cu atît era mai bine, închipuiți-vă ce-ar fi rămînă New York, Boston, Providence,
Philadelphia, Baltimore***, transformate în orașe de interior, cu scăderea în consecință a nivelului de trai, fără îndoială că președintele s-a pripit cînd a făcut prima declarație. Într-un schimb ulterior de note diplomatice confidențiale, cărora le-au urmat întîlniri secrete între autoritățile celor două guverne, Canada și Statele Unite au convenit că soluția preferabilă ar fi, dacă s-ar putea, fixarea peninsulei într-un punct al rutei sale îndeajuns de apropiat pentru a rămîne departe de zona de influență europeană, dar îndeajuns de îndepărtat pentru a nu provoca pagube imediate sau mediate intereselor canadiene și nord-americane, trebuind inițiat numaidecît un studiu pribind introducerea unor modificări convenabile în respectivele legi de imigrare, întărind mai ales dispozițiile lor de precauție, să nu creadă spaniolii și portughezii că ne pot intra în casă netam-nesam, sub pretextul că am ajuns veciini de palier.
Au protestat guvernele Portugaliei și Spaniei împotriva tracasărilor cu care astfel pretindeau să dispună puterile de interesele și destinul lor, adică ale Portugaliei și Spaniei, cu mai multă vehemență guvernul portughez, fiind obligat la aceasta, întrucît era de salvare națională. Datorită unei inițiative a guvernului spaniol, se vor stabili contacte între cele două țări peninsulare pentru definitivarea unei politici de comun acord tinzînd să scoată cel mai bun profit posibil posibil din noua situație, dar în Madrid exista suspiciunea că guvernul portughez va veni la aceste negocieri cu o rezervă în minte, care ar fi să pretindă, pe viitor, extragerea de profituri particulare din mai marea apropiere în care se va afla de coastele canadiene sau nord-americane, depinde. Și se știe, sau se crede că se știe, că în anumite medii politice portugheze circulă o mișcare tinzînd spre o înțelegere bilaterală, cu toate că de un caracter neoficial, cu regiunea Galiciei, ceea ce, evident, nu va mulțumi deloc puterea centrală spaniolă, puțin dispusă să tolereze ofensele, oricît de mascate s-ar prezenta ele, existînd unii care susțin, cu acerbă ironie, și au răspîndit zvonul, că nimic din toate aestea nu s-ar fi întîmplat dacă Portugalia ar fi fost de partea Pirineilor, și, mult mai bine, dacă ar fi agățată de ei cînd s-a produs ruptura, ar fi fost modul de a sfîrși, odată pentru totdeauna, prin reducerea la o singură țară, cu această problemă iberică, dar aici se înșeală spaniolii, că problema va subzista, mai mult nu spunem. Se face socoteala zilelor care lipsesc pînă la apariția în fața privirilor a coastelor Noii Lumi, se studiază planuride acțiune pentru ca forța de negociere să se exercite din plin în momentul cel mai potrivit, nici prea devreme, nici prea tîrziu, asta-i de fapt regula de aur a artei diplomatice.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago******, Pluta de piatră*******, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 239- .

NOTE
* Terra Novae („Noul pămînt” în latină) = Newfoundland (engleză) = Insulă canadiană în Atlantic (http://www.britishempire.co.uk/maproom/newfoundland.htm)
** Azore = Arhipeleag portughez în Atlantic, la 1500 km de Lisabona și 3900 km de America de Nord (http://incomemagazine.ro/articles/in-inima-atlanticului)
*** Orașe situate pe coasta atlantică a SUA.
**** Galicia = Regiune istorică în nord-vestul Spaniei, la nord de Portugalia și cu ieșire la Atlantic.(http://www.eurominority.eu/version/eng/minority-detail.asp?id_minorities=95)
***** Pirinei = Munții Pirinei delimitează Spania de Franța și Peninsula Iberică de restul continentului european.
****** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998.(http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
******* Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Activitatea diplomatică lui M. Eliade în Portugalia (ALEXANDRESCU 2005)

