Ioan Crețescu-Voinea, Modernism și postmodernism în arhitectură, „Tomis”, Constanța, iun.-iul. 1995, p. 1, 2
Așa numită arhitectură modernă a secolului XX a respectat reguli și definiții foarte precise, și ea a lăsat o amprentă ineluctabilă asupra lumii noastre edilitare. Întregul fenomen este supus astăzi unor atacuri vehemente, iar valoare sa este pusă la îndoială. Afirmația că „arhitectura modernă este defunctă” e acum la modă. Din ce în ce mai des ne este dat să auzim că ne aflăm deja în perioada postmodernistă. Nici una dintre regulile ce au guvernat perioada modernistă vreme de peste o jumătate de secol nu mai este valabilă. Această „contrarevoluție” constituie subiectul unor discuții aprinse purtate între arhitecți, istorici, teoreticieni și critici,discuții care vor influența fără îndoială aspectul edificiilor ce vor fi construite în viitor și care, de aceea, prezintă interes pentru noi toți.
Dar într-o epocă în care revoluțiile de toate felurile abundă, noi tindem să nu le mai acordăm importanța cuvenită. Cu toate acestea, schimbările produse în secolul XX în peisajul arhitectonic sunt poate cele mai radicale schimbări ce au avut loc în această perioadă. Noi am fost martorii unei expansiuni explozive și modificări radicale a centrelor urbane, care au devenit labirinturi de defileuri de oțel, sticlă și beton. Doar numele orașelor au rămas aceleași. Din punct de vedere tehnologic, nici una din aceste clădiri nu ar fi putut construită în alt secol, arhitectura modernă devenind automat stilul universal al secolului XX. Nu are importanță dacă acest stil place sau nu; el nu pare a fi avut nevoie de încurajarea sau aprobarea cuiva. Își mai amintește cineva cât de aprigă a fost lupta avangardei pentru acceptarea acestor idei revoluționare? Mai păstrează cineva în amintire acel devotament intelectual, fervoarea acelor propovăduiri? Farmecul acelor cercuri de oameni ce împărtășeau această nouă viziune? Valul de indignare cu care au fost întâmpinate primele construcții „moderne”? Acele prime controverse asupra acoperișurilor plane? Acele expoziții menite să promoveze „the good design”?
Desigur, construcțiile moderne în sine conțin predici și învățături, dar, în retrospectivă, ele conțin și o bună doză de ironie. Astăzi nu mai putem fi siguri de nimic. Nu mai dispunem de principii general valabile, de unități de măsură sau idealuri sigur și universal aplicabile. Nu este surprinzător că principiile arhitecturii moderne - atât de sigure, de superioare, de binecuvântat cu revelația frumosului și adevărului - sunt astăzi ținta unor insistente atacuri. Este ușor de dovedit astăzi că acel cuceritor vid de mântuire prin design a eșuat. Este ușor să aduci dovezi de ignoranță, corupție și abuz, decât să-ți amintești esența viziunii și bunele intenții. Eșecurile arhitecturii moderne sunt atât de voluminoase și vizibile - noi le întâlnim la fiecare colț de stradă. Suntem conștienți de pierderile ireparabile pe care respingerea trecutului le-a adus orașelor noastre - demolarea nesăbuită a unor construcții de valoare istorică, lezarea prin dimensiuni exagerate a raporturilor firești existente în mediul ambiant, ignorarea și neglijarea acelei continuități caracteristice a culturii urbane.
Dacă țelurile arhitecturii moderne ar fi fost mai modeste, s-ar putea ca această mișcare să fi fost mai puțin vulnerabilă. Acele idealuri au fost formulate însă într-o perioadă de mare optimism în privința capacității omului de a perfecționa sa existență, sistemele sociale și politice și condițiile sale de viață în general.
