Dragostea Jeannei Hebuterne pentru pictorul italian Modigliani (SERGHI 1958)

<
(...)
„Nici tu nu ești Jeanne Hebuterne”! i-am spus odată. „Jeanne? m-a întrebat Voica. Era frumoasă? Ai iubit-o”? „Era așa cum am visat-o”. „Și ea”? „Ea l-a iubit pe Modigliani*”. Voica nu știa cine e Modigliani. „Un mare pictor și un mare bețiv, i-am spus. Se droga, o bătea. Dar Jeanne <<pură și blondă ca o madonă** de Rafael***>> îl urma peste tot. <<Amanți pătimași cu înfățișarea unor eterni logodnici>> (1). Au hotărît să moară împreună. Și, fiindcă n-au reușit, el a  fost dus la spital și a murit acolo, ea s-a aruncat pe fereastră. Era într-a noua lună”

(1) Andre Salmon, Viața lui Modigliani.****
(...)
>

SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele, ed. III, ed. Pontus, 1991, p. 286.

NOTE M.T.
* Amedeo Modigliani (1884 Livorno/Italia - 1920 Paris) = Pictor italian. Reprezentant al Școlii pariziene. (http://www.whoismodi.com/)
** Madonă = 1. Reprezentare plastică a Fecioarei Maria cu pruncul Isus; p. gener. Maica Domnului. 2. Fig. Personificare a perfecțiunii feminine. – Din it. madonna, fr. madone. 
Sursa: DEX '09 (2009) *** Rafael Sanzio (1483-1520) = Pictor și arhitect al Renașterii italiene. Una din temele sale a fost Fecioara Maria.
**** Andre Salmon (1881-1969) = Istoric de artă francez. Promotor al stilului cubist în pictură. La Vie passionnée de Modigliani, 1957.

Protectorii culturii în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...) Dumnezeu îl înzestrase și cu o inimă din cale-afară de bună: plîngea și se entuziasma cu cea mai mare ușurință; afară de asta, ardea de o patimă dezinteresată pentru artă - și cuvîntul „dezinteresat” este cît se poate de potrivit, pentru că tocmai în artă domnul Benevolenski, ca să spunem adevărul, nu se pricepea deloc. De mirare chiar de unde, în virutea căror legi tainice și neînțelese, apăruse la domnia sa această patimă? Căci era un om picioarele pe pămînt, un om ca mulți alții. De alminteri, la noi în Rusia, întîlnești destui oameni de acest fel.
Dragostea față de artă și de artiști se manifestă la acești oameni de nedescris: e un chin să te întîlnești și să stai de vorbă cu dînșii - adevărați butuci unși cu miere... De pildă, niciodată nu-l numesc pe Rafael* - Rafael, ori pe Coreggio** - Coreggio; „divinul Sanzio, incomparabilul de Allegri”, spun ei, pronunțînd afectat. Oricărui artist mediocru, incult, ambițios și ratat i se adresează cu epitetul de geniu, sau, mai exact, gheniu. Nu vorbesc decît de cerul albastru al Italiei, de lămîile de la sud, de boarea parfumată a țărmurilor Brentei***. „Hei, Vanea, Vanea” sau „Hei, Sașa, își spun cu mult patos unul altuia, noi ar trebui să trăim la miazăzi, da, la miazăzi... căci avem suflete de greci, de greci antici!” Îi poți observa la expoziții în fața unui tablou al vreunui pictor rus (trebuie să remarcăm că, de cele mai multe ori, toți acești domni sînt patrioți înflăcărați). Ba fac un pas au doi înapoi, lăsîndu-și capul  pe spate, ba iar se apropie de tablou; ochii li se umezesc de înduioșare... „Ah, Doamne, Doamne, rostesc ei, în sfîrșit, cu glasul sugrumat de emoție, cît suflet, cît suflet a pus!... cît sentiment, nemaipomenit de mult sentiment!... Și cum e conceput! Cu cîtă măiestrie e conceput!” Dar dacă ați vedea ce tablouri au ei în saloanele lor și ce pictori vin sara la dînșii, beau ceai și le ascultă părerile! Tablourile, înfățișînd propriile lor odăi în perspectivă; o perie în planul drept, o grămăjoară de gunoi pe parchetul lucios, un samovar galben pe masă, lîngă geam, și gazda în persoană în halat și în tichie, cu o dîră de lumină pe obraz. Ce de slujitori ai muzelor, cu zîmbetul înfrigurat și disprețuitor, îl vizitează! Ce domnișoare cu fețe palide-verzui trăncănesc la pianele lor! Căci așa e la noi în Rusia: omul nu se dezică unei singure arte - vrea totul. De aceea nu-i deloc de mirare că acești domni amatori sînt și mari protectori ai literaturii ruse, mai ales a celei dramatice... Piese ca Jacopo Sannazzaro**** pentru ei s-au scris. Lupta, de mii de ori descrisă, pe care o duce talentul nerecunoscut cu oamenii, cu lumea întreagă, îi zguduie pînă în adîncul sufletului.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Tatiana Borisovna și nepotul ei: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 218-219.