În 2005, în paginile revistei ''Origini''*, editată de scriitorul Gabriel Stănescu** în SUA, a apărut un fragment dintr-o lucrare în curs de apariţie*** despre perioada portugheză a lui Mircea Eliade**** a filologului Sorin Alexandrescu*****, nepot al scriitorului şi istoricului religiilor român.
Mircea Eliade şi-a început activitatea diplomatică în timpul regimului autoritar al regelui Carol II****** (1938-1940), fiind numit la 1 aprilie 1940 la reprezentanţa română de la Londra. Postul oficial ocupat de el la 10 februarie 1941 în cadrul legaţiei României la Lisabona nu este prea clar. În Memorii, mai întâi menţionează că l-a înlocuit pe ataşatul de presă Aron Cotruş*******, mutat la Madrid, pentru ca în pagina următoare să precizeze că fusese numit ''ataşat cultural şi, provizoriu, ataşat de presă'', aspect confirmat într-un CV trimis în 1951 lui Vintilă Horia********. Pe de altă parte, în Jurnalul portughez********* notează la mai multe date că este doar ataşat de presă: 3 iulie 1942, septembrie 1942, 11 februarie 1945 şi 10 aprilie 1945, zi în care vorbeşte de încheierea carierei sale diplomatice. În plus, în aprilie 1944 când serviciul de presă a fost transferat la Ministerul de Externe, Eliade a fost retrogradat de la ''consilier'' la ''secretar''.
În dosarul de la Ministerul de Externe cu titlul ''Dosar Eliade Mircea, consilier cultural 1940-1944'', studiat de politologul Florin Ţurcanu**********, se află două documente relevante: numirea ca ataşat de presă şi recomandarea ambasadorului Dimitrie Iuraşcu*********** din 11 octombrie 1941 ca Eliade să-şi continue activitatea în domeniul cultural, pe care îl consideră la fel de important ca cel al presei.
Încă de la începutul misiunii sale în ţara de limbă romanică, Eliade a considerat că ''reprezintă'' cultura română şi, în consecinţă, a promovat realizările culturii româneşti în cotidianul Acção şi în volumul său Românii, latinii Orientului************.
Intelectualul Mircea Eliade este conştient de impactul celor 4 ani de activitate diplomatică în Portugalia, aşa după cum a notat la 9 martie 1944: ''Aflu că ministrul Victor Cădere************* m-a lucrat la Bucureşti. Vrea în orice chip să scape deşi îşi dă bine seama că dacă România există astăzi ca realitate în Portugalia, iar nu ca relaţii diplomatice, se datorează în primul rând muncii şi prezenţei mele''.
Relaţiile sale cu colegii din ambasadă nu erau prea cordiale, singura menţiune pozitivă pe care o face Eliade are loc în contextul expoziţiei ''Expansiunea portugheză în lume'', în cadrul căreia a fost expus tabloul întâlnirii domnului Dan II al Ţării Româneşti************** cu un principe cruciat portughez. În raportul său, scriitorul-diplomat remarcă această ''idee care se datoreşte însărcinatului nostru cu afaceri la Lisabona, d. M. Cămărăşescu'', despre care adaugă că l-a recomandat lui Antonio Ferro***************, ministrul portughez al propagandei.
Atitudinea faţă de Leontin  Constantinescu****************, şeful său la serviciul presă (9 octombrie 1941), oscilează între cea a unui subaltern şi cea a unui prieten, având în vedere că în 1945 vor pleca împreună la Paris, unde Eliade îl va ajuta. O atitudine opusă va avea Constantinescu într-o discuţie cu latinistul Nicolae Herescu*****************, un bun prieten al lui Eliade.
Despre Sergiu Lecca******************, care l-a înlocuit pe Constantinescu în 1942, Eliade ştie că este un agent secret care primeşte o leafă mare şi ''stă într-o singură cameră şi joacă tot timpul la ruletă la Estoril*******************''.