Sub stindardul postmodernismului s-au unit un număr de tabere (a căror conviețuire nu este totdeauna armonioasă) cu cele mai diferite credințe, începând cu formaliștii, care reduc totul la abstracții universale de tipologie și semiologie, și sfârșind cu așa-zișii inclusiviști, care îmbrățișează fără alegere tot ce este tot ce este istoric și tot ce este ambiental. Disputele continuă ad ennui, iat uneori ad nauseam, numitorul comun al diferitelor școli de gândire fiind doar credința că modernismul aparține trecutului. Tendința predominantă este de respinge integral modernismul drept o aberație temporară. Dintre aceste critici, unele sunt sincere și reprezintă ritualul anevoios de încheiere a unei epoci arhitecturale; altele nu sunt decât modă - cel mai nemilos vehicul al transformărilor. Pasiunea repudierii se răspândește epidemic.
Ca mișcare, arhitectura modernă dă semne de bătrânețe; la urma urmelor, ne referim la o perioadă ce ocupă o parte a secolului XIX și cea mai mare parte a secolului XX. Această mișcare este destul de veche, pentru a putea prezenta un volum de realizări impresionante și un stil caracteristic care ocupă deja un loc precis în istoria artelor. Ea a parcurs desigur un proces de transformare, căci natura artei nu este statică. Volumul lucrărilor este suficient de mare și prezintă suficientă continuitate pentru a conține acele succese și eșecuri care fac posibilă analizarea și evaluarea. O mișcare atât de amplă, care a persistat atât de mult timp nu poate fi o eroare globală. În timp ce adversarii sunt preocupați de evidențierea tot ceea ce a constituit eșec - fiecare hotărâre greșită, fiecare cusur de execuție - istoricii se află pentru prima dată într-o poziție prielnică unei analizări obiective a acestei lungi perioade de activitate arhitecturală în ansamblul ei. Pentru un teoretician, aceasta este, desigur, o poziție demnă de invidiat.
Este mult prea trivial a formula atacuri bazate în exclusivitate pe greșeli. Arhitectura modernă este un imens, fascinant și incontestabil fait accompli, egalat doar de foarte puține perioade de magnitudine creatoare comparabile în istoria civilizației umane. Această perioadă a cuprins somități ce se cer comparate cu protagoniștii cunoscuți ai celorlalte perioade de mare creativitate; Alvar Alto, Le Corbusier și Mies van der Rohe ocupă deja un loc de onoare în istoria artelor.
Cred că cele mai potrivite cuvinte pentru descrierea stării actuale a arhitecturii sunt calificate ambiguu, curios și dezordonat. Într-o asemenea situație este greu a detecta valorile reale. Majoritatea noilor idei nu-și găsesc materializarea în cadrul peisajului urban; ele continuă să populeze cu precădere paginile revistelor de specialitate și să fie discutate în cadrul simpozioanelor. Dar toate aceste inițiative generează un volum surprinzător de energie. Acesta este genul de ambiguitate ce pare a fi caracteristic pentru acele importante și anevoioase faze de tranziție de la o epocă la alta.
Dorința de a remodela lumea este treptat înlocuită cu dorința de a remodela arta. Trecerea de la activismul social al arhitecților din deceniul al optulea la intensele preocupări ezoterice ale celor din deceniul actual constituie fără îndoială o mutație traumatică. Întrebările fundamentale privind rolul arhitectului în societatea contemporană și răspunderea sa față de aceasta continuă să rămână fără răspuns. Dacă noi insistăm însă să ne concentrăm asupra greșelilor trecutului recent, arhitectura timpurilor noastre va fi și ea un eșec. Este greu de apreciat în ce măsură arhitecții ar purta vina unui asemenea eșec. Creațiile lor sunt condiționate într-o foarte mare măsură de condiții, concepții, deziderate și restricții pe care ei nu le pot influența. Este foarte probabil că aspectul mediului nostru arhitectural este cel pe care îl dorim și pe care îl merităm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu