MIHAI VITEAZUL ÎN ISTORIA SECUILOR

Dacă originea secuilor este şi astăzi o temă de dezbatare pentru istorici, fiind legată de îndelungatulul proces al marilor migraţii din spaţiul euroasiatic din sec. IV- XIII, procesul de colonizare a acestora în Transilvania este mai bine documentat. Aşezarea secuilor în Ardeal a fost simultană cu cucerirea acestui teritoriu de către maghiari, proces derulat în sec. X-XIII pe direcţia NV-SE şi în care secuii aveau rolul de grăniceri.

La sfârşitul procesului de cucerire, Ţinutul Secuiesc (Szekelyfold) din SE Ardealului a fost organizat în secolele XIV-XV în scaune(szek), concept de unitate administrativ-teritorială preluat probabil de la saşi şi folosit în izvoarele scrise abia cu începere din sec. XIV. Cele şapte scaune secuieşti au fost: Arieş, Ciuc, Kezd, Mureş, Orbai, Sepsi/Sf.Gheorghe, Tileagd (devenit ulterior Odorhei). Ulterior, prin contopirea scaunelor Kezdi, Sepsi şi Orbai s-a format scaunul Trei Scaune. Fiecare scaun secuiesc era condus de judele scaunului sau al locului (lat. Judex sedis sau judex terrestris). Scaunele secuilor aveau în fruntea lor pe comitele secuilor, funcţie care reprezenta a doua demnitate în voievodatul Transilvaniei. Capitala tradiţională a ţinutului secuiesc era la Târgu Mureş, oraş regal denumit atunci Székelyvásárhely ("Târgul Secuiesc") sau, în latina medievală, "Novum Forum Siculorum"("Noul loc al adunării secuilor"(1)

În opinia istoricului maghiar contemporan Jeno Szucs, începutul procesului de maghiarizare a secuilor a fost timpuriu şi dacă au fost totuşi socotiţi un neam aparte, acest fapt se explică prin organizarea socială şi obiceiurile specifice, precum şi prin calitatea lor de „naţiune politică” în structura feudală târzie a Transilvaniei (2) ca membri ai Unio Trium Nationum din 1437.

De asemenea, mai mulţi cărturari umanişti din sec. XVI au menţionat specificul acestui popor. Astfel, Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), în opera sa Hungaria (1536), identifica secuii printre popoarele ’’diferite’’ de maghiari din regatul Ungariei, vorbind limbi ’’deosebite’’. Deşi la prima vedere "limba, ca si toate obiceiurile" îi apropiau de unguri conform sasului Georg Reicherstorffer (1500-1550), medicul italian Francesco della Valle (?-1545) nu putea sa nu remarce că secuii "totusi sunt un neam barbar", altceva "decat ungurii". Cunoscator al societăţii ardelene, Anton Verancsics (1504-1578) sublinia că secuii "se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai; afara de religie, şi nu se aseamana nicidecum, nici ca limba, cand vorbesc dupa chipul stramosilor". Diverşi autori îi defineau ca un "neam de oameni crunţi" (P. Ranzanus), "aspru şi aprig, ca şi născut pentru lupta" (Reicherstorffer), "oameni crânceni şi războinici" (Istvan Brodarics), motiv al rezistentenţei pentru păstrarea privilegiilor pe care regalitatea si marea nobilime ungurească au fost obligate sa li le recunoasca permanent. Până târziu, în epoca moderna, secuii s-au bucurat "de legi şi obiceiuri cu totul deosebite de ale altora", împartindu-şi "între ei mostenirile si slujbele pe triburi si spite de neam" (A. Possevino). Folositi exclusiv în slujbe militare, şi-au păstrat calitatea de oameni liberi, traind "dupa legile si moravurilor lor", în opinia lui Reichertorffer. Şi această continuitate a unor caracteristici ale organizarii primare, gentilico-tribale, a reprezentat un sprijin pentru păstrarea individualitatii secuilor fata de puternicul aliat maghiar. Situatie de excepţie la care o contribuţie şi-a adus-o şi plasarea geopolitica "la marginea", potrivit lui della Valle, teritoriilor controlate politico-militar de regalitatea ungară.(3)

