<
Istoria cicolatei începe înjurul anilor 1500 cînd un conchistador spaniol*, Hernando Cortez, a descoperit că Montezuma, conducătorul aztecilor, obișnuia să bea o băutură preparată din semințe de cacao, numită „chocolatl”. Montezuma obișnuia să bea aproape cincizeci de căni pe zi. El i-a servit lui Hernando Cortez această băutură regală, pe care acesta a găsit-o cam amară pentru gustul său. Spaniolii au adăugat trestie de zahăr și i-au îmbogățit aroma cu ajutorul vaniliei și scorțișoarei. În plus, au descoperit că băutura este mai gustoasă servită fierbinte. Locuitorii Spaniei au început, treptat, să aprecieze miraculosul preparat, serit cu precădere de aristocrație. Ei nu au dezvăluit Europei secretul acestei băuturi timp de un secol. Călugării spanioli au fost cei care au făcut public modul de preparare a acestei băuturi ce a fost rapid apreciată la Curtea Regală din Franța și apoi din Marea Britanie. În secolul XIX englezii au descoperit procesul tehnologic de solidifiere a ciocolatei, iar suedezii au adus ingredientul secret: laptele.
>
SURSA
„Kaufland”: martie 2013
NOTE M.T.
* Conchistador = Aventurier spaniol plecat să cucerească teritorii în America, imediat după descoperirea acestui continent. – Din fr. conquistador (< sp.). (http://dexonline.ro/definitie/conchistador)
** Hernando Cortez (1485-1547) = A cucerit statul aztecilor aflat pe actualul teritoriu al Mexicului în perioada 1519-1521. (http://www.aztec-history.com/hernan-cortez-biography.html)
*** Montezuma / Moctezuma II (1466-1520) = Al nouălea și ultimul conducător al statului aztec (1502-1520). (http://www.aztec-history.com/moctezuma-ii.html)
Se afișează postările cu eticheta aristocrație. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta aristocrație. Afișați toate postările
joi, 18 septembrie 2014
luni, 15 septembrie 2014
Mănăstirea Neamțu versus mănăstirea Agapia (IBRĂILEANU 1933)
<
(...)
Lipsit de orice estetică, înconjurat de un peisaj monoton și trist, cele două biserici dinlăuntrul „zidului” un alîngă alta (ceea ce dă, nu știu pentru ce, o impresie sinistră și funebră), cu aghezmătarul din față, cupola enormă, dizgrațioasă, pe jumătate îngropată în pămînt, a unei catedrale urieșești scufundate, cu chiliile izolate, supărate una pe alta, Neamțu este călugăr, tot așa cum Agapia, cu căsuțele mici, dese și curate, cu biserica gătită, spilcuită - casă cu două sute de gospodine! - cu miniaturile ei de munți ai căror brazi i-ai putea număra (doamna V... susținea că sînt 518...) este călugăriță.
În timpul verii, caracterul acestor mănăstiri este accentuat de genul vilegiaturiștilor. La Neamț tonul îl dă corpul didactic. (Haine negre, pas măsurat, ochelari...) La Agapia - aristocrația mai mult sau mai puțin autentică și snobii eleganți. (Crochet, dezinvoltură, dialect franco--român...)
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1976, p. 100-101.
NOTE M.T.
* Mănăstirea Neamț = Mănăstire de călugări din județul Neamț (Moldova), a cărei existență tradiția locală o menționează la sfârșitul secolului XIV. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-neamt-67899.html)
** Mănăstirea Agapia = Mănăstire de maici din județul Neamț, menționată prima dată într-un act domnesc din 1437. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-agapia-noua-67927.html)
(...)
