Biografia președintelui ecuadorian J.M. Velasco Ibarra (1893-1979) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
De cinci ori președinte al Ecuadorului, Velasco Ibarra nu a reușit să mențină o organizație politică permanentă, lucru reprezentativ pentru instabilitatea politicii latino-americane.
Născut într-o familie bogată la 19 martie 1893, J. V. I. a primit o educație serioasă, făcînd și studii postdoctorat la Sorbonna. Liberal convins, el a fost preocupat mai mult de reforma morală și eliminarea fraudelor din politică decît de loialitatea față de partid. În 1933 a obținut un mandat în congres, apoi a devenit președinte al Camerei deputaților. În această calitate a condus lupta împotriva președintelui Juan Mera, care fusese ales în mod fraudulos. Congresul a declarat postul vacant în 1934, iar V. I. , sprijinit de o coaliție formată atît din liberali, cît și din conservatori, a devenit președinte.
Coaliția s-a dizolvat însă repede și V. I. a fost înlăturat din funcție după numai unsprezece luni. El a plecat în exil în Columbia, dar curînd poporul i-a cerut să se întoarcă. Președintele din acel moment, Carlos Aroyo, a încercat să înăbușe în sînge demonstrațiile pro-V., dar a fost înlăturat de la putere. V. I. a redevenit președinte în mai 1944, sprijinit de o coaliție, de astă dată fără liberali. După ce a convocat alegeri generale în 1946, V. I. , ales în mod legal, a fost imediat înlăturat de ministrul Apărării. El aplecat în exil în Argentina.
V. I. s-a întors în 1952 pentru a participa din nou la alegeri, pe care le-a cîștigat cu ajutorul liberalilor și al conservatorilor. El a reușit să-și exercite în întregime mandatul de patru ani pe parcursul cărora a înfăptuit cîteva reforme de durată. A reorganizat corpul diplomatic și a redus aparatul administrativ, a instituit controlul prețurilor pentru a stabiliza economia și a subvenționat agricultura și industria, sperînd să obțină o producție internă mai mare. V. I, a instituit de asemena un modest program de lucrări publice.
Legea ecudoriană interzicea mandate consecutive, dar V. I. s-a întors în 1960, cîștigînd alegerile cu o majoritate covîrșitoare. El și-a menținut sprijinul liberalilor, dar cînd s-a îndepărtat de Castro și de Cuba, liberalii și conservatori s-au aliat împotriva lui. Armata l-a înlăturat, ca de altfel și pe succesorul său, la putere instalîndu-se o juntă militară.
V. I.. a revenit în 1968 pentru mandatul său final de președinte. În 1970, cînd Congresul i s-a opus, el l-a dizolvat și a înlocuit constituția aflată în vigoare cu cea din 1946. Armata l-a susținut timp de opt luni, apoi au devenit tot mai insistente cererile militarilor de a li se face concesii speciale. renunțînd să le slujească drept marionetă militarilor, V. I. a demisionat în februarie 1972, cu șase luni înainte de sfîrșitul mandatului.  A murit la 30 martie 1979.
>


SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, p. 501/ VELASCO IBARRA, JOSE MARIA (1893-1979).

Lacrimile dimineții (SEVERIN 1995)

 Adrian Severin, Lacrimile dimineții. Slăbiciunile Guvernului Roman, Scripta, București, 1995, 414 p.

7 Prefață: Despărțirea de Pigafetta - Octavian Știreanu

15 Cuvânt către cititori

17 I. Punerea problemei - Adevărul ca datorie

21 II. Guvernarea: stil și caracter
Legalismul
Pașoptismul
Antipopulismul
Intelectualismul
Elitismul 
Istorismul
Compromisul

57 III. Jumătățile de măsură
Politica prețurilor
Rolul statului în economie
Convertibilitatea leului
Cursul leului
Liberalizarea dobânzilor
Eliminarea subvențiilor
Dramatica restructurare
Reforma fiscală
Reforma agrară

111 IV. Naivitatea - Candoarea păsării de laț

121 V. Politica națională
Națiune și naționalism
Politica reîntregirii
Unitatea națională

143 VI. Politica externă
O țară fără aliați
Quinta la două capete
Tratatul cu URSS
Războiul din Golf
Puciul de la Moscova
Falsa echidistanță

144 VII. Reacțiunea parlamentară
Monstruoasa coaliție
Parlamentarii
Parlamentul

265 VIII. Relația cu mass-media
Lupta cu mentalitățile
Obligația transparenței
Bătălia pentru presa liberă
Libertatea radio-televiziunii
Legea presei
Politica de imagine