În legătură cu vizita oficială în Portugalia a celebrului ziarist Pamfil Şeicaru********************, Eliade notează cu amărăciune la 20 iulie 1941: ''Toate masacrele, toate lagărele, toate umilinţele... ca să ajungem din nou... la eternul nostru Pamfil care a terorizat toţi regii şi toate guvernele dar a căzut întotdeauna în picioare''.
O părere şi mai proastă are Eliade despre membrii Comisiei economice româneşti aflată în vizită în capitala Portugaliei. Aceştia se ocupau şi de afaceri personale cu lână, despre care se ştia în ţara gazdă, dar pe care ambasadorul Cădere se preface că nu le crede. Mai mult, aceste afaceri intră şi în domeniul wolframului, materie primă strategică pe care şi Germania o achiziţiona în secret din Portugalia. Ca urmare, Eliade a vrut să-şi dea demisia în semn de protest, dar a renunţat, deoarece era sigur că cei bănuiţi îşi şterseseră deja urmele şi se temea că, dezvăluind lucrurile, ar fi fost arestat în România ''ca legionar sau ca terorist''.
Cariera diplomatică a lui Eliade s-a încheiat brusc, la scurt timp după schimbarea de regim din România de la 23 august 1944. Când Constantin Vişoianu********************* preia de la Grigore Niculescu-Buzeşti********************** portofoliul externelor la 4 noiembrie, în al doilea guvern al generalului Constantin Sănătescu***********************, Eliade îşi pune întrebarea dacă noul ministru nu ''îşi va aduce aminte că sunt 'fascist' şi mă va tăia de pe listă''. La 20 decembrie 1944 Eliade află că ''sunt scos din cadre'', iar la 29 ianuarie 1945 ambasadorul Brutus Coste************************, succesorul lui Cădere, îi dă să citească telegrama oficială din 23 noiembrie 1944, care anunţa că fusese scos din minister la 1 noiembrie. Cum soţia sa Nina murise la 20 noiembrie, este posibil ca ambasadorul să-i fi tăinuit demiterea pentru a nu-i agrava durerea sufletească. Pe de altă parte, Coste a reuşit să obţină pentru Eliade un supliment de salariu în legătură cu moartea soţiei sale, dar la 1 februarie 1945 şi această resursă financiară i-a fost anulată. În aceste condiţii Coste îi asigură o indemnizaţie din fondurile ambasadei ''cât timp va fi el în post''.  La 10 aprilie, cei trei demişi din ambasada de la Lisabona, Cădere, Constantinescu şi Eliade, sunt anunţaţi că ''ne putem întoarce în ţară, dacă dorim''. Eliade nu face greşeala filoenglezului Cădere, care la întoarcerea în România va fi condamnat la închisoare de regimul comunist. Treptat, situaţia financiară a lui Eliade s-a agravat până în septembrie 1945, când pleacă la Paris. În timpul şederii sale la Lisabona, Eliade a scris şi cartea Salazar şi revoluţia din Portugalia*************************, avându-l ca subiect chiar pe dictatorul de dreapta al Portugaliei, Antonio Oliveira da Salazar**************************. Ca urmare, S. Alexandrescu îşi pune următoarea întrebare pentru a explica îndepărtarea lui Eliade din minister în toamna tot mai tulbure a anului 1944: <Sau poate  este vorba de o ''selecţie'' patronată, de nevoie sau din oportunism, de un ministru de Externe Grigore Niculescu Buzeşti care putuse citi în Scânteia din 3 octombrie 1944 denunţarea lui Eliade ca ''ideolog al mişcării legionare şi apologist al dictaturii lui Salazar'' şi care citise, desigur, trei atacuri violente contra lui Eliade în ziarul propriului partid PNŢ, Dreptatea, semnate de Oscar Lemnaru**************************** pe 3 septembrie, 28 septembrie şi 11 octombrie 1944, ultimul fiind o ameninţare directă în cazul că Eliade s-ar reîntoarce în ţară pentru că ''a reprezentat în străinătate hitlerismul românesc''?>.

