A patra generație de calculatoare 1973-1990 (MILOȘESCU 2000)

<
A patra generație de calculatoare se mai numește și generația utilizatorilor, deoarece corespunde perioadei în care calculatorul începe să-i aibă ca utilizatori pe nespecialști în informatică. Cerințele utilizatorilor vor determina dezvoltarea hardware și software a calculatorului. Este perioada în care calculatorul devine, din mjloc de producție, unealtă de lucru. Apar și se răspândesc foarte mult calculatoarele personale (Personal Computer - PC). Această perioadă a început în anul 1973 și s-a încheiat în anul 1990.
Calculatoarele acestei generații sunt construite folosind integrarea generalizată (circuite cu integrare pe scară medie - MSI, pe scară largă - LSI, pe scară foarte largă - VLSI), memoria internă este construită cu circuite integrate, iar memoriile externe folosesc în continuare. suportul magnetic, în special discul magnetic, a cărui capacitate crește foarte mult. Are loc o ultraminiaturizare a circuitelor integrate (un circuit poate să conțină circuite electronice cu un milion de tranzistori), având următoarele efecte:
- viteza de calcul a crescut la 30 MIPD
- timpul de acces la memoria internă a scăzut la 70 de nanosecunde
- capacitatea memoriei interne a crescut la 16 Mb
- volumul și greutatea echipamentului au scăzut atât de mult încât calculatorul poate fi montat pe birou (desktop) sau poate fi luat în călătorie ca o servietà (laptop)
- prețul a scăzut foarte mult, astfel încât poate fi cumpărat și de persoane particulare; el devine calculator personal (Personal Computer), căpătând și o întrebuințare domestică (Home Computer).
Se construiesc microprocesoare din ce în ce mai performante. Predomină familia Intel 80x86 folosită pe calculatoarele IBM PC. Activitatea procesorului este îmbunătățită prin coprocesoare matematice și memoria cache. Din punct de vedere hardware există două generații de microcalculatoare:
- microcalculatoare pe 8 biți care permit numai lucrul monopost,
- microcalculatoare pe 16 biți și 32 biți care permit lucrul multipost, adică mai mulți utilizatori pot lucra de la mai multe console (consola este ansamblul tastatură + ecran) cu același microcalculator, partajându-i resursele (procesor, memorie internă, memorie externă, imprimantă și programe).
Sistemele de operare sunt din ce mai evoluate. Firmele care s-au specializat în sisteme de operare au fost Digital Research și Microsoft. Prima generație de microcalculatoare a fost de sistemul de operare CP/M (Digital Research), iar a doua generație de microcalculatoare a fost dominată de sistemul de operare MS-DOS (Microsoft) și începe să fie dominată de sistemul Windows 98 (Microsoft).
Apar pachete de programe de largă utilizare pentru: procesare de texte, gestiuni de date, prelucrare de imagini, proiectare asistată de calculator etc. În comunicarea cu calculatorul limbajul de comandă începe să fie înlocuit cu medii de lucru. Utilizatorul învață mai ușor să folosească un calculator, interfața de comunicare este tot mai "prietenoasă".
Se dezvoltă rețelele de calculatoare, teleprelucrarea, lucrul în regim interactiv de la terminal, bazele de date relaționale și bazele de date distribuite. Apare teleinformatica. Prin aceste metode de lucru datele pot să fie exploatate de mai mulți utilizatori aflați în puncte teritoriale diferite. Crește eficiența și productivitatea prelucrării automate.
În domeniiul programării se caută o standardizare a limbajelor de programare de nivel înalt. Se dezvoltă limbajele orientate pe obiect. Apar limbajele concurente, care asigură prelucrarea concurentă a informației. Acest tip de prelucrare asigură existența simultană a mai multor programe active (sau module de program) care solicită aceleași resurse ale calculatorului și care pot fi executate în paralel. Pornind de la PASCAL CONCURENT (1975) se dezvoltă MODULA - 2 (1979), ADA (1980) și EDISON (1980). Încep să se dezvolte limbajele neprocedurale (LISP  de origine americană și PROLOG de origine franceză) pentru sistemele expert și inteligența artificială. Atunci când se folosesc limbajele procedurale calculatorul execută un program, deci nu i se poate cere să gândească. Inteligența artificială înseamnă să i se ceară unui calculator să dezvolte raționamente.
>

Sursa
Mariana Miloșescu, Tehnologia informației. Manual pentru clasa a IX a, ed. Teora, București, 2000, pp. 282-286.