În secolul XVI istoria secuilor a fost marcată de mişcări sociale îndreptate fie împotriva propriilor fruntaşi, cum a fost cazul în 1562, fie împotriva principilor din familia Bathory, ca în anul 1575. Ca pedeapsă pentru aceste revolte, li s-au suprimat vechile libertăţi. La adunarea naţională din 1558 din Turda s-au pus introdus taxe asupra secuilor, ca urmare, în 1562 aceştia s-au răzvrătit împotriva principelui János Zsigmond. Răscoala a fost înăbuşită în sânge şi la adunarea naţională din acelaş an de la Sighişoara secuimea a fost declarată "domeniu liber al regelui", cu aceasta începând procesul de destrămare a vechii organizări secuieşti şi înglobarea treptată a secuimii în sistemul uniformizat al principatului. Tot în sec. XVI, Reforma protestantă s-a impus şi în secuime, mai ales la presiunea principelui, şi a câştigat teren în zona Odorheiului, Ciucul rămânând fidel catolicismului. În 1567, principele a pornit împotriva secuilor din scaunul Ciucului, pentru a-i convertească cu forţa. În sâmbăta Rusaliilor, conduşi de preotul din Joseni, aceştia s-au opus şi au învins, de atunci apărând tradiţia pelerinajului de Rusalii, chiar schimbat între timp – care este de fapt şi comemorarea acestui eveniment. După moartea lui János Zsigmond secuii ajunşi în pragul foametei din cauza dărilor exagerate s-au prezentat înarmaţi la adunarea naţională din Teiuşi cerând abolirea taxelor, dar noul principe, Báthori István le-a refuzat cererea. Ca urmare secuii din Ciuc şi Gheorgheni s-au răzvrătit de câteva ori, dar rămaşi singuri n-au avut sorţi de izbândă. Báthori Zsigmond, următorul principe al Transilvaniei, a atras secuii în campaniile sale antiotomane, cu promiterea restaurării libertăţilor acestora. Printre altele, secuii din scaunele Odorheiului şi Ciucului, care au ajuns iobagi din cauza introducerii taxelor, au fost dezrobiţi .(4)

Când a preluat, în 1599, tronul principatului Transilvaniei de la ruda sa Zsigmond Bathori, cardinalul Endre Bathori a intrat în relaţii strânse cu Poarta otomană şi Ieremia Movilă, domnul Moldovei, adversar al lui Mihai Viteazul. Simţindu-se încercuit, Mihai a intrat în octombrie acelaşi an în Transilvania cu armata sa, fiind bine primit de secuii care, după cum spune Nicolae Bălcescu, ’’aveau o ură fieroasă împotriva nobililor şi mai ales împotriva familiei Bathoreştilor’’(5).

În consecinţă, apelul cardinalului la vitejii soldaţi secui cu promisiunea restabilirii drepturilor tradiţionale a rămas fără rezultat. Cum spunea Bălcescu: ’’ura săcuilor asupra lui Andrei era atât de mare, încât nici ameninţările, nici făgăduielile nu-i putură îndupleca a lua armele în favorul lui’’ (6).

Pe de altă parte, Mihai, după ce a intrat în Ardeal, a trimis pe căpitanii secui aflaţi în slujba sa – Gheorghe Mako, Ioan Tamasfalvi, Ştefan Haraly şi Ştefan Domos – să-i îndemne pe conaţionalii lor să i se alăture, promiţându-le restabilirea vechilor libertăţi. Apelul său a fost primit cu entuziasm de ţăranii secui, care i-au cerut permisiunea de a dărâma cetatea Varhegy, construită de principele Janos Zsigmond (1540-1571) cu scopul de a controla zonele secuieşti. Flăcările care au cuprins cetatea au devenit semnalul pentru o revoltă spontană împotriva nobilimii, după cum ne spune Bălcescu:’’sfărâmând şi arzând palaturile nobililor, ceilalţi săcui, în pilda lor, năvăliră cu atâta furie asupra palaturilor celor mari, încât mai nici unul nu scăpă de omor (...) Între aceste palate fură arse şi palatul şi posesiile lui Ion Boldi din săcuime, pe care cu greşală spun unii că se arseră de Mihai Vodă.’’(7)