SURSA
Sorin Alexandrescu, Viaţa la Lisabona, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 7-10.

NOTE M.T.
* ''Origini'' (http://origini.uv.ro/)
** Gabriel Stănescu (1951 Bucureşti - 2010 Bucureşti) (http://conexiuni.net/arhiva/2010_Decembrie/Laurentiu_Orasanu_Decembrie_2010.htm)
*** Mircea Eliade, dinspre Portugalia (http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=422&Itemid=117)
**** Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA) (http://www.westminster.edu/staff/brennie/eliade/mebio.htm)
***** Sorin Alexandrescu (1937 Bucureşti - ) (http://www.cesi.ro/ro/info/cvs/s_alexandrescu.htm)
****** Carol II (1893 Sinaia/România - 1953 Estoril/Portugalia) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/96445/Carol-II)
*******  Aron Cotruş (1891 Haşag/[Austro-Ungaria]/România - 1961 Cleveland/SUA) (http://www.cerculpoetilor.net/index.php?mod=10&idp=126&nume=Cotru%BA,)
******** Vintilă Horia (1915 Segarcea/România - 1992 Madrid/Spania) (http://www.alternativaonline.ca/Vintila%20Horia.html)
********* (21 aprilie 1941 - 5 septembrie 1945) (http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnalul-portughez-si-alte-scrieri-vol-1-si-2)(http://www.romlit.ro/mircea_eliade_jurnalul_portughez)
********** Florin Ţurcanu (1967 România - ) (http://www.humanitas.ro/florin-turcanu)
*********** Dimitrie Iuraşcu (1890 Galaţi - 1964 Bucureşti) (http://www.bibnat.ro/Evenimente-culturale-s108-ev148-ro.htm)
************ Os Romenos, latinos do Oriente: 1943 (http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnalul-portughez-si-alte-scrieri-vol-1-si-2)
*************  Victor Cădere (1891 Cluj/[Austro-Ungaria]/România - 1980 Franţa) (ministru=ambasador) (http://ziuadecj.realitatea.net/eveniment/fise-de-intemnitare-ips-bartolomeu-si-parintele-boila--32922.html)
**************  Dan II domn al Ţării Româneşti (1422-1426; 1427-1431) (http://www.nineoclock.ro/portuguese-romanian-ties-excellent-with-wide-potential-for-improvement/)
*************** Antonio Ferro (1890 Lisabona/Portugalia - 1956) (http://www.infopedia.pt/$antonio-ferro;jsessionid=-DKa00+lw57i20ny-h-EJw__)

**************** Leontin  Constantinescu (1913 Craiova/România - 1981 Saarbrucken/ Germania)  (http://www.crispedia.ro/Leontin_Jean_Constantinescu)

***************** Nicolae Herescu (1903 Turnu Severin/România - 1961 Zurich/Elveţia) (http://www.crispedia.ro/Nicolae_I__Herescu)
****************** Sergiu Lecca (http://en.wikipedia.org/wiki/Radu_Lecca#cite_note-3)
*******************  Estoril (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/estoril-terenul-joaca-al-monarhiei-europene-asteptare#)
******************** Pamfil Şeicaru (1894 Buzău/România - 1980 Munchen/Germania) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/exclusiv-venit-tara-secret-pamfil-seicaru-solicita-o-audienta-lui-ceaus)
********************* Constantin Vişoianu (1897 Urlaţi/România - 1994 Washington/SUA) (http://www.arhivaexilului.ro/ro/fise-biografice/docs/constantin-visoianu.html)
********************** Grigore Niculescu-Buzeşti (1908 Sărata/România - 1949 New York/SUA) (http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/inceputul_comunismului/formarea_comitetului_national_roman/926/)
*********************** Constantin Sănătescu (1885 Craiova - 1947 Bucureşti) (http://www.humanitas.ro/constantin-sanatescu)
************************ Brutus Coste (1910 Ciacova/[Austro-Ungaria]/România - 1984 New York/SUA) (http://www.alternativaonline.ca/BrutusCoste.html)
************************* Editura Vremea, Bucureşti, 1943 (http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Horia-Corneliu-Cicortas-interviu.html)
************************** Antonio Oliveira da Salazar (1889 Vimieiro/Portugalia - 1968 1970 Lisabona/Portugalia) (http://www.historiadeportugal.info/antonio-de-oliveira-salazar/)
**************************** Oscar Holtzmann (pseudonim Lemnaru) (1907 Bucureşti - 1968 Bucureşti) (http://www.crispedia.ro/Oscar_Lemnaru)

