„Cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru” (AGRIGOROAIEI 1998)

 Ion Agrigoroaiei, Cea mai mare faptă don toată viața neamului nostru, ?, 1998

(...)

Gravitând spre forța morală irezistibilă a Regatului, frații basarabeni și bucovineni, într-o admirabilă unitate de simțire, au cerut ocrotirea puternică și caldă a României libere și au înfăptuit actul măreț al reîntregirii Moldovei. (O primă Adunare reprezentativă a populației Bucovinei votase, la 14/27 octombrie, o rezoluție prin care se hotăra „unirea cu celelalte țări românești, într-un stat național independent”. Congresul General al Bucovinei va vota, la 15/28 noiembrie, Declarația de Unire, de „unire necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României” - n. n. I. A.). Astăzi, Transilvania cheamă brațul nostru vânjos pentru sprijin și unire. La momente mari, nici țara, nici poporul nu au rămas mai prejos. Provinciile românești se ridică cu fruntea către cer pentru întinderea patriei în granițele ei firești, etnice și pentru mântuirea neamului. Sublim este rolul de azi al vitezei armate române și uriaș înțeles are ultimul sacrificiu al poporului. Harta României Mari, pe care o scriem astăzi cu baionetele împăciuitoare, va fi icoana de totdeauna a neamului pe care o vor săruta pururi cu lacrimi de bucurie bătrânii și copiii”.

„Adunarea Națională din Alba Iulia” („Evenimentul”, 21 noiembrie 1918)

Pentru duminică, 18 noiembrie, orele 10 dimineața, a fost sortită Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru. (...) A fost de față poporul românesc în număr uimitor de mare, arătând prin aceasta că toate păturile sociale ale națiunii noastre au participat la această zi mare, istorică adunare, unde s-a hotărât precum trebuia soarta neamului nostru pe vecie. S-au făcut rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, una ortodox răsăriteană și cea greco-catolică. Alba-Iulia rămâne de-a pururi cetatea celei mai mari înfăptuiri istorice românești până în zilele noastre, Alba Iulia care mai e și leagănul de cultură națională, cu mulți cărturari și cu martiri ai cauzei românești, la Alba Iulia se va încorona și primul Împărat Român și poate viitoarea capitală a țării noastre mari”. (La 15-17 octombrie 1922, vor avea loc, la Alba Iulia, festivitățile încoronării regelui Ferdinand și reginei Maria ca suveran ai României întregite. Imediat după Marea Unire, s-a discutat posibilitatea  mutării capitalei la Brașov sau în apropiere de acest oraș, într-o capitală de construit sau la Alba Iulia; problema a rămas însă, din păcate, la acest stadiu.)

„Un act de mare însemnătate” („Opinia”, 28 noiembrie 1918)

Actul istoric de la Alba Iulia depășește, în importanță, tot ce voința românească a cunoscut în cursul răstimpurilor. Unirea mult visată, odinioară abia sperată, constituie astăzi un fapt împlinit. (...) Ferice de generația căreia i-a fost dat să trăiască acest ceas, fericiți cei care au fost contemporani mărețului eveniment.

Unirea era apreciată de către N. Iorga în ziarul său „Neamul Românesc” (25 noiembrie 1918) drept „cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru. Pentru unii e un vis nebun care se îndeplinește. Pentru noi e o necesitate istorică ajunsă la recunoaștere și o suferință mângâiată, o muncă ce-și găsește răsplata. Și astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.

Statul național unitar întregit s-a menținut 22 de ani; el a fost refăcut în parte după cel de-al doilea război mondial, anulându-se numai Dictatul de la Viena, nu și protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, concretizat, pentru noi, în notele ultimative sovietice, răpirea Basarabiei și nordului Bucovinei. La împlinirea a 80 de ani de la marele eveniment, considerăm că avem în continuare „dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.

Lupta românilor pentru întemeierea mitropoliilor ortodoxă și greco-catolică în Ardeal în secolul XIX (IORGA 1915)

Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, cu o prefață despre epoca mai veche, lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, București, 1915

XIV. Triumful împăratului și răsplata Romînilor. Lupta pentru Miropoliile nouă

(...)

(197) Încă de la 18 novembre 1852 se ținuse la Viena, cu intervenția lui Bach, altă conferință episcopală, a Bisericii catolice, și fiindcă vroia Ministeriul, se ajunse la un rezultat, iar Împăratul îl admitea încă de la 12 decembrie, începînd îndată negocierile cu Papa pentru crearea Mitropoliei „greco-catolice”. Deocamdată în iulie urmă la Oradea Mare ceremonia consacrării episcopului Alexandru.

În vremea aceea Șaguna urmă cu factorii hotărîtori ai Monarhiei negocieri pentru desfacerea episcopiei sale de către sârbi, încercări grele și îndelungate.