A treia generație de calculatoare 1964-1972 (MILOȘESCU)

<
A treia generație de calculatoare se mai numește și generația programatorilor, deoarece corespunde perioadei în care s-a dezvoltat foarte mult teoria programării și au apărut multe limbaje de programare, iar specialiștii care au contribuit la această dezvoltare au fost programatorii. Această perioadă a început în anul 1964 și s-a încheiat în anul 1972.
Calculatoarele acestei generații sunt construite cu circuite integrate (un circuit integrat este o capsulă în interiorul căreia se găseau mai multe circuite active - tranzistori și diode - și circuite pasive - rezistențe și condensatoare), memoria internă era realizată cu semiconductori, iar memoria externă pe suport electromagnetic, predominând benzile și discurile de capacitate medie și mare. Din această cauză:
- viteza de calcul a crescut la 0,5-5 MIPS (1 MIPS = 1 Milion Instrucțiuni Pe Secundă),
- timpul de acces la memoria internă a scăzut la 0,7 microsecunde,
- capacitatea memoriei interne a crescut la 2 Mb.
Se folosesc în continuare ca suporturi de intrare suporturile de hârtie, dar încep să fie utilizate din ce în ce mai mult suporturile electromagnetice, care devin mai puternice (crește viteza și capacitatea de memorare a discurilor). Se dezvoltă echipamentele periferice.
Pe lângă cele două concepte de hardware și software, apare și conceptul de firmware, adică microprograme scrise în memorii remanente.
Sunt construite primele microprocesoare (procesoare realizate cu un circuit integrat) și calculatoarele de tip minicalculator și microcalculator. Apar microcalculatoarele pe 8 biți care permit utilizatorului să aibă acces direct la tehnica de calcul.
Apar sisteme de operare din ce în ce mai evoluate. În 1965 IBM* propune două sisteme de operare: sistemul de tip DOS - Disk Operating System - orientat pe calculatoarele mici, puțin performant, care putea să lucreze numai în regim de monoprogramare și sistemul de operare OS - Operating System - orientat pe calculatoare mari și lucru în multiprogramare. Aceste sisteme de operare au evoluat, versiunile lor îmbunătățite fiind folosite și astăzi pe calculatoare. Comunicarea cu calcculatorul se făcea prin limbaje de comandă. Începând de la această generație, calculatoarele pot să lucreze în regim de multiprogramare și cu partajarea timpului.
Se dezvoltă limbajele de programare anterioare (apar noi versiuni), dar se creează și limbaje noi:
- PL1 (Programming Language no. 1), creat de IBM, un limbaj intermediar între Cobol** și Fortran***, care însă nu a avut mare succes.
-  PASCAL**** (1971), un limbaj structurat (fiecare prelucrare elementară este considerată ca un bloc, iar blocurile po fi închise - încapsulate - unele în altele). A fost creat în universitățile elvețiene ca descendent al limbajului Algol și odată cu apariția microcalculatoarelor s-a răspândit foarte mult. Este părintele limbajelor europene Modula și Ada.
- LISP (LISt Processing language), orientat pe prelucrări pe bază de liste (1960). Este primul limbaj neprocedural care stă la baza inteligenței artificiale și a sistemelor expert.
- BASIC (Beginner's All purpose Instruction Code), (1975) care nu poate fi folosit decât pe microcalculatoare. A fost creat în Statele Unite și permitea abordarea programării și de către persoane care nu erau specializate în informatică.
- C a fost creat în 1971 de către firma Bell Telephone pentru a permite realizarea sistemului de operare Unix. Este un limbaj foarte performant, care posedă atât conceptele limbajelor structurate de nivel înalt, cât și conceptele limbajelor de nivel scăzut, care îi permit accesul la hardware.
Apar aplicațiile grafice pe calculator și structurile de date de tip baze de date.

>

Sursa
M. Miloșescu, Tehnologia informației. Manual pentru clasa a IX a, ed. Teora, București, 2000.

Note M. T.
*  IBM = Companie americană IT, înființată în 1911, în statul New York, prin fuziunea a trei firme, cu numele Computing Tabulating Recording. Numele International Business Machines a fost luat în 1924. (www-03.ibm.com/ibm/history/history/history_intro.html)
** FORTRAN = Prescurtare de la Formula Translation, rescris Fortran din 1990. Primul limbaj de programare, folosit și în prezent. Lansat în 1957 de John Backus de la IBM. (www.britannica.com)
*** COBOL = Acronim pentru Common Business Oriented Language. Limbaj pentru afaceri. Din 2002 orientat pe obiecte. Lansat în 1959 de Grace Hopper. (www.manager.ro)
**** Pascal = Limbaj structurat lansat în 1970 de elvețianul Niklaus Wirt. Numele său onorează memoria matematicianului francez Blaise Pascal, autorul primei mașini. mecanice de calculat în 1641. (limbajulpascaldianasianna.wordpress.com)

A doua generație de calculatoare 1956-1963 (MILOȘESCU 2000)