RĂZBOIUL FRANCO-PORTUGHEZ 1807-1814

Napoleon I Bonaparte - ro.wikipedia.org

În campanile din 1805-1806, împăratul francez Napoleon I (1804-1814; 1815) a învins marile puteri europene Rusia, Austria şi Prusia. Numai Marea Britanie îl mai sfida, din poziţia sa insulară, întărită de victoria navală de la Trafalgar asupra flotei franco-spaniole. Pentru a sufoca economic acest adversar care deţinea supremaţia maritimă, împăratul a decretat în noiembrie 1806 blocada continentală, impunând statelor europene pe care le domina interdicţia de a face comerţ cu Marea Britanie, care déjà demarase revoluţia industrială.

Joao VI Braganca - www.thepeerage.com

J. Junot - www.napoleonicsociety.com

Dar mica Portugalie, situată la extremitatea vestică a Europei, a ignorat voinţa imperial. Acest mic regat condus de dinastia de Braganca a continuat comerţul cu insulele britanice, în baza unei alianţe vechi de un secol. Ca urmare, fără nici un fel de preparative diplomatice, Napoleon îl trimite pe generalul Jean Junot (1771-1812) să invadeze Portugalia în 1807. Pentru a obţine mai uşor asentimentul aliatului său, regele Carol IV al Spaniei, pentru traversarea ţării sale de către armata franceză în drum spre Portugalia vecină, Napoleon i-a promis acestuia o parte din teritoriul portughez. Junot  a ocupat fără lupte la 1 decembrie 1807 capitala lusitană Lisabona, de unde regele Joao VI (1792-1826) fugise în colonia Brazilia.

A. Wellesley (1814) - www.enotes.com

H. Delaborde -http://napolun.com

Pe de altă parte, generalul britanic Artur Wellesley (1769-1852), viitorul învingător al lui Napoleon la Waterloo (1815) și duce de Wellington, debarcă cu câteva mii de soldați lângă Lisabona la 1 august 1808, dar este învins de pe Junot. Apoi britanicul obține victoriile de la Rolica (17 august) asupra generalului Henri Delaborde (1764-1833) și Vimeiro (21 august) asupra lui Junot.  Dar de la Londra sunt trimiși doi generali ‘’geriatrici’’, Harry Burrard și Hew Darlymple, să-l supervizeze pe Wellesley și aceștia acceptă să semneze stânjenitoarea convenţie de la Cintra (31 august)cu Junot, prin care resturile armatei franceze încercuite sunt repatriate de către flota britanică. În ancheta Curții Marțiale care a urmat doar Wellesley a fost achitat și a reprimit comanda forțelor britanice din peninsulă în toamna aceluiași an.

Invazia franceză se va repeta în 1809 şi 1810, constituind un coagulant al sentimentului naţional în rândurile largilor categorii sociale angrenate în lupta împotriva ocupantului străin. Totuşi, au existat şi câţiva portughezi care au constituit o Legiune portugheză încadrată în armata imperial franceză.

În martie 1809 francezii ocupaseră localitatea Chaves. Generalul portughez Bernardin Freire, bănuit de iacobinism (grupare revoluţionară radicală franceză), a fost linşat de populaţia credincioasă regelui catolic, iar succesorul său, baronul d’Eben a suferit o gravă înfrângere la Carvalho de Este. Ca urmare francezii înaintau spre orașul Porto ucigând, violând, jefuind şi distrugând totul în calea lor.