Lipsit de orice estetică, înconjurat de un peisaj monoton și trist, cele două biserici dinlăuntrul „zidului” un alîngă alta (ceea ce dă, nu știu pentru ce, o impresie sinistră și funebră), cu aghezmătarul din față, cupola enormă, dizgrațioasă, pe jumătate îngropată în pămînt, a unei catedrale urieșești scufundate, cu chiliile izolate, supărate una pe alta, Neamțu este călugăr, tot așa cum Agapia, cu căsuțele mici, dese și curate, cu biserica gătită, spilcuită - casă cu două sute de gospodine! - cu miniaturile ei de munți ai căror brazi i-ai putea număra (doamna V... susținea că sînt 518...) este călugăriță.
În timpul verii, caracterul acestor mănăstiri este accentuat de genul vilegiaturiștilor. La Neamț tonul îl dă corpul didactic. (Haine negre, pas măsurat, ochelari...) La Agapia - aristocrația mai mult sau mai puțin autentică și snobii eleganți. (Crochet, dezinvoltură, dialect franco--român...)
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1976, p. 100-101.
NOTE M.T.
* Mănăstirea Neamț = Mănăstire de călugări din județul Neamț (Moldova), a cărei existență tradiția locală o menționează la sfârșitul secolului XIV. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-neamt-67899.html)
** Mănăstirea Agapia = Mănăstire de maici din județul Neamț, menționată prima dată într-un act domnesc din 1437. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-agapia-noua-67927.html)
sâmbătă, 14 ianuarie 1995
Alexandru I (1777-1825)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 26-27
Țarul rus a fost un conducător plin de contradicții: animat de dorința de înfăptui reforma, el s- a dovedit un autocrat.
A. s-a născut la St. Petersburg la 23 decembrie 1777, ca fiul cel mare al marelui duce Pavel Petrovici și al Sofiei Dorothea de Wurtemburg. Căsătoria lui A. cu Louise de Baden-Burlach la 9 octombrie 1793, încheiată fără consimțămîntul tatălui său, a stîrnit animozitate și este posibil ca A. să fi conspirat în 24 martie 1801 pentru uciderea tatălui său, care devenise țarul Pavel I. După moartea lui Pavel, A. i-a succedat la tron.
În primi ani ai domniei, A. fost insiprat de reformele pe care Napoleon I le introducea în Franța și a încercat să-i urmeze exemplul prin liberalizarea guvernului rus. Însă în fața rezistenței opuse de aristocrație, a abandonat cauza reformei. Cu fiecare an, A. devenea tot mai autoritar.
A început în 1804 un război împotriva Persiei, care nu s-a încheiat până în 1813. În 1805, s-a lăturat Coaliției a Treia împotriva lui Napoleon și și-a condus trupele în înfrîngerea de la Austerlitz din 2 decembrie același an. În 1806-1807, a desfășurat campanii împotriva lui Napoleon în Prusia Orientală, înainte de închia pacea la Tilsit la 7-9 iulie 1807. Deși a purtat un război împotriva aliatei Franței, Turcia, din 1806 până în 1812, A. a statornicit relații de prietenie cu Napoleon. Prietenia s-a deteriorat rapid, încheindu-se la începutul lui 1811, când A. a respins cererea lui Napoleon de a-i acorda mîna Anei, sora lui cea mai tînără. În 1812, din 24 iunie, Napoleon a invadat Rusia.
În urma eșecului campaniei lui Napoleon, A. și-a însoțit generalii în calitate de comandant nominal al armatelor ce luptau împotriva francezilor în Germania. El se afla la comandă în lupta de la Dresda din 26-27 august 1813, când Napoleon a înregistrat o victorie, dar și atunci cînd a contribuit la victoria aliaților la 16-19 octombrie.
Prevalîndu-se de cîștigul de putere adus de victoriile împotriva Persiei și Turciei și de prestigiul conferit de înfrîngerea lui Napoleon, A. și-a arogat rolul de „pacificator al Europei”. Congresul de la Viena din 1814-1815 l-a privit cu suspiciune și din eforturile lui nu s-a ales mare lucru. Profitînd de creșterea conștiinței religioase și de teama de forțele reformei liberale active în urma erei napoleoniene, A. încercat să creeze Sfînta Alianță cu scopul de a reglementa afacerile europene. Un amalgam de diplomație internațională clarvăzătoare și dorință de a conserva aristocrația paneuropeană împotriva forțelor liberale, Sfînta Alianță nu a reușit să se materializeze.