<
A doua generație de calculatoare se mai numește și generația tehnologiilor, deoarece corespunde perioadei în care electronica a făcut un salt calitativ, trecând de la circuitele cu tuburi electronice la cele cu semiconductori, iar specialiștii care l-au ajutat să se dezvolte au fost tehnicienii. Această perioadă a început în anul 1956 și s-a încheiat în anul 1963. Calculatoarele acestei generații erau construite cu dispozitive semiconductoare: tranzistoare și diode, memoria internă era realizată cu ferite, iar memoria externă pe suport electromagnetic: tambur, bandă și disc. Din aceastã cauză:
- viteza de calcul a crescut la 100000 - 200000 de operații (instrucțiuni) pe secundă,
- timpul de acces la memoria internă a scăzut la 2 microsecunde,
- capacitatea memoriei interne a crescut la 32 Kb.
Informațiile erau citite de calculator de pe suporturi de hârtie (cartela perforată și banda de hârtie perforată), dar și de pe suporturi magnetice. Apar echipamente periferice noi.
Apar primele sisteme de operare și limbajele de programare de nivel înalt:
 - FORTRAN* (FORmula TRANslator) orientat pe calcule tehnico-științifice (1956),
- COBOL** (COmmon Business Orientated Language) orientat pe calcule economice, care au nevoie de puține calcule, dar manipuleazâ un volum mare de date (1960),
-   ALGOL (ALGOrithmic Language) orientat pe calcule tehnico-științifice, părintele limbajului Pascal*** (1958), care a fost dezvoltat în mediile universitare europene.
Aceste limbaje s-au dezvoltat continuu pentru a se adapta la noile echipamente hardware, la noile sisteme de operare și la noile cerințe ale utilizatorilor. Programele scrise în aceste limbaje au crescut productivitatea programatorilor. Limbajele de nivel înalt au pus bazele ingineriei programării.
>

Sursa
M. Miloșescu, Tehnologia informației. Manual pentru clasa a IX a, ed. Teora, București, 2000.

Note M. T.
* FORTRAN = Prescurtare de la Formula Translation, rescris Fortran din 1990. Primul limbaj de programare, folosit și în prezent. Lansat în 1957 de John Backus de la IBM. (www.britannica.com)
** COBOL = Acronim pentru Common Business Oriented Language. Limbaj pentru afaceri. Din 2002 orientat pe obiecte. Lansat în 1959 de Grace Hopper. (www.manager.ro)
*** Pascal = Limbaj structurat lansat în 1970 de elvețianul Niklaus Wirt. Numele său onorează memoria matematicianului francez Blaise Pascal, autorul primei mașini. mecanice de calculat în 1641. (limbajulpascaldianasianna.wordpress.com)

Corina Slămnoiu, Festivalul - Concurs Naţional "Ion Dolănecsu", în memoria marelui artist dâmboviţean, născut la Perşinari, Adevărul, 23 august 2017

Discurs istoric și ego-istorie (ZUB 2006)

 Alexandru Zub, Discurs istoric și ego-istorie. Cu răspunsul academicianului Camil Mureșanu, Editura Academiei Române, București, 27 ianuarie 2006, 31 p. 

academician Alexandru Zub, Discurs istoric și ego-istorie, Discurs rostit la 27 ianuarie 2006 în ședință publică, p. 5-34

6 Dimensiunea filosofică a istoriei

8 Istoricul și durata

11 Istoria mereu nouă

13 Memorie și peisaj istoriografic

18 Încercări de ego-istorie

23 Sugestii, perspective

25 academician Camil Mureșan, Cuvânt de răspuns

Legenda întemeierii satului Aref din județul Argeș (BOANGIU 2006)

GABRIELA BOANGIU (Institutul de Cercetări Socio-Umane „Nicolaescu Plopșor” Craiova), Confruntarea cu alteritatea sau provocarea memoriei. Reactivarea unor provocări simbolice referitoare la legenda întemeierii satului Aref din județul Argeș, „Datina”, Centrul pentru Conservarea și Promovarea Tradițiilor Constanța, XIII, 42, 2006.