337 IX. Guvernul - orgolii și sacrificii
Echipa 
Miniștrii

347 X. Nota de plată asumarea destinului
Aripi frânte cu bâta
Cuțitul în spate
Sfârșitul

389 XI. Epilog: Speranța ca datorie

398 Anexa I Legi propuse Guvernul Roman și adoptate în perioada sa de guvernare

407 Anexa II Legi propuse de Guvernul și adoptate în perioada Guvernului Stolojan

411 Anexa III Legi propuse de Guvernul Roman și rămase în portofoliul de proiecte legislative al Guvernului Văcăroiu

413 Anexa IV Hotărâri adoptate de Guvernul Roman

coperta IV
„Martirii Revoluției - indiferent dacă Revoluția a fost declanșată sau nu, acompaniată sau nu, urmată sau nu, deturnată sau nu, confiscată sau nu de vreun complot sau de vreo lovitură de palat - ne-au dictat tablele legii care sunt menite a jalona drumul de urmat. Și, în ciuda tuturor care vor să ne rătăcească și să ne piardă, în ciuda celor care vizează a ne aduce înapoi la lumea de la care am plecat, despărțirea noastră de trecut rămâne definitivă, iar țărmul la care, în cele din urmă, va acosta corabia noastră gonită de furtuni va fi același, țărmul pe care pâlpâie din timp în timp, fără a se opri însă vreodată cu totul, farul marilor noastre idealuri... Chiar dacă va trebui să mai facem încă o revoluție!
Că va fi astfel o cred cu toată puterea, așa cum cred că timpul merge înainte, iar nu înapoi, că apele curg la vale, iar nu la deal, că ziua urmează nopții și că lumina învinge întunericul.”

Alexandru I (1777-1825)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 26-27

Țarul rus a fost un conducător plin de contradicții: animat de dorința de înfăptui reforma, el s- a dovedit un autocrat.
A. s-a născut la St. Petersburg la 23 decembrie 1777, ca fiul cel mare al marelui duce Pavel Petrovici și al Sofiei Dorothea de Wurtemburg. Căsătoria lui A. cu Louise de Baden-Burlach la 9 octombrie 1793, încheiată fără consimțămîntul tatălui său, a stîrnit animozitate și este posibil ca A. să fi conspirat în 24 martie 1801 pentru uciderea tatălui său, care devenise țarul Pavel I. După moartea lui Pavel, A. i-a succedat la tron.
În primi ani ai domniei, A. fost insiprat de reformele pe care Napoleon I le introducea în Franța și a încercat să-i urmeze exemplul prin liberalizarea guvernului rus. Însă în fața rezistenței opuse de aristocrație, a abandonat cauza reformei. Cu fiecare an, A. devenea tot mai autoritar.
A început în 1804 un război împotriva Persiei, care nu s-a încheiat până în 1813. În 1805, s-a lăturat Coaliției a Treia împotriva lui Napoleon și și-a condus trupele în înfrîngerea de la Austerlitz din 2 decembrie același an. În 1806-1807, a desfășurat campanii împotriva lui Napoleon în Prusia Orientală, înainte de închia pacea la Tilsit la 7-9 iulie 1807. Deși a purtat un război împotriva aliatei Franței, Turcia, din 1806 până în 1812, A. a statornicit relații de prietenie cu Napoleon. Prietenia s-a deteriorat rapid, încheindu-se la începutul lui 1811, când A. a respins cererea lui Napoleon de a-i acorda mîna Anei, sora lui cea mai tînără. În 1812, din 24 iunie, Napoleon a invadat Rusia.
În urma eșecului campaniei lui Napoleon, A. și-a însoțit generalii în calitate de comandant nominal al armatelor ce luptau împotriva francezilor în Germania. El se afla la comandă în lupta de la Dresda din 26-27 august 1813, când Napoleon a înregistrat o victorie, dar și atunci cînd a contribuit la victoria aliaților la 16-19 octombrie.
Prevalîndu-se de cîștigul de putere adus de victoriile împotriva Persiei și Turciei și de prestigiul conferit de înfrîngerea lui Napoleon, A. și-a arogat rolul de „pacificator al Europei”. Congresul de la Viena din 1814-1815 l-a privit cu suspiciune și din eforturile lui nu s-a ales mare lucru. Profitînd de creșterea conștiinței religioase  și de teama de forțele reformei liberale active în urma erei napoleoniene, A. încercat să creeze Sfînta Alianță cu scopul de a reglementa afacerile europene. Un amalgam de diplomație internațională clarvăzătoare și dorință de a conserva aristocrația paneuropeană împotriva forțelor liberale, Sfînta Alianță nu a reușit să se materializeze.
Ca urmare a insuccesului proiectelor sale diplomatice, A. s-a retras între granițele sale, devenind tot mai represiv și pătruns de religiozitate.
A murit la Taganrog, în sudul Rusiei, la 1 decembrie 1825.

Referințe bibliografice complementare
Leonid I. Strakhousky, Alexander I of Russia. The Man who defeated Napoleon, Westport, Connecticut, 1947; Greenwood Press, 1970.