C. Branco - nelsonsouzza.blogspot.com

 În marele port atlantic, la 22 martie, mulţimea anarhică instigată de soldatul Constantino Gomes de Carvalho de la fortăreaţa Foz şi legionarul Francisco Reteniz l-a linşat pe locotenent-colonelul Jaoa da Cunha din regimentul 6 infanterie, tot sub o bănuială de iacobinism. Apoi, au fost linşaţi încă vreo zece-doisprezece  deţinuţi de la închisoarea Inconfidencia, în frunte cu brigadierul Luis de Oliveira. Cu toate acestea, sentinţa tribunalului colectiv şi volant al oraşului Porto pronunţată la 27 februarie 1810 descria altfel evenimentele la pagina 9: ‘’Conchizându-se din ea (din anchetă) pe deplin, că la menţionatele învălmăşeli şi atrocităţi regretabile nu au participat onorabilii locuitori ai oraşului, care s-au distins atît de mult prin calitate, character, trăsături patriotice şi acţiuni generoase, pe care le-au manifestat în serviciul personal şi întru apărarea cauzei publice şi a drepturilor suveranului, ci o bandă de sceleraţi abjecţi , răuvoitori, din ultima scursură a plebei , în majoritate străini de oraş, inamici ai ordinii publice, pe care caută să o tulbure şi să o răstoarne’’. Scriitorul romantic portughez Camilo Branco (1825-1890), care citează sentinţa, o comentează astfel: ‘’Zece mii de asasini înregimentaţi să fi venit oare din Maia sau din Volongo? Se cuvine să credem, conform tradiţiei şi mărturiei, încă vii, a contemporanilor invaziei franceze, că erau chiar foarte orginari din Porto, acei anarhişti’’.

Apoi, la 26 martie, armata franceză a ocupat localitatea vecină Agra de S. Mamede, declanşându-se luptele cu garnizoana din Porto.

Acelaşi romancier citează într-o notă de subsol descrirea cuceririi orașului Porto la 29 martie din manuscrisul unui călugăr, întitulat Memorii cronologice, critice şi circumstanţiate ale Invaziei franţujilor în Portugalia, în 1809; şi Privative ale Foarte Nobilului şi mereu loialului Oraş Porto &, &, &.: ’’Nu trebuie să se treacă sub tăcere vitejia câtorva credincioși și intreprizi supuși, care văzând că inamicul a și intrat în oraș, se târăsc curajoși și deschid focul  asupra lui focul cel mai viu: vitejii clerici din garnizoana Palatului Episcopal își îndreaptă artileria și înaintează cu unul din tunurile lor spre piața Santo Ildefonso, comandată de al doilea locotenent părintele Francisco Correia, nepot al comandantului, rămânând cu altul postat la Arcul Fecioarei da Vandoma; primilor li s-a alăturat toată trupa care venea în retragere de la Baterii, și aici l-a așteptat pe inamic; abia ajuns acesta, îndreaptă asupra lui un tir asiduu de artilerie și de muschete, retrăgându-se pe măsură ce puternicul inamic câștigă teren, până ce acesta izbutește să ajungă în apropierea arcului da Vandoma; aici s-a reîntețit tirul din partea noastră, pânăce numeroasa cavalerie inamică izbutește să ne întrerupă focul; comandanții vitejilor ecleziastici și studenți, în aceste acțiuni,  erau Beneficiatul Manuel Joao da Silva și părintele Andre Antonio Correia, primul infanterist și ultimul artilerist, care îndestul și-au dovedit curajul și intrepriditatea în prezența reverendului Decan Colonel al menționatului Corp, care era comandantul șef, și fără să șovăie l-a ucis cu pistolul pe trufașul Dragon francez; același lucru făcându-l și comandantul Infanteriei, care, pe starda Santo Antonio do Penedo, a omorât un ofițer franțuz de cavalerie, care îi îmboldea pe ai săi să fugă & c. ’’