<Studiul își propune să sublinieze existența unor particularități ale raportului identitate colectivă - imaginar simbolic al legendelor fondatoare - memorie și alteritate într-un spațiu clar determinat - satul Aref din județul Argeș. Cercetarea de teren desfășurată în aprilie a. c. a făcut posibilă apropierea de ceea ce,  la început, părea o identitate fragmentată între un trecut care continuă să ofere soluții, sporadic și ilicit (descântece), și un prezent ale cărui însemne se lasă recunoscute cu ușurință, nu fără a provoca noi întrebări, noi poziționări teoretice. Satul pare a se dărui celui venit din afară sub semnul unei luminoase neascunderi nu doar datorită poziției sale geografice, deși se spune că odinioară satul a purtat numele Hariș ce ar însemna „luminiș!”... după cum ne-au informat localnicii (o primă poveste), ci pentru că oamenii nu întârzie să-și manifeste ospitalitatea, volubilitatea, plăcerea de a povesti „străinului”, căci doar știe pentru ce a venit acesta. Pentru ei. De aceea nu uită să menționeze drept carte de vizită o lungă listă a „străinilor” la propriu, dar și la figurat, mai de demult sau mai recenți, carte de vizită aducătoare de prestigiu pentru întreaga comunitate, dar în același timp asigurări liniștitoare destinate  „cercetătorilor de la oraș” în privința materialului etnografic ce urmează a fi înregistrat. Acesta ar fi începutul „poveștii” noastre în Aref... și probabil și a celorlalți outsideri care au poposit în zonă, Am reținut caracteristicile acestei relaționări între localnic și străin, dintre arăfean și vizitatorii săi, căci pe acestea se vor fundamenta reactivările unor reprezentări simbolice referitoare la originea vetrei satului, la imaginea evaluată pozitiv a Domnitorului Vlad Țepeș - considerat ca întemeietorul de drept al satului. Datorită vervei și a capacității arăfeanului de a povesti pentru un anumit public (aspect pe care îl vom dezvolta pe parcursul lucrării), am considerat că adoptând, la începutul prezentării studiului un stil mai lax, s-ar putea recupera din imaginea generică a arăfeanului.
Binomul „povestea oferită” - „identitatea prestigioasă” a arăfenilor se dovedește a fi axul central ce facilitează reactivarea unor pattern-uri mentalitare tradiționale în confruntarea cu „străinul” care provoacă opunând „povestea” lui Vlad Țepeș -  Dracula. Pentru a putea dobândi o perspectivă teoretică adecvată problematicii, a fost analizat conceptul de identitate și corelat cu cel de memorie. Astfel, identitatea este înțeleasă drept o manifestare relațională (Frederik Barth), depășindu-se alternativele obiectivism/subiectivism. Se acordă astfel o pondere importantă situației relaționale și actorului, care conferă semnificație, identificarea situându-se la același nivel cu diferențierea.
Schimbul social-simbolic mediat de imaginea lui Vlad Țepeș face vizibile diferențele între culturile ce se confruntă. Structurarea relațiilor dintre protagoniști depinde de poziționarea simbolică a acestora față de fenomenul adus în dezbatere. Cercetarea de teren desfășurată doar asupra unuia din grupurile aflate în dialog, permite o analiză mai detaliată doar în ceea ce privește reactivarea unor reprezentări simbolice în cazul arăfenilor. Memoria lor culturală are o componentă imaginativă mult mai puternică, povestirea pune ordine, „numind” fiecare piatră de hotar, micșorând distanța dintre comunitate și spațiul locuit, făcându-l familiar, căci i se cunoaște „povestea”. Imaginea domnitorului salvat de strămoșii locuitorilor de azi ai satului este însoțită de simboluri valorizate pozitiv - pământul primit de săteni din partea domnitorului pentru ajutorul primit întruchipează într-o anumită măsură pământul ales, pământul făgăduinței, protejat și protector. Pot fi identificate anumite aspecte simbolice ale darului - „fenomenul total” (Marcel Mauss), datorită implicațiilor pe care le are și în celelalte sfere ale vieții sociale. Astfel, relația domnitor - strămoși are un fundament pozitiv evident, o structură simbolică, am putea spune chiar religios-creștină, cea a altruismului răsplătit. Locuitorii din Aref reactualizează un mit de întemeiere, încărcat de motive simbolice ale vieții, în condițiile confruntării cu imaginea diferită personaj - element central al legendei locale, imagine negativă, încărcate de însemne ale morții, furnizată de exterior. Refuzul contaminării mitului original cu simboluri ale morții, ci dimpotrivă afirmarea vieții și a încrederii în actul altruist răsplătit - esența legendelor locale despre întemeierea satului Aref, reprezintă câteva repere simbolice ale mentalității tradiționale reactivate în cadrul dialogului cu Celălalt, purtător al unui discurs contradictoriu.
>

Extrema dreaptă versus extrema stângă în secolul XX (CHIOVEANU 2003)

Mihai Chioveanu, Secolul XX - secolul extremelor?, „Sfera Politicii”, București, nr. 102-103, 2003, p. 67-

Puși în situația de a da un prim verdict asupra naturii secolului XX, nu puțini intelectuali au spus că acesta reprezintă, în primul rând, „o epocă a extremelor” (1). Alții au optat pentru formula „secolul totalitarismelor” (2) sau pentru cea a „secolului lagărelor” (3). Ironie a sorții, secolul abia încheiat riscă să rămână în istorie drept secolul comunismului și fascismului. Spun ironie a sorții pentru că astfel de judecăți de valoare din final par o încununare a eforturilor subtanțiale făcute atât de comuniști, cât și de fasciști, pentru a-și lăsa amprenta asupra acestui secol.