Ca urmare a insuccesului proiectelor sale diplomatice, A. s-a retras între granițele sale, devenind tot mai represiv și pătruns de religiozitate.
A murit la Taganrog, în sudul Rusiei, la 1 decembrie 1825.
Referințe bibliografice complementare
Leonid I. Strakhousky, Alexander I of Russia. The Man who defeated Napoleon, Westport, Connecticut, 1947; Greenwood Press, 1970.
Țarul rus a fost un conducător plin de contradicții: animat de dorința de înfăptui reforma, el s- a dovedit un autocrat.
A. s-a născut la St. Petersburg la 23 decembrie 1777, ca fiul cel mare al marelui duce Pavel Petrovici și al Sofiei Dorothea de Wurtemburg. Căsătoria lui A. cu Louise de Baden-Burlach la 9 octombrie 1793, încheiată fără consimțămîntul tatălui său, a stîrnit animozitate și este posibil ca A. să fi conspirat în 24 martie 1801 pentru uciderea tatălui său, care devenise țarul Pavel I. După moartea lui Pavel, A. i-a succedat la tron.
În primi ani ai domniei, A. fost insiprat de reformele pe care Napoleon I le introducea în Franța și a încercat să-i urmeze exemplul prin liberalizarea guvernului rus. Însă în fața rezistenței opuse de aristocrație, a abandonat cauza reformei. Cu fiecare an, A. devenea tot mai autoritar.
A început în 1804 un război împotriva Persiei, care nu s-a încheiat până în 1813. În 1805, s-a lăturat Coaliției a Treia împotriva lui Napoleon și și-a condus trupele în înfrîngerea de la Austerlitz din 2 decembrie același an. În 1806-1807, a desfășurat campanii împotriva lui Napoleon în Prusia Orientală, înainte de închia pacea la Tilsit la 7-9 iulie 1807. Deși a purtat un război împotriva aliatei Franței, Turcia, din 1806 până în 1812, A. a statornicit relații de prietenie cu Napoleon. Prietenia s-a deteriorat rapid, încheindu-se la începutul lui 1811, când A. a respins cererea lui Napoleon de a-i acorda mîna Anei, sora lui cea mai tînără. În 1812, din 24 iunie, Napoleon a invadat Rusia.
În urma eșecului campaniei lui Napoleon, A. și-a însoțit generalii în calitate de comandant nominal al armatelor ce luptau împotriva francezilor în Germania. El se afla la comandă în lupta de la Dresda din 26-27 august 1813, când Napoleon a înregistrat o victorie, dar și atunci cînd a contribuit la victoria aliaților la 16-19 octombrie.
Prevalîndu-se de cîștigul de putere adus de victoriile împotriva Persiei și Turciei și de prestigiul conferit de înfrîngerea lui Napoleon, A. și-a arogat rolul de „pacificator al Europei”. Congresul de la Viena din 1814-1815 l-a privit cu suspiciune și din eforturile lui nu s-a ales mare lucru. Profitînd de creșterea conștiinței religioase și de teama de forțele reformei liberale active în urma erei napoleoniene, A. încercat să creeze Sfînta Alianță cu scopul de a reglementa afacerile europene. Un amalgam de diplomație internațională clarvăzătoare și dorință de a conserva aristocrația paneuropeană împotriva forțelor liberale, Sfînta Alianță nu a reușit să se materializeze.
Ca urmare a insuccesului proiectelor sale diplomatice, A. s-a retras între granițele sale, devenind tot mai represiv și pătruns de religiozitate.
A murit la Taganrog, în sudul Rusiei, la 1 decembrie 1825.
Referințe bibliografice complementare
Leonid I. Strakhousky, Alexander I of Russia. The Man who defeated Napoleon, Westport, Connecticut, 1947; Greenwood Press, 1970.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)