N. Soult - napoleonbook.narod.ru

Iată şi comentariul ironic al scriitorului liberal asupra manuscrisului furnizat de anticarul Joao Nogueira Gandra: ’’După acest manuscris, era o plăcere să vezi fugind douăzeci de mii de francezi, comandați de Soult, Loison, Delaborde, Quesnel și atâția alții care au văzut piramidele și au băgat în sperieți întreaga Europă, zguduită de brațul de fier al lui Bonaparte. Aceștia erau cei care fugeau din fața unei garnizoane de șase mii de calici și trei sute de călugări conducând o artilerie compusă din jumătate de duzină de obuze (obuziere?) care serviseră până atunci drept lest pentru navele comerciale și în acest scop zăceau îngrămădite în depozitele de la Miragaia! Bunul istoric, neputând să stabilească o legătură între succesul invaziei momentane și trăsăturile de mare patriotism la apărători, se descurcă prin tangența Providenței și spune că Domnul a vrut să ne pedepsească cu biciul mâniei sale, reprezentat de mareșalul Soult. Așa să fi fost? (...) Soult s-a înduioșat de mâna de nătărăi care îl sâcâiau cu bateriile lor prăpădite. A trimis un sol la Porto cu propuneri pentru o pace benefică. Solul a fost despuiat de însemnele sale și împuns cu spada. O legitimă ranchiună a plutit peste jalnica apărare. Francezii au intrat, așa cum ar fi putut să o facă și cu patru zile în urmă. Bravii apărători și-au rezervat ultimele tresăltări de eroism pentru fugă, și foarte de folos le-a fost această rezervare. Fugeau vitejește. Spune totuși călugărul, care se pare că a fugit printre ultimii, că s-au înfăptuit acolo gesturi de eleganță nemaiîntâlnite. Se cuvine, povestește el, să se arate posterității bărbăția neobosită și marea intrepiditate de care a dat dovadă cu prisosință în Bateria 14 – S. Pedro ao Lindo Vale – părintele Domingos de Quieroz, de fel din orașul acesta, sergent în compania artileriștilor ecleziastici, care  a lansat spre inamic tirul cel mai sigur, producându-i pagube însemnate, păstrându-și curajul și îndrăzneala până la intrarea vrăjmașului, dând foc pulberii, din care s-a tras moartea multora, și rămânând să ardă și el cu totul. Păcat că a ars ilustrul părinte Domingos de Queiroz, sergent de artilerie! Ce om desăvârșit! Mucius Scaevola în sutană, care și-a dat foc spontan, omorând o dată cu el nu se știe câți ecleziastici dintre camarazii săi de arme! Cât de ultragiat ai fi fost tu, martire de pe Golgota, de cei care servesc uleiul pentru lampa templului, acum nouăsprezece secole...’’

Unii dinte fugarii din oraș au avut parte de momente tragicomice în tentativa de a traversa fluviul Douro din vecinătate, descrise de călugărul citat de romancier: ’’Plebea despotică barase trecrea, întrerupând circulația bărcilor, și vocifera împotriva lașității celor care se retrăgeau din fața francezilor, care nu vor intra niciodată în Porto. Alții, mai puțin norocoși decât domnul Joao Antunes, fugind de jefuire, au fost atacați de gărzile de patrioți. Trebuie să-i acordăm un credit pios călugărului istoric: ’’...fiind alții chiar în timpul mutării prădați de cele de preț (de către santinele) sub pretext că trebuie să se controleze ce poartă asupra lor’’. De treabă oameni! Există și asemenea patrioți...’’

Epilogul căderii orașului Porto în mâinile invadatorilor a constat din prăbușirea podului de peste apropiatul fluviu Douro, soldată cu moartea a circa 3000 de orășeni fugari: ’’Trapele erau deschise, din neglijență sau trădare. Mulțimea s-a îngrămădit în bărci: greutatea a rupt antenele cu un zgomot tunător; fălcile abisului au înghițit mase compacte, șuvoaie a sute de trupuri, familii întregi înlănțuite într-o ultimă îmbrățișare.’’