NOTE M.T. (Wikipedia)
* Rafaello Sanzio (1483 Urbino - 1520 Roma) = Pictor și arhitect important al Renașterii italiene.
** Antonio Allegri „Coreggio” (1489 Coreggio - 1534 Coreggio) = Pictor al Renașterii italiene, aparținând „școlii din Parma”.
*** Brenta = Râu de 174 km în Italia, izvorând din lacurile nordice Levico și Caldonazzo și se varsă în Marea Adriatică, la sude de laguna Veneției.
**** Jacopo Sannazzaro (1480 Napoli -1530 Napoli) = Poet umanist al Renașterii italiene, care a scris în și latină și în italiană.

„Radio Europa Liberă și exilul românesc. O istorie încă nescrisă” (De Flers 2004 & 2005)

Rene Alecu de Flers a fost angajat al postului de radio american Europa Liberă timp de aproape trei decenii. În 2004 a publicat cartea memorialistică Radio Europa Liberă și exilul românesc. O istorie încă nescrisă la editura americană Criterion Publishing (390 pagini), reeditată în 2005 la editura românească Vestala (527 pagini). Autorul dă o explicație surprinzătoare privind geneza cărții și prezența sa la R. E. L.:  „În 1987, când pregăteam să termin activitatea pe care o aveam la Radio Europa Liberă, fusesem rugat de colegi, nu numai de români, să scriu o carte despre acest post de radio. Rămăsesem oarecum stupefiat, deoarece, în realitate, eram bucuros că, în sfârșit, închideam un capitol din viață, care îmi fusese impus fără să mi se dea dreptul la refuz”*.
Fragmente din volum au apărut în serial și în revista americană de literatură și artă „Origini”, realizată de români din SUA (editor Gabriel Stănescu) și sponsorizată de editura Criterion Publishing.
Numărul din mai-iunie 2005 începe cu discuțiile autorului cu trei colegi de la secția română a R. E. L. despre viitorul reginului comunist din România după preluarea puterii de către N. Ceaușescu în martie 1965, la moartea lui Gheorghiu-Dej. El îi avertiza pe colegii săi neîncrezători că „de un an de zile Ceaușescu și-a pus peste tot numai oamenii lui de încredere în punctele cheie”.
Apoi, după Congresul al IX lea al PCR din iulie 1965, care l-a confirmat pe Ceaușescu în funcția de sceretar general, Flers a făcut următoarea constatare: „Ca să fie și mai sigur că toată puterea rămânea cu adevărat în mâna lui, începuseră să apară pe firmamentul conducerii de stat și de partid, unul după altul, frații, surorile și toate rubedeniile lui, plus cele din partea Elenei”.
Confirmarea predicțiilor sale l-a îndepărtat de colegi, dar munca lui Flers era din ce în ce mai acaparată de evoluția României ceaușiste. În plus era responsabil cu „Guildul”**, „DAG”*** și „Consiliul pe Întreprindere”****. Pauza nu și-o mai petrecea cu colegii Wassilko și Gheorghe, ci mergea la Monitoring sau la „cei de sus”.
Al treilea coleg venit după angajarea sa la postul din Munchen a fost Aurora Leicand  ca traducătoare. După ce termina traducerea în engleză a lucrărilor superiorul care avea grad de comandor, aceasta redacta și Revista Presei. Aflând de pasiunea pentru fotografie a lui Flers, Leicand l-a rugat să-i dea lecții în acest domeniu. Deoarece autorul nu se descurca foarte bine în românește, a întrerupt lecțiile cu acesta pentru a le continua cu Robert Lackenbach, un coleg american de la Departamentul de Știri. Apoi