Apoi, la 28 octombrie Mihai obţine victoria de la Şelimbăr împotriva cardinalului, succes la care şi-au adus contribuţia şi cei 1000 de secui din armata sa. Ajuns stăpân al Transilvaniei, în numele împăratului Rudolf II Habsburg, Mihai nu-şi uită promisiunea şi emite la 7 martie 1600 următorul act: ’’Noi, Mihai voievodul Ţării Româneşti, sfetnicul Maiestăţii sale împărăteşti şi crăieşti, locţiitorul său în Ardeal şi căpitanul suprem al oştilor sale din hotarele ţinuturilor împrejmuitoare şi supuse Ardealului:

Pentru pomenirea viitoare a lucrului, fericirea, rămânerea şi slobozirea comunităţii creştine de obşte, dar mai ales grijile şi silinţele noastre pentru ocrotirea acestei provincii, Ardealul, care este împrejmuit din toate părţile de atâtea nevoi, primejdii şi duşmani, ne silesc ca noi să dăm credincioşilor noştri secui (...), să le îngăduim şi să le păstrăm în toate articolele şi clauzele lor, drepturile şi slobozeniile date, dăruite şi păstrate de regii de odinioară ai Ungariei, anume regele Matei (8) de slăvită pomenire, părinţilor şi strămoşilor noştri, ba vrem să se păstreze în veci şi de către alţi de toţi, atât de cei de sub stăpânirea noastră, cât şi de cei de după noi.’’

Documentul se încheie astfel: ’’Mai îngăduim să lăsăm milostiv secuilor socotiţi în acea slobozenie după obiceiul de odinioară, să poată lua sare slobod pentru traiul şi casele lor, dar nu pentru vânzare, şi din ocnele găsite în oricare din scaunele secuieşti şi din cele ce se vor găsi.

Dată în oraşul Braşov, ziua a şaptea a lunii după post în anul 1600.’’ (9)

După consumarea episodului Mihai Viteazul în istoria comunităţii secuieşti, principii succesori din Ardeal secolului.XVII vor ţine seamă de vechile libertăţi ale acestora.

(1)   http://ro.wikipedia.org/wiki/Secui

(2) Jeno Szucs, Popoarele Ungariei Medievale, http://adatbank.transindex.ro/inchtm.php?akod=1173

(3) Mircea Dogaru, Secuii http://gk.ro/sarmizegetusa/invaziile/turanicii/secuii.htm

(4) http://www.prefecturaharghita.ro/act/isto.htm

(5) N. Bălcescu, Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.254.

(6) Ibidem, p.266.

(7) Ibidem, p.261.

(8) Corvin: 1458-1490

(9) Lola Stere-Chiriacu, Mihai Viteazul şi secuii, Magazin istoric 10/1971, p.70-71..

Jucătorul de table (TUDORA )

 Carmen Tudora, Scena. (...) de table, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie

(...), care, luând act de propria identitate, nu-și va mai juca viața la întâmplare, ca la table, încercând să vadă mai departe de limitele unui trai banal. Ba, mai mult, el găsește, în conștiința alienării, armele izbăvirii, ajungând, în cele din urmă, la ideea de responsabilitate colectivă. Este ceea ce nu va reuși, spre exemplu, Doctorul-magistru - admirabil construit de Iancu Lucian - care, știind adevărul, în deplina lui frumusețe și urgie nu suportă ideea alienării, dar nici pe cea a responsabilității asumate. Și cred că nu întâmplător regizorul a distribuit în rolul magistrului sărăcit, la propriu și la figurat, de cameleonismul și conjuncturismul său, cât și în rolul doctorului, același actor. Căci, în ambele, ceea ce duce la distrugerea personalității este teama.