Desigur, atât comuniștii, cât și fasciștii, și-au dorit și imaginat o valoare pozitivă a sistemului și ideologiei lor „victorioase”, pe care au încercat să o universalizeze și să o impună în detrimentul celeilalte ideologii. Cu toate acestea, atât unii, cât și ceilalți, au reușit doar performanța de a rămâne în istorie și în memoria oamenilor, mai ales în cea a victimelor lor, drept cele mai traumatizante experiențe istorice ale modernității.

După colapsul în 1945, respectiv în 1989, al fascismului și nazismului, respectiv marxism-leninismului, a  celor mai de succes și reprezentative încarnări politice ale acestora, tot ce a mai rămas viu din trecutul fascist - atât în Vest cât și în Est, dar mai ales în Vest - și din cel comunist în Est, mai ales în Est, pentru că acest „rău  al secolului” își găsește cu greu locul în memoria Occidentului - este catastrofa umană absolută. Uciderea, în urma deciziei luate de oameni, a zeci de milioane de semeni pare a șterge cu buretele restul achizițiilor acestui secol al revoluțiilor științifice și tehnologice, al progresului material, al emancipării femeilor și al segregrării rasiale, al sfârșitului colonialismului etc. privită „dinspre partea omului”, sărbătoarea din final este încă umbrită de spectrele trecutului. Rămâne speranța într-un secol XXI mai bun, alimentată permanent de o doză în continuă creștere de wishful thinking, care nu poate elimina scepticismul, starea de neliniște, temerile generate de evenimentele recente, prea recente încă, ale secolului abia încheiat.

Nu știm cum va arăta în final secolul abia început. Astfel încât, singura comparație pe care o putem face pentru a caracteriza la scara istoriei secolul XX, este cea cu veacul anterior. Or, din această perspectivă, rezultatul este catastrofic. Masacrarea sistematică a omului de către om, ingineria sufletelor și trupurilor, negarea condiției umane și colapsul moral înspăimântă și adesea fac extrem de dificilă orientarea individului în istorie și confruntarea cu propria conștiință istorică.

Secolul abia încheiat reprezintă în bună măsură o perioadă de continuă regresie și o negare a standardelor finalului de secol XIX. Parțial, această bulversare a sistemului de valori ar putea explica faptul că nu puțini au fost aceia care au ajuns în diferite momente să „justifice” poziția și politica criminală a fasciștilor prin intermediul repulsiei acestora față de bolșevism. Sau, la polul opus, pe cea a comuniștilor prin repulsia față de fascism. Poate că tot această bulversare ar putea explica și de ce, deși ambele interpretări sunt extrem de eronate și nocive, de ce numai prima dintre ele este respinsă constant, cu argumente sau, unoeri, prin „reacții pavloviene” (4). Asta în timp ce cea de a doua pare a beneficia în continuare, chiar și după 1989, de o surprinzătoare credibilitate (5). Mai mult șio mai tragic, această din urmă „orbire”, caracteristică a stângii academice occidentale, motivată prin intermediul obsesiei față de nazism și al temerii că fascismul ar putea fi disculpat prin intermediul comunismului, maschează o problemă fundamentală ce ține de tarele unei părți a intelectualității secolului XX, dispusă judece totul doar pe baza vechilor loialități politice și axei stânga (bun) - dreapta (rău). Atât de impregnată în gândirea unora este această axă încât, odată prăbușit în 1989 comunismul, „speranța umanității”, unii reprezentanți ai stângii, pentru a se putea totuși orienta în politică și menține un oarecare echilibru, (...)

„Tânăr avânt masochist” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Tânăr avânt masochist, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Acesta este titlul malițios al unei deloc malițioase cronici literare semnate de un tânăr, C. Rogozeanu, despre o carte cu o temă unică (În căutarea comunismului pierdut), dar abordată heteroclit, sub aspect stilistic, și nu numai (un talmeș-balmeș studii culturale, articole despre mentalități, secvențe memorialistice și eseuri literare), de patru autori diferiți, având o singură trăsătură care-i unește: tinerețea. Comentariile lui C. Rogozeanu nu țin să ne scoată ochii cu impresia că aparțin unui autor deja versat, care se află în posesia unui limbaj bogat și suculent. Sunt, în schimb, extrem de exacte și nuanțate. „Cei patru doresc, în fond, să închidă o etapă, aceea a memoriei martorilor comunismului și să deschidă etapa analizei reci, crude, a aceleiași perioade. Cu ei începe și etapa uitării afective a comunismului. Cu ei începând, nu mai sunt suficiente exemplele autobiografice”.