s-a înscris la un club fotografic din capitala Bavariei și toată pregătirea ei s-a concretizat cu o expoziție la Haus der Begegnung, unde fusese prezentată însă ca absolventă a unui curs fotografic la Universitatea București. Ceea ce l-a făcut pe Flers să concluzioneze cu regret: „Mă obișnuisem cu caracterul românului, dar când vedeam cât de departe se mergea, am rămas uluit. Știam adevărul și puteam interveni. (...) Dacă aș fi întrevăzut că îmi va da o lovitură pe la spate, poate aș fi făcut-o.”
Apoi, Gheorghe i-a prezentat-o pe Anca Moschuna-Sion, pe care o zărise anterior în biroul comandorului împreună cu mama ei, Irina Moschuna-Sion. Fiica a fost instalată la F-10, iar mama ca secretară la Departamentul Român de Emisiuni.
Între timp superiorul care avea grad de amiral și care se apropia de 90 de ani a ieșit la pensie și comandorul a fost promovat în funcția sa. Colegul Gheorghe dorea să fie promovat în funcția avută pînă atunci de comandor și încerca să-l propună pe Wassilko ca evaluator. Deși Flers s-a opus acestei manevre pe baza vechimii sale, Gheorghe a pus la cale alta: „Era numai nevoie să știi unde și cum să faci plecăciuni. Nepotismul avea precădere. Cu poziția inventată special pentru el, d-ul von* **** Wassilko fusese ridicat în grupa IX, superioară mie. (...) Conducerea postului de radio nu era interesată cum se ajungea la astfel de hotărâri. Bine sau nu, pentru ei, singurul lucru important era ca organizația să funcționeze.” Noua poziție a lui Wassilko a făcut ca atmosfera în biroul împărțit cu autorul să fie tensionată. Dar abia după trei ani Wassilko a fost mutat la F-8, împreună cu comandorul, cu care împărtășea specialitatea relațiilor internaționale și viciul fumatului, neacceptat în biroul lui Flers.
Pe la jumătatea lui 1965, texanul Paul Collins, director al Departamentului de Cercetări, l-a angajat pe Robert Edgar Rafael la Secția Română de Documentare, în pofida opoziției lui Gheorghe, care nu dorea colegi evrei în secție. Gheorghe a încercat totuși ceva: le-a amintit superiorilor că Rafael nu putea fi angajat din cauza lui Flers, care făcuse parte dintr-o unitate specială. Când a trebuit să pună în practică decizia superiorului american, Gheorghe l-a prezentat pe Rafael lui  Flers în biroul pe care urmau să-l împartă până la găsirea altei soluții, așteptându-se ca în scurt timp să aibe loc dispute între cei doi. De la prima întâlnire Flers i-a dezvăluit lui Rafael că a fost locotenent în Sturmbrigade Frankreich******: „Nu sunt rasist, dar când sunt călcat pe bătături, sunt obișnuit să mă apăr. Cum te vei comporta așa mă voi comporta și eu. Mi-a dat de înțeles că era de aceeași părere.” Flers l-a inițiat pe Rafael în abecedarul secției, dar mai târziu a aflat că acesta era specialist și că prelua poziția eliberată de comandor. Flers a bănuit că Gheorghe mizase probabil pe o rezistență din partea sa, dar Gheorghe nu știa că el nu se putea opune la o angajare din afară. O divergență tacită între cei doi colegi de birou a apărut însă în ceea ce o privea pe soția româncă a lui Rafael, cu care Flers a făcut cunoștință cu ocazia petrecerii de Revelion organizată de R. E. L., prima și ultima la care a participat autorul.

