Scriitorul englez W. Somerset Maugham (1874-1965) a
publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a
cărui acțiune se petrece după 1885. Eroina, descendentă a unei familii
nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward
Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul
familiei eroinei. Din cauza discrepanțelor care ies la suprafață la puțin timp
după nuntă, Bertha părăsește temporar reședința de la Court Leys, plecând
într-o călătorie la Roma cu mătușa ei.
<(…)
Închiriaseră un apartament pe Via Gregoriana și într-o
dimineață, trezindu-se Bertha nu-și dăduse seama unde se află. Ușurarea pe care
o simți fu atît de deplină, încît nu-I vedea a crede cu adevărat: trăia cu
teama că visul se va termina, că se va trezi din nou între zidurile închisorii
de la Court Leys. Era o adevărată încîntare să hoinărești prin locuri însorite,
unde aerul era parfumat de miros de violete și de trandafiri. Oamenii păreau
ireali, ca și fetele ce serveau drept model pictorilor și care trîndăveau pe
treptele din Piazza di Spagna, ca și ștrengarii zdrențăroși, ciudat costumați
și gălăgioși, ca și cuvintele argintii ce mîngîiau aerul. Cum să crez că era că
era vorba de viață adevăratăcând îți oferea un cer albastru și un soare
strălucitor, încât inima îți tresălta de bucurie, de liniște, de pace și de
minunata îngăduință de a-ți pierde vremea fără a face nimic? Viața adevărată
era sumbră și obositoare, iar decorul în care se desfășura – un conac de pe
vremea regelui George, înconjurat de cîmpii pustii, bătute de vânturi. În viața
adevăratătoți oamenii erau foarte virtuosi și foarte mărginiți; cele zece
porunci. Te strîngeau din toate părțile amenințîndu-te cu flăcările iadului și
cu osînda veșnică. Temniță cu atît mai îngrozitoare cu cît nu are ziduri, nici
lacăte și nici zăvoare. Dar dincolo de pietrele sumbre, pe care stătea scris:
„Să nu…” se întindea un tărîm de miresme și de lumini, unde razele soarelui îți
făceau sîngele să urce năvalnic în vine, unde florile parfumau aerul
nestingherite de nimeni, ca semn că bogățiile trebuie cheltuite și virtutea
risipită; unde fluturii își scuturau aripile ici și colo, în bătaia vînturilor
de primăvară, neștiind și nesinchisindu-se încotro se duceau. Tărîmul acesta ce
se întindea dincolo de cele porunci era un pămînt pe care creșteau măslini cu
umbra plăcută și unde marea își săruta tandru țărmurile, învățîndu-i pe flăcăi
cum să le sărute pe fecioare; acolo buzele nu erau supuse unor eforturi
grotești, ci erau arcuri ale lui Cupidon; acolo ochi negri aruncau priviri
scînteietoare, spunîndu-i călătorului că n-avea de ce se teme, pentru că
Dragostea n-așteaptă să fie chemată de două ori. Sîngele era fierbinte și
mîinile zăboveau unele într-altele cu o dulce apăsare și buzele roșii te rugau
să le dai sărutări. Acolo trupul și sufletul mergeau unul lîngă celălalt și
fiecare era mulțumit de prezența celuilalt. O, dă-mi soarele acestui tărîm
binecuvîntat și o grădină cu trandafiri și murmurul minunat al unui pîrîiaș;
dă-mi un mal umbrit, și vin, și cărți și buzele de coral ale lui Amaryllis și
voi trăi în deplină fericire cel puțin zece zile…
Viața la
Roma i se părea Berthei un joc. Domnișoara Ley îi lăsa multă libertate, iar
Bertha hoinărea prin locuri necunoscute. Adesea se ducea în piață printre
tarabe uitîndu-se la o mie de lucruri pe care n-avea de gînd să le cumpere;
atingea cu degetele mătăsuri brodate și obiecte antice de argint, zîmbind la
auzul complimentelor ce i le făcea vreun negustor amabil. Oamenii forfoteau în
jurul ei, discutau volubil, grozav de vii și totuși, cum ea nu putea crede că
ceea ce vede e adevărat, ciudat de ireal. Se duse la galeriile de artă, vizită
Capela Sixtină și stampele lui Rafael; nefiind grăbită, cum sînt turiștii, și
lipsită de sentimentul datoriei, își petrecea uneori cîte o dimineață întreagă
în fața vreunui tablou sau admirînd un colț al vreunei vechi biserici, țesînd
din tot ceea ce vedea fanteziile imaginației ei.