W. Beresford - en.wikipedia.org

Tot la Porto, același mareșal Nicolas Soult (1769-1851), comandant al armatei franceze din Peninsula Iberică, s-a confruntat fără succes cu forțele portughezo-britanice conduse de Wellessley la 12 mai 1809. Armata portugheză fusese reorganizată și instruită de generalul britanic William Beresford (1768-1854), iar Soult a fost respins în Spania.

Războiul lui Napoleon din Portugalia a fost corelat cu cel  din Spania, o ţară cu un teritoriu şi cu o populaţie mult mai mare, unde împăratul încerca să impună ca rege pe fratele său Joseph. Intervenţia personală a lui Napoleon pe teatrul de operaţii din Spania a avut rezultate pozitive pentru francezi, dar după ce el a fost nevoit să plece  pentru a face faţă în 1809 noii ofensive austriece, situaţia s-a deteriorat, influenţând-o negativ şi pe cea din Portugalia, .

A. Massena - napoleon-series.org

După bătălia nedecisă de la Talavera (Spania) , în iulie 1809, Wellesley s-a retras în Portugalia. Aici a construit tripla linie fortificață de la Torres Vedras, dotată cu 25 000 milițieni și 450 de tunuri și destinată apărării Lisabonei în fața noului comandant francez, mareșalul Andre Massena (1758-1817). Acesta a preluat comanda în februarie, dar la 27 septembrie1810 a fost învins de Wellessley la Bussaco, deși deținea supremația numerică. Apoi , Massena a încercat fără success să străpungă linia fortificată, în spatele căreia se retrăsese Wellessley.

În 1811 Wellesley l-a învins în Spania pe noul commandant francez Auguste Marmont (1774-1852) și a eliberat Madridul, dar neputând cuceri importantul centru strategic care era Burgosul, s-a retras în baza sa securizată din Portugalia. Cum relaţiile lui Napoleon cu Rusia se îndreptau spre o coliziune decisivă, Napoleon a încercat să-şi asigure spatele. El a înaintat Marii Britanii la 17 aprilie 1812 o propunere de pace în trei puncte, între care unul prevedea acceptarea de către Franţa a independenţei şi integrităţii Portugaliei sub casa de Braganza. Deoarece nu s-a ajuns la un acord în punctul care privea problema Spaniei, tratativele au eşuat.

Războiul franco-portughez  cunoaște o cotitură decisivă după victoria britanicilor, spaniolilor și portughezilor comandați de Wellington de la Vitoria (nordul Spaniei) în iunie 1813, care va determina evacuarea Peninsulei Iberice de către francezi în noiembrie . Ca urmare, aliații vor trece munţii Pirinei de la graniţa franco-spaniolă, operațiune ce va contribui la înfrângerea totală şi abdicarea lui Napoleon I în aprilie 1814.

Peninsular Battles 1808-1814 - http://www.napoleonguide.com

Conflictul din Portugalia și Spania este cunoscut în istoriografie ca Războiul Peninsular, care a fost considerat ca o mare greșeală strategică (''Ulcerul Spaniol'') a marelui comandant care a fost împăratul Napoleon I (1769-1821).

Notă: Bătăliile Războiului Peninsular / Portugalia
1 - Rolica
2 - Sahagun
7- Oporto (Porto)
10 - Bussaco
35- Almeida

SURSE

Branco Camilo Castelo, Unde este fericirea?, traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note de Micaela Ghiţescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, pp. VI, 5, 19-21, 27-31.

Căzănișteanu C., Zodian V., A. Pandea, Comandanți militari. Dicționar, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983, pp.210, 211, 292, 342.

Eminescu Gheorghe, Napoleon Bonaparte, vol. II, editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973, pp. 83, 84,  86, 89, 116.

Moore Richard, The peninsular war, ‘’Napoleonic guide’’, http://www.napoleonguide.com/

.