În același timp se luase o nouă măsură care lovea pe romîni (1): supt pretext că cei din Ardeal repartizați la gloate n-ar fi fost destul de călduroși la apărarea Tronului, grănicerii trebuiau desființați. 

(198) 

Nu e de nevoie să fie decît o singură armată, și armata aceea să fie a Împăratului, a regimului, nu a unei națiuni. Manifestațiile grănicerești din 1848 pecetluiseră hotărîrea Împăratului, deși ele erau făcute în folosul dinastiei. Cine se manifestă o dată într-un fel, poate, în alte împrejurări, să se manifeste și altfel. Regimul special se păstra doar pentru moment, în ce privește fondul de întreținere ale instituțiilor.

Aprobarea Mitropoliei unite din partea Romei venise la 1 mart din anul 1853. Dar numai la 16 octombrie 1855 sosește prelatul trimes din Roma ca să instaleze pe Alexandru Sterca Șuluț în calitatea lui de Mitropolit, puindu-l în legătură canonică cu Oradea Mare și cu cele două episcopii noi, care se stabiliseră, una în regiunile Maramureșului, cu Scaunul în Gherla, cealaltă în regiunile bănățene, cu Scaunul în Lugoj.

Șaguna trebui să cetească proclamații din partea Mitropolitului rival, prin care (2) el chema la Unire ca la singura formă mîntuitoare de suflet pentru toți iubitorii Romei, pe toți urmașii lui Traian, pe toți locuitorii români „de la Marea Neagră prin Tesalia și dincoace de Carpați pînă la malurile Tisei” (3). Și în același timp i se aducea lui, printr-un act metropolitan publicat în Gazeta Transilvaniei, devenit organ oficial, învinuirea că el face prozelitism (4). Și în plîngerea sa el releva că și Ministeriul pare a crede că toți romînii atîrnă de Scaunul blăjean. „Maiestatea Voastră e dreaptă, și Biserica greco-orientală din Ardeal cere doar numai dreptate”, striga Șaguna, la 1 decembre 1855 (1). Trebui ca noul guvernator Schwartzenberg să proteste hotărît contra direcției de asimilație religioasă a Ministeriului; destul că Bisericii rivale i s-a dat sprijin,„prinzînd-o de supțiori”, ; nu e cuviincios a trata religia celor mai mulți romîni ca o „schismă ruginită”, tulburînd liniștea țării. Și în același timp Patriarhul sârbesc reclamă pentru sine pe acești schismatici.

(199) În sfîrșit, petiția de reîntemeiere a Mitropoliei romînești, cu un Consistoriu de mireni, și pentru Bucovina, pe care o prezintară, la 21 august 1860, Șaguna, cu Andrei Mocioni pentru Banat și baronul Petrino pentru Bucovina, fu ascultată. Un nou sinod general ortodox fu ordonat la 27 septembrie, în ajunul Constituției din 20 octombrie. Împăratul declară că „nu e neaplecat la înființarea unei Mitropolii romîne de religiunea ortodoxă răsăriteană”, pe care o cerea, la 26 octombrie, și sinodul diocezan din Sibiu. Dar interesele catolice, greutățile puse de sîrbi, reaua-voință a lui Hacman zăboviră pînă la 1864 hotărîrea definitivă.

De alminterea, încă de la 1857 însuși ministrul de Culte, Thun, spusese limpede - în calitate de catolic, și după dogmele romane - de unde vine împotrivirea. Biserica ortodoxă nu are un șef suprem, cum e la catolici Papa, care să răspundă pentru dînsa, și-i lipsesc oamenii de valoare culturală, ca și demnitarii necesari. Și Șaguna a obiectat că valoarea principală a preoțimii trebuie să fie cea morală și că o mai bună cetire decît a Bibliei și a Sf.Părinți, de ale căror traduceri „Biserica noastră este foarte bogată”,nu se poate. Pe lîngă toate, înaltul funcționar nu se sfiise - intitulînd familiar Verehrtester” pe acest episcop care se privea ca arhiepiscop și șef de Biserică națională - a spune ca ortodocșii din Austria să recunoască pe Papa, o „simplă chestie de onoare”, ceea ce ar ușura mult lucrul (2).

Pentru împăcare personală a acelora care jucaseră un rol în ultimele mișcări ardelene a început, apoi, în era  cea nouă absolutistă, împărțirea de decorații și bani. La trei dintre șefii mișcării din Munții Apuseni li s-au trimes sume însemnate, și ei au făcut gestul acela frumos, care a rămas însă fără urmare, din motive nelămurite, de a consacra o bună parte din această răsplată în bani pentru întemeierea unei societăți literare române.

(...)