Tânărul critic C. Rogozeanu, deși scrie despre tineri, nu se arată deloc dispus să-i menajeze. Cronica abundă de observații critice, care nu sunt numai de ordin estetic. „Un efect retoric periculos apare în urma parafrazărilor prea lungi. Toți cei patru folosesc procedeul cu generozitate. La ion Stanomir parafraza se transformă într-un ciudat stil indirect liber - autorul își afișează sarcasmul folosind sintagme întregi din retorica specifică epocii. O mișcare simpatică, dar care, generalizată, se transformă într-un adevărat argou critic. La Paul Cernat sau la Angelo Mitchievici, parafraza ajută la analiza de text, practică abuzată cin plin de autorii noștri”. O altă obiecție critică sună astfel: „Autorii noștri au intrat într-un paradox al teoriei. Dacă trebuie să faci teorie trebuie să dai exemple cunoscute, consacrate. Însă ei lucrează cu un material extrem de perisabil, cu nume de autori care nu mai spun nimic astăzi, cu scrieri pierdute prin biblioteci. Bibliografia lor este aproape imaginară... cărțile citate de ei sunt aproape imposibil de găsit”. Nu știu cât le-a folosit celor patru autori (Paul Cernat, Ion Manoilescu, Angelo Mitchievici și Ion Stanomir) cronica literară din „România literară” (25 decembrie 2001). Dar cu astfel de comentarii pare sigur că este pe cale de a se afirma un nou și valoros critic literar.

„Memoria românului” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Memoria românului, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

„Memoria românului nu funcționează”, spune Mihai Șora, într-un dialog cu Sorin Antohi, publicat sub formă de carte la editura „Polirom” (Mai avem un viitor? România la început de mileniu). Al. Călinescu la rubrica proximități din revista „Ateneu” (decembrie 2001) sesizează importanța afirmației și o reproduce  pentru cititorii săi: „Lui (românului...) îi vine greu să țină minte ziua de ieri. De alaltăieri și răsalaltăieri, ce să mai vorbim Memoria, într-adevăr, nu se întinde în trecut decât în măsura în care privirea în viitor”. Al. Călinescu o comentează conchizând: „De aici, două consecințe importante: mai întâi, distrugerea memoriei colective a dus la destructurarea completă a societății românești; în al doilea rând, în absența memoriei e imposibil a face proiecte de viitor coerente și care să se înscrie în durata lungă a istoriei”. În ce mă privește, aș fi de acord cu domnul Șora, dar cu precizarea că memoria colectivă - care este influențată de factori existențiali și istorici așa cum este influențată și memoria unui individ sau altul - nu poate funcționa numai în regim de alarmă, ci și de protecție. Așa că, în funcție de traumele sociale care i-au marcat existența, nici memoriei românului nu i se poate pretinde să țină minte în egală măsură ce i s-a întâmplat ieri și alaltăieri. Niște diferențe de tensiune și de optică au existat și vor exista întotdeauna.

Interviu cu Octavian Paler (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

O. P. - O prefer pe cea foarte plastică a lui Jean Grenier: „a scrie înseamnă a-ți ordona obsesiile.”

-Memoria, soarele, iubirea, antipatia față de dezordinea estetică, munții, viața. (...) Am uitat marea.

-(...) Mă fascinează ideea țărmului. Țărmul ca sfîrșit al erorii.

-Eu am descoperit lumea amintindu-mi de ea. Amintindu-mi de tot ce însemnau locurile copilăriei din care plecasem la 11 ani. (...) Mai tîrziu, însă, memoria a devenit în cadrul obsesiilor mele altceva, un criteriu moral.

-În sensul că nu se poate întemeia nimic pe amnezie, așa cum nu se poate întemeia nimic împotriva iubirii sau împotriva fidelității.

-N-ați prefera să uitați noaptea lui 4 martie?

-(...), dar simt că a uita înseamnă și a nu mai iubi. Dacă ne-am separa de amintiri am da dreptate dezastrului. (...) Să nu renunțăm al nimic din ceea ce am gîndit și simțit înainte.

-Ne deloc întîmplător faptul că în acest împrejurări s-a vorbit din nou, cu admirație, despre eroismul poporului nostru.

-(...) Destinul meu a fost dragostea pentru niște munți aparenți aspri, din piatra cărora cerul se lipește ca un obraz de copilărie. Și care au fost pentru mine primul profesor de demnitate, de încăpățînare și dragoste.

-Și totuși în Mitologii obiective priviți tot timpul marea.

-Da, însă numai pentru  a vorbi despre țărm...

-(...) Voiam să spun că n-am putea iubi o mare fără țărm. Eu sînt omul unui țărm, nu al unei  mări.

-(...) Există o vocație a călătoriei pe care n-o am. Am mărturisit chiar în Drumuri prin memorie că sînt un anticălător. Dacă (îl citez pe M. Ralea) „evul mediu slăvea fidelitatea ca marele și unicul său principiu”, socotind călătoria ca o „trădare” ori un „blestem”, atunci trebuie să mă resemnez cu gîndul că aparțin unei sensibilități care nu mai e de mult la modă. Dar adesea călătoria nu e decît o formă de singurătate jovială. (...) Nu e nevoie să colindăm lumea ca să rătăcim. Ne putem rătăci și într-un cuvînt. Dragostea, de pildă.

-De ce ați ales Grecia, Egiptul, Italia pentru a scrie despre ele?

-Poate pentru că soarele mediteranean luminează întrebările fără să le ucidă.

-Cărțile pe care le-ați scris despre aceste țări nu au nimic din înfățișarea unor obișnuite jurnale de călătorie. Pentru dv. călătoria este un pretext, iar paginile ce o consemnează  nu redau harta unor ținuturi, ci oferă imaginea sufletului dv.

-(…) Ceea ce știu sigur este că am spus adevărul despre ceea ce simt. Așa am descoperit că iubirile mele nu sînt o chestiune de conjunctură, ci de destin.

-Ați dorit să învingeți prin cuvînt teama de locurile străbătute?

-Ar trebui, poate, să cerem cuvintelor cu totul altceva decît să învingă.

-Să nu se așeze între noi și viață. Femeile pictate de Munich, cu obrazul lor înlocuit de părul despletit de vînt, ne pot învăța infinit mai mult despre nord decît o călătorie bîntuită de frica de a nu scăpa esențialul. (…) Cercetați ce s-a scris despre Stockholm. Aproape toată lumea s-a simțit datoare să spună despre acest oraș că este Veneția nordului. Dar ce legătură poate exista între un oraș romantic, bolnav de trecut, și unul solid și corect? O justificare pur scenografică, faptul că în ambele sînt canale, nu este de ajuns.

-Dv. călătoriți de parcă ați vrea să aflați dacă existența acelor meleaguri, acelor monumente este reală. Călătoriile vă vă stîrnesc exclamații și nu vă aduc nimic necunoscut.

-Ba da. M-au învățat să descopăr că Odiseea a fost scrisă pentru sfîrșitul ei.

-Oare și mitologia este pentru dv. un pretext?

-Da. Nu le-am cerut zeilor decît să le folosesc numele pentru cauza mea personală. (…) Dacă iubesc lumina de afară e ca și cum aș spune că îl prefer pe Apolo. Sau pronunțînd numele lui Dionysos mă gîndesc că am o poftă teribilă să stau culcat în iarba amară, plină de mirosurile primăverii, privind cerul și adumelcînd ca o sălbăticiune amintirea munților. Prin mitologia greacă nu trebuie să părăsim viața obișnuită, deși grecii și-au imaginat că totul se rezolvă printr-un surîs. În definiv, Elada nu e atît o țară, cît o categorie muzicală.

- Dar a scrie despre monumente străvechi, despre zei nu înseamnă o depărtare de timpurile noastre?

-Dacă există cineva căruia i se pare inactuală sau superfluă nevoia de a crede în sensul profund al Ithacăi, cu atît mai rău pentru ei. (…) Nu mi-am propus niciodată să reinterpretez miturile antice și, chiar dacă în această privință s-au scris lucruri foarte măgulitoare despre cartea mea Mitologii subiective, cred că nu le merit. N-am căutat în mituri decît un mod de a mă confesa și de a judeca viața.

-Cum apreciați afirmațiile unora că pentru a emite o judecată lucidă trebuie să ne distanțăm în timp de un eveniment?

-(…) Pentru a vorbi despre fericire trebuie să deosebim zidurile unei catedrale de zidurile unei închisori. Căci nu există o fericire abstractă. Bătaia inimii omenești ajunge să învingă singurătatea, dar nu ajunge să învingă nedreptatea. Frumusețea ajunge să învingă neantul din care a apărut Afrodita, dar nu ajunge să salveze de la moarte un copil flămînd. (…) Iată ce nu se vede din cosmos și iată ce se vede pe pămînt cu ochiul liber. Nu trebuie decît să vedem limpede.

- Există o măreție a omului de azi? Arta modernă pare a contrazice acest lucru. Ea descrie mai curînd oameni obișnuiți decît eroi meniți să ne încînte cu isprăvi nemaipomenite.

-(…) Probabil, dacă arta modernă  vrea să se ocupe de oameni obișnuiți, aceasta izvorăște din nevoia unei măreții pe care omul să și-o datoreze doar sieși. Spre deosebire de Nietzsche, care credea că numai supraomenii pot înfrunta un cer pustiu, arta modernă și-a căutat demiurgii în omul obișnuit. Ea pune o inimă omenească în centrul lumii.

-Grecii și Renașterea au pus în centrul lumii mai ales frumusețea omului. Arta modernă ar vrea să pună fericirea lui. Gaugain îndemna femeile pictate de el: „Fiți frumoase și veți fericite”. Firește, ceea ce spun eu nu se referă la acea artă crepusculară care nu are nici o patrie și nici un ideal, care propovăduiește deznădejdea și vidul. Arta nu este o maladie subtilă, cum au socotit unii, ci o formă de luptă pentru adevăr și tot ceea ce dă vieții sens.