Stăpână, ca de obicei, pe o întinsă gamă expresivă, Ileana Ploscaru este și aici o apariție notabilă, caligrafiind, cu fină intuiție, când portretul mamei risipindu-se febril, pentru salvarea fie și în ceasul al doisprezecelea, a fericirii copiilor, când durerea mamei isterizată de suferință, descoperind în cele din urmă, ca toți ceilalți de altfel, în sine însăși, miracolul vindecării. În roluri aparent diferite, dar asemănătoare ca esență umană, evoluează Emil Bîrlădeanu, Ana Mirena, Eugen Mazilu, Longin Mărtoiu. Astfel, Emil Bîrlădeanu desfășoară, dezinvolt, un bogat registru artistic, cu accente parodice în decuparea acelui decrepit și anacronic Don Juan, alienatul crai tomnatic, ori cu grave tonuri în abordarea stării limită a celui care nu mai are de trăit decât patru luni. Ana Mirena găsește în măsură și feminitate mijloacele - inspirate - de a sugera, deopotrivă, capriciile cochetei îmbătrânită în așteptări iluzorii, ori a văduvei mimând suferința și compasiunea. Eugen Mazilu întruchipează, pe de o parte, eșecul tânărului incapabil să se realizeze prin muncă, prin merite proprii, nădăjduind împlinirea grației proniei cerești, ori naufragiind în apele tulburi ale angoasei. O prezență necesară în declanșarea și potențarea conflictului se dovedește a fi Domnul X, cu delicatețe creionat de Longin Mărtoiu.

Spectacolul crește incitant, de la un prim act, pe alocuri confuz și amalgamat, trecând prin acel excelent tablou I, din actul II (cel mai unitar, ca viziune, imagine scenică și joc actoricesc), până al finalul declanșator de optimism și energie sufletească (mai puțin finalizat artistic, dar frumos prin semnificațiile conținute). Mai puțin inspirată, scenografia văduvește spectacolul de armonia imaginii. Căci, mai ales în primul act și în ultimul tablou, decorul e lipsit de eleganță și originalitate, culorile nu au rafinament, nici strălucire, ca să nu mai vorbim de faptul că nu creează acel presupus cadru existențial, cu un mare coeficient de originalitate și dramatism, cu deschidere parabolică și mitică. 

„Consiliul Național Român din Blaj. 1918-1919” (LASCU & ȘTIRBAN 1978)

 Viorica Lascu & Marcel Știrban (ed.), Consiliul Național Român din Blaj. noiembrie 1918-ianuarie 1919. Protocoale și acte, vol. I. , Dacia/Testimonia, Cluj-Napoca, 1978, 

5 Introducere - M. Ș.

41 Notă asupra ediției - V. L. & M. Ș.

43 1.Protocol ședințelor plenare

149 2.Protocolul agendelor CNR din Blaj. Volumele I și II („Cronica revoluției din Blaj”)

193 3.Documente

214 Glosar

217 Localități cu nume schimbate

218 Indice de persoane

Fotografii

CNR Blaj s-a constituit la 4 noi. 1918, a doua zi după ce Austro-Ungaria a semnat armistițiul cu Antanta, linia de demarcație stabilită între armata română și cea maghiară lăsând Blajul în zona maghiară. Cele cinci ședințe plenare s-au desfășurat în zilele de 4 noi., 11 noi. 23 noi., 12 dec și 26 dec. 1918, procesele verbale fiind semnate de notarul Al. Borza.

Procesul verbal din 24 noi. a fost redactat de Al. Borza la ședința filialei din Blaj a Partidului Național Român, care a a avut ca scop desemnarea candidaților pentru Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie.

La ședința de constituire din piața orașului a participat și căpitanul I. Munteanu, delegat al Consiliului Militar Român din Arad. După cântarea imnului „Deșteaptă-te române”, se formează un comitet ad-hoc și se citește o Proclamație.

CNR Blaj, în calitate de CNR al comitatului Alba, se subordona Consiliului Național Român Central de la Arad, format din șase membri ai Partidului Social Democrat și șase membri ai PNR, și care se formase la 31 octombrie.