SURSA
„Origini”, Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 96-97 (www.origini.uv.ro)

NOTE M. T.
* http://www.lumeacartii.ro/carti/europa-libera-si-exilul-romanesc/973-87174-1-8.html
**Guildul=Newspaper guild (http://www.lumeacartii.ro/carti/europa-libera-si-exilul-romanesc/973-87174-1-8.html)
***DAG= Deutsche Angestellten Gewerkschaft (http://www.lumeacartii.ro/carti/europa-libera-si-exilul-romanesc/973-87174-1-8.html)
****Consiliul pe Întreprindere=Consiliul Naționalităților R.E.L. (http://www.lumeacartii.ro/carti/europa-libera-si-exilul-romanesc/973-87174-1-8.html)
*****von=din; de la (limba germană). Parte de vorbire care indica un titlul nobiliar în spațiul german.
******Sturmbrigade Frankreich=Brigada de asalt Franța. Unitate SS formată în 1943 din voluntari francezi și care a luptat de partea Germaniei naziste pe frontul antisovietic în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Roma sfârșitului de secol XIX văzută de o tânără englezoaică (MAUGHAM 1902)

Scriitorul englez W. Somerset Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Eroina, descendentă a unei familii nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul familiei eroinei. Din cauza discrepanțelor care ies la suprafață la puțin timp după nuntă, Bertha părăsește temporar reședința de la Court Leys, plecând într-o călătorie la Roma cu mătușa ei.

<(…)

Închiriaseră un apartament pe Via Gregoriana și într-o dimineață, trezindu-se Bertha nu-și dăduse seama unde se află. Ușurarea pe care o simți fu atît de deplină, încît nu-I vedea a crede cu adevărat: trăia cu teama că visul se va termina, că se va trezi din nou între zidurile închisorii de la Court Leys. Era o adevărată încîntare să hoinărești prin locuri însorite, unde aerul era parfumat de miros de violete și de trandafiri. Oamenii păreau ireali, ca și fetele ce serveau drept model pictorilor și care trîndăveau pe treptele din Piazza di Spagna, ca și ștrengarii zdrențăroși, ciudat costumați și gălăgioși, ca și cuvintele argintii ce mîngîiau aerul. Cum să crez că era că era vorba de viață adevăratăcând îți oferea un cer albastru și un soare strălucitor, încât inima îți tresălta de bucurie, de liniște, de pace și de minunata îngăduință de a-ți pierde vremea fără a face nimic? Viața adevărată era sumbră și obositoare, iar decorul în care se desfășura – un conac de pe vremea regelui George, înconjurat de cîmpii pustii, bătute de vânturi. În viața adevăratătoți oamenii erau foarte virtuosi și foarte mărginiți; cele zece porunci. Te strîngeau din toate părțile amenințîndu-te cu flăcările iadului și cu osînda veșnică. Temniță cu atît mai îngrozitoare cu cît nu are ziduri, nici lacăte și nici zăvoare. Dar dincolo de pietrele sumbre, pe care stătea scris: „Să nu…” se întindea un tărîm de miresme și de lumini, unde razele soarelui îți făceau sîngele să urce năvalnic în vine, unde florile parfumau aerul nestingherite de nimeni, ca semn că bogățiile trebuie cheltuite și virtutea risipită; unde fluturii își scuturau aripile ici și colo, în bătaia vînturilor de primăvară, neștiind și nesinchisindu-se încotro se duceau. Tărîmul acesta ce se întindea dincolo de cele porunci era un pămînt pe care creșteau măslini cu umbra plăcută și unde marea își săruta tandru țărmurile, învățîndu-i pe flăcăi cum să le sărute pe fecioare; acolo buzele nu erau supuse unor eforturi grotești, ci erau arcuri ale lui Cupidon; acolo ochi negri aruncau priviri scînteietoare, spunîndu-i călătorului că n-avea de ce se teme, pentru că Dragostea n-așteaptă să fie chemată de două ori. Sîngele era fierbinte și mîinile zăboveau unele într-altele cu o dulce apăsare și buzele roșii te rugau să le dai sărutări. Acolo trupul și sufletul mergeau unul lîngă celălalt și fiecare era mulțumit de prezența celuilalt. O, dă-mi soarele acestui tărîm binecuvîntat și o grădină cu trandafiri și murmurul minunat al unui pîrîiaș; dă-mi un mal umbrit, și vin, și cărți și buzele de coral ale lui Amaryllis și voi trăi în deplină fericire cel puțin zece zile…

Viața la Roma i se părea Berthei un joc. Domnișoara Ley îi lăsa multă libertate, iar Bertha hoinărea prin locuri necunoscute. Adesea se ducea în piață printre tarabe uitîndu-se la o mie de lucruri pe care n-avea de gînd să le cumpere; atingea cu degetele mătăsuri brodate și obiecte antice de argint, zîmbind la auzul complimentelor ce i le făcea vreun negustor amabil. Oamenii forfoteau în jurul ei, discutau volubil, grozav de vii și totuși, cum ea nu putea crede că ceea ce vede e adevărat, ciudat de ireal. Se duse la galeriile de artă, vizită Capela Sixtină și stampele lui Rafael; nefiind grăbită, cum sînt turiștii, și lipsită de sentimentul datoriei, își petrecea uneori cîte o dimineață întreagă în fața vreunui tablou sau admirînd un colț al vreunei vechi biserici, țesînd din tot ceea ce vedea fanteziile imaginației ei.

Și cînd simțea nevoia să fie în preajma se ducea la Pincio și se amesteca în mulțimea care asculta orchestra. Călugărul franciscan, în rasa lui cafenie, stînd puțin mai la o parte părea o figură dintr-o piesă romantică, iar soldații în uniforme vesele, bersaglierii, cu pene de cocoș la pălărie, păreau un cor dintr-o operă comică. Și mai erau acolo preoții îmbrăcați în straie negre, unii bătrîni și grași, bucurîndu-se de lumina plăcută a soarelui și trăgînd din țigară, împăcați cu ei înșiși și cu lumea; alții, tineri și neliniștiți, cu pofet încă nepotolite ce răzbăteau din ochii lor negri. Și cu toții păreau fericiți cum sînt copiii care zburdă și se hîrjonesc scoțînd țipete de veselie.

(...) Cînd veni primăvara, petrecu ore în șir în grădinile ce împrejmuiau orașul; rămășițele Romei străvechi se îmbinau cu o abundență vegetală aproape tropicală, stîrnindu-i noi și rafinate emoții. Florile creșteau din sarcofage cu o exuberanță sălbatică, făcîndu-și parcă de cap, ca o ironie față de mormîntul din care răsăreau. Trandafirul și floarea de nu-mă-uita se înalță din putregaiuri omenești și descompunerea omului vestește întotdeauna o altă naștere; lumea merge mai departe, frumoasă și de-a pururi nouă, savurîndu-și din plin vigoarea.

Bertha de duse la Villa Medici și se așeză în așa fel încât să poată observa lumina strălucind pe fațada vechiului palat și pe Syrius privind pe furiș printre trestii. Studenții o zăriră și întrebară cine e frumoasa care zăbovește atît de îndelung fără să-i pese de privirile ce-o pironesc. Se duse să viziteze Villa Doria-Pamphili, majestuoasă și fastuoasă reședință de vară pe potriva unor prinți în veșminte bogate, a unor episcopi și cardinali. Iar ruinele Palatinului, cu chiparoșii și aleile lui bine întreținute, îi mînară gîndurile tot mai departe, în trecut, și o făcură să-și închipuie timpurile de glorie ale unei împărății străvechi.

Dar grădina lui Mattei, cea mai sălbatică dintre toate, îi plăcea cel mai mult. Era mai rodnică și mai bogată decît celelalte; din cauză că era departe și deci greu de ajuns acolo, puțini o vizitau și Bertha putea rătăci prin ea ca și cum ar fi fost a ei. Uneori cîte un grup de seminariști venea să se plimbe pe aleile năpădite de iarbă, o vie pată de culoare proiectată pe verdeața lăsată în paragină.

Apoi se întorcea acasă ostenită și fericită; ședea în fața ferestrei deschise și urmărea apusul. Soarele se ascundea în spatele catedralei Sfîntul Petru și majestuoasa clădire se transfigura într-un templu de foc și de aur; Domul radia, nu mai era clădit din piatră ci din lumină și raze de soare; era coroana unui palat al lui Hyperion. Apoi, o dată cu căderea nopții, catedrala se reliefa prin întuneric, un profil măreț pe splendoarea boltei cerești.>

SURSA

W. Somerset-Maugham, Triumful dragostei, traducere de Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 236-239.

O schiţă pentru ultimul tablou a pictorului Rafael, scoasă la licitaţie 

REALITATEA, București, 5 septembrie 2012