-(…) Însă înaintea lui trebuie să termin Apărarea lui Galilei, un dialog despre prudență și iubire, și Între clasic și baroc.

-Acest din urmă volum va cuprinde eseurile din Flacăra?

-Nu tocmai. O formă încă și mai subiectivă.

-O învățătură fundamentală desprinsă din frecventarea artei?

-Din toate definițiile care s-au dat artei, cea care îmi place cel mai mult este una a lui Braque: „arta e rană transformată în lumină`” Dar, probabil, cea mai rodnică este cea a lui Van Gogh: „arta este omul adăugat naturii”. (…) Pentru că una din aventurile primejdioase care au fascinat artistul modern este uciderea limbajului. În dorința de a vedea lumea cu ochi puri ai unui copil, unii au visat amnezia culturii, a experienței, moartea cuvintelor. Dramatică eroare. (…) Uciderea limbajului pentru a accede la limbajul proaspăt, virginal al senzațiilor vrea să transforme omul în zeu sau în animal. În ambele cazuri aceasta înseamnă uciderea comunicării. Omul adăugat naturii înseamnă și istoria adăugată naturii. Ce este altceva arta decît o istorie a inimii omenești? Cu evenimente, victorii și înfrângeri, deși în artă problema progresului se pune în mod diferit. Ar fi ciudat să spunem că un pictor dacă vrea să picteze flori trebuie s-o facă mai bine decît Luchian. Trebuie s-o facă altfel.

-Nu vreau să trăiesc pentru a părea. Orice rol care mă constrînge mă obosește și mă crispează. De aceea prefer imaginea din cărțile mele.

-Dar cărțle dv. vă dezvăluie ca pe un om singur.

-Aș dori să afirm că, dimpotrivă, mă dezvăluie ca un om solidar. Căci există și o singurătate care nu e decît o formă de a iubi în tăcere, (...). Căci îmi place să cred că nevoia mea de a iubi viața din jur este cea mai mare forță a mea. Verbul meu principal este a simți. Simt, deci exist. (...) Îmi iubesc țara și tot  ce este de partea frumuseții și adevărului.

-Spuneți-mi un adevăr fără de care nu puteți trăi?

-Că oricînd mă pot sui într-un tren care să mă ducă să îngenunchez la mormintele părinților mei. Omul a trăit în peșteri, trăiește și în zgîrie-nori. Dar Anteu nu este o simplă legendă. Iată începutul recunoștinței față de pămîntul pe care umblăm. Și iată prima condiție a oricărui patriotism: o inimă care a refuzat trista iluzie a imponderabilității. Dragostea de țară ne scoate din rîndul celor care suportă istoria și ne așază în rîndul celor o fac. (...) Centrul universului e acolo unde inima iubește fără condiții.

-(...) Nu putem obliga pe nimeni și nici n-ar fi normal să trăiască în locuințe ca la Muzeul satului, însă există în arhitectura tradițională românească valori care ar fi păcat să se piardă. În port, de asemenea. Sînt secole de cultură populară și o frumusețe de care avem nevoie cum avem nevoie de istorie.

-Dar ce credeți că a pierdut epoca modernă?

- Socrate în agora nu era niciodată singur. În epoca modernă el ar avea sansa să descopere că singurătățile cel mai mari nu sînt cele între patru ziduri. Metropolele europene cunosc singurătatea în plină stradă.

-V-ar ispiti întoarcerea în antichitate?

-Sînt dintre cei care nu s-au gîndit niciodată că Don Quijote ar trebui vindecat de himerele sale. Totuși, știu că singura înțelepciune adevărată este să aparții timpului tău, orei pe care o trăiești.

-Nu vă contraziceți? Ați scris despre nostalgia Eladei.

-Nu mă contrazic. În loc să copiem Parthenonul, e mult mai important să înțelegem că el ne vorbește despre o perfecțiune pe care trebuie să o căutăm singuri. Decepțiile neoclasicismului au fost grăitoare. Dar merită să reținem de la clasicism încrederea în cuvinte. (...) Hitler și Nero îmi provoacă aceeași repulsie în plan moral.

-Vorbiți uneori nu numai despre mitologie, dar și despre istorie ca despre o problemă personală.

-Și chiar este. Pe munte, la noi, era o cărare cunoscută numai de oamenii din sat pe care ei treceau înainte de 1918 „în țară”. Pe această cărare a trecut și mama mea, care a venit într-o toamnă desculță pînă la București.

-Vă temeți de moarte?

-Da. La fel de mult ca de indiferență.

-Vă considerați un moralist?

-Dacă moralist înseamnă un om care, cum spune Camus, are pasiunea inimii omenești, n-am nimic împotrivă.