Și cînd simțea nevoia să
fie în preajma se ducea la Pincio și se amesteca în mulțimea care asculta
orchestra. Călugărul franciscan, în rasa lui cafenie, stînd puțin mai la o
parte părea o figură dintr-o piesă romantică, iar soldații în uniforme vesele,
bersaglierii, cu pene de cocoș la pălărie, păreau un cor dintr-o operă comică.
Și mai erau acolo preoții îmbrăcați în straie negre, unii bătrîni și grași, bucurîndu-se
de lumina plăcută a soarelui și trăgînd din țigară, împăcați cu ei înșiși și cu
lumea; alții, tineri și neliniștiți, cu pofet încă nepotolite ce răzbăteau din ochii
lor negri. Și cu toții păreau fericiți cum sînt copiii care zburdă și se hîrjonesc
scoțînd țipete de veselie.
(...) Cînd veni
primăvara, petrecu ore în șir în grădinile ce împrejmuiau orașul; rămășițele
Romei străvechi se îmbinau cu o abundență vegetală aproape tropicală,
stîrnindu-i noi și rafinate emoții. Florile creșteau din sarcofage cu o
exuberanță sălbatică, făcîndu-și parcă de cap, ca o ironie față de mormîntul
din care răsăreau. Trandafirul și floarea de nu-mă-uita se înalță din
putregaiuri omenești și descompunerea omului vestește întotdeauna o altă
naștere; lumea merge mai departe, frumoasă și de-a pururi nouă, savurîndu-și
din plin vigoarea.
Bertha de duse la Villa
Medici și se așeză în așa fel încât să poată observa lumina strălucind pe
fațada vechiului palat și pe Syrius privind pe furiș printre trestii. Studenții
o zăriră și întrebară cine e frumoasa care zăbovește atît de îndelung fără să-i
pese de privirile ce-o pironesc. Se duse să viziteze Villa Doria-Pamphili,
majestuoasă și fastuoasă reședință de vară pe potriva unor prinți în veșminte
bogate, a unor episcopi și cardinali. Iar ruinele Palatinului, cu chiparoșii și
aleile lui bine întreținute, îi mînară gîndurile tot mai departe, în trecut, și
o făcură să-și închipuie timpurile de glorie ale unei împărății străvechi.
Dar grădina lui Mattei, cea
mai sălbatică dintre toate, îi plăcea cel mai mult. Era mai rodnică și mai
bogată decît celelalte; din cauză că era departe și deci greu de ajuns acolo,
puțini o vizitau și Bertha putea rătăci prin ea ca și cum ar fi fost a ei.
Uneori cîte un grup de seminariști venea să se plimbe pe aleile năpădite de iarbă,
o vie pată de culoare proiectată pe verdeața lăsată în paragină.
Apoi se întorcea acasă
ostenită și fericită; ședea în fața ferestrei deschise și urmărea apusul. Soarele
se ascundea în spatele catedralei Sfîntul Petru și majestuoasa clădire se transfigura
într-un templu de foc și de aur; Domul radia, nu mai era clădit din piatră ci din
lumină și raze de soare; era coroana unui palat al lui Hyperion. Apoi, o dată
cu căderea nopții, catedrala se reliefa prin întuneric, un profil măreț pe
splendoarea boltei cerești.>
SURSA
W. Somerset-Maugham, Triumful dragostei, traducere de Liliana
Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 236-239.