La ședința din 11 noiembrie, cei peste 50 de membri ai CNR Blaj aleg un Comitet Executiv: dr. V. Suciu, prezident, dr. D. Sabo, dr. Al. Nicolescu, G. Precup, dr. a. Chețianu, dr. V. Macavei, dr. I. Pop, Ș. Roșianu. Căpitanul V. Pop devine șeful Gărzii Naționale Române din Blaj.

La ședința din 23 noi. sunt numiți trei secretari executivi: notarul Al. Borza. dr. I. Pop și dr. Z. Pâclișanu. 

Agendele CNR Blaj acoperă perioada 6 noiembrie 1918 - 17 ianuarie 1919 și prezintă cronologic, pe ore și minute, activitatea Consiliului și Comitetului Executiv. Alături se secretarii executivi aleși, mai semnează agendele și alți secretari care lucrează câte doi în ture de șase ore: Flaviu Domșa, Al. Lupeanu, I. Pop, Al. Rusu, Iuliu Maior, Iuniu Micu, Șt. Pop, O. Hulea, Aurel Domșa, George Borșan, Ioan Fodor, Grigore Pădurean, Augustin Popa. De remarcat folosirea în câteva rânduri a termenului „revoluție” pentru mișcarea națională unionistă română.

În etapa  se raportează la sate unele jafuri asupra fostelor oficialități ale regatului maghiar, indiferent de naționalitate, și asupra proprietarilor, în primul rând maghiari (lemne din pădure și animale). În mare parte, bunurile sunt înapoiate la cererea CNR Blaj.

În satele din comitat se înființează sfaturi (consilii) și gărzi naționale românești, unele din inițiativă locală, altele la inițiativa delegaților CNR Blaj. Membrii acestor organisme purtau tricolorul românesc la butonieră sau pălărie, gărzile depunând și un jurământ de credință stabilit de CNR Blaj.

După formarea la 2 decembrie a Consiliului Dirigent, CNR se subordonează acestui organism cu rol de guvern provizoriu. Printre probleme gestionate sunt retragerea armatei germane, care a încheiat armistițiul cu Antanta la 11 noiembrie, dotarea și soldele gărzilor românești, relațiile cu consiliile din localitățile maghiare și săsești, preluarea armelor  jandarmilor maghiari de către gărzile românești, aprovizionarea populației cu alimente.

Documentele militare includ un ordin de zi al Sfatului Militar Român din Blaj (14 noi.) și 4 ale Batalionului Blaj al Legiunii Române din Alba Iulia (18 noi., 27 noi., 4 dec., 31 dec.), legiunile (regimentele) românești fiind înființate la 18 noiembrie. Gărzile naționale române s-au desființat la 31 decembrie 1918, ca urmare a înființării jandarmeriei

Cele 10 documente civile: 
Chemarea CNR Blaj,  text bazat pe principiul „libertății popoarelor”(4 noi. 1918); 
Ordinul CNR Blaj dat delegaților pentru organizarea consiliilor locale (5 noi.); 
Adresa CNR Blaj către preoți din 23 de comune pentru organizarea consiliilor locale (7 noi.); 
Circulara vicarului capitular V. Suciu către preoții greco-catolici pentru constituirea consiliilor locale (19 noi.); 
Scrisoarea din Iași a lui N. Bălan către V. Suciu (20 noi.); 
Apelul CNR Blaj adresat românilor de a participa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, text încheiat cu urarea „Trăiască România Mare!” (24 noi.); 
Raport de activitate al CNR Blaj către Consiliul Dirigent (9 feb. 1919); 
Situația consiliilor locale organizate de CNR Blaj, în număr de 67 (9 feb.); 
Conspectul gărzilor din 32 de comune din comitatele Alba, Târnava Mare și Târnava Mică (noi. 1918); Anunțul Prefectului Comitatului Alba privind încetarea activității consiliilor naționale de la 2/15 feb. (1 feb.), ca urmare a instalării administrației românești.