„Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu (TUDORA 1986)

 C. Tudora, Scena. „Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, „Tomis”, Constanța, 1986

Natură gravă, reflexivă, regizorul Dominic Dembinski trebuie, s-ar spune, să se confrunte cu acele texte, mai cu seamă, problematice și grave, solicitând, în special, spiritul. Căutarea unor submerse sensuri existențiale, decuparea filoanelor poematice posibile, analiza psihologică și interesul pentru dezbaterea unor idei care să dezvăluie cât mai adânc umanitatea sau, dimpotrivă, suficiența unor personaje, modul în care acestea înțeleg sau nu să se implice în viața agorei, cu toate ale sale, iată doar câteva atributele montărilor care i-au adus acestui tânăr regizor constănțean consacrarea și, nu de mult, un premiu de regie la „Gala de teatru contemporan” de la Brașov. Încă de la primele sale spectacole se putea totuși, sesiza, și un oarecare gust al ironiei subțiri, al satirei incisive, dintr-o la fel de irepresibilă, s-ar zice, nevoie de a pune textul (sau subtextul dramatic) într-o ecuație polemică, necesară, pentru a-i decoda mai exact structurile ascunse. Iată, însă, că odată cu Revelion la baia cu aburi, e detectabilă tendința, surprinzătoare (dacă e să o raportăm la toate temperamentele cunoscute, sau, poate, numai aparente ale regizorului), spre comedii de situații și caractere. O comedie plină de vervă și culoare, care demonstra nu doar că regizorul știe să dozeze umorul și satira, dar, mai ales, să facă din toate atuurile comediei tot atâtea atuuri puternice, folosind din plin virtuțile terapeutice ale râsului, cât și capacitatea sa demascatoare. Or, după un atare demers, abordarea musicalului ca gen proxim de exprimare nu ne mai surprinde cine știe cât. E limpede că Dembinschi vrea să demonstreze că, indiferent de temperament, regizorul trebuie să se manifeste multiplu, fără prejudecăți, cu adevărat contând exprimarea cît mai originală, prin idei cât mai originale, conturarea unei viziuni integratoare, a unui stil distinct etc. 

Musicalul la care ne referim și care este, de fapt, premiera constănțeană a piesei Nu sunt turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, reafirmă calitățile regizorale mai sus enunțate, atrăgând, totodată, atenția asupra unui mod foarte personal de tratare scenică a genului cu pricina. De la ridicarea cortinei chiar, Dembinschi - secondat excelent, și de această dată, de scenograful Constantin Ciubotariu, care asigură imaginii plasticitate și funcționalitate, într-o remarcabilă cheie metaforică - pare a declara că-l interesează musicalul nu pentru a-și mări, cu orice preț, cota de popularitate, cât pentru a comunica cu spectatorul pe o lungime de undă, care, la ora actuală, i se pare mai potrivită. Că este vorba tot de necesitatea unei acute comunicări, își dă seama oricine urmărește jocul prim-planurilor și accentelor ideatice și nu se lasă furat de cantabilitatea muzicii (realizată, se vede, într-un moment de bună inspirație, de compozitorul Ion Cristinoiu) și rimând, atât de firesc, pe tot parcursul, cu forma de zile mari a actorilor. Oare ei, actorii, și-au pus la punct mersul, ținuta, gestica într-atât pentru a demonstra că musicalul este un gen la el acasă, aici, ori, convins de forma excelentă a trupei, de capacitățile sale reale de a aborda un gen care solicită, îndeobște, total, actorul, el, regizorul a hotărât în cunoștință de cauză montarea unui musical? Dar, parcă mai are importanță, de vreme ce spectacolul impune cu atâta firesc tinerețea unei echipe reunind actori de frunte ai teatrului, de generații atât de diferite? Ce impuls secret a declanșat, cu atâta forță, energiile creatoare ale acestor artiști atât de diferiți structural, dacă i-a făcut să cânte, să danseze, să dea viață cu atâta înțelegere și suflet partiturii, să se manifeste, realmente, ca o echipă tânără și omogenă? Este fluxul mereu proaspăt al zbaterilor și căutării personajelor piesei Ecaterinei Oproiu, fluxul unor întrebări și răspunsuri despre viața cea de toate zilele, despre dragoste și suferință, despre împlinire și ratare, este acea indicibilă emoție artistică unificatoare aducând la același numitor comun interesul tuturor și sublimându-l, la rându-i, în emoție artistică? Oricum, fiecare actor din distribuție a încercat să dea cât mai mult pentru reușita montării, construind personaje vii și puternice, capabile să susțină ideile și simbolurile puse în circulație de text. Sobru, dar nu excesiv, de o autentică tinerețe a spiritului, Vasile Cojocaru dovedește armonie și finețe nu numai în felul în care rostește și filtrează cuvântul dramatic, încărcându-l cu multiple și fremătătoare semne interioare, dar și în felul se mișcă, suplu și elegant, sau cântă. Nina Udrescu întruchipează o Ea nu mai puțin interesantă, cu tensiuni străluminând din interior fiecare replică fără urmă de sentimentalism. E, aici, o suferință a idealurilor frânte de propriul preaplin, ori de înălțimi derizorii, o luptă patetică cu limitele invizibile din noi, gradată memorabil de protagoniști. Este punctul la care se raportează micile sau marile bucurii și necazuri cotidiene și existențiale ale celorlalți, într-o antiteză menită să pună în valoare viața cu țel, dragostea cu dragoste, frumusețea cu feminitatea realizată social și familial etc. Ileana Ploscaru compune, din linii când aspre și iuți, când molcome și sentimentale, un portret realist, în timp ce Emil Bîrlădeanu, unul ușor expresionist, și, care, totuși, nu distonează, dată fiind experiența, talentul și inteligența actorului. Un tandem care funcționează remarcabil este realizat de Diana Cheregi și Elena Gurgulescu. Apariții meritorii au Lică Gherghilescu și Minodora Condur, întregind astfel imaginea de tonică și incitantă forme a unei trupe aflate în plimă afirmare tinerească.

Jucătorul de table (TUDORA )

 Carmen Tudora, Scena. (...) de table, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie

(...), care, luând act de propria identitate, nu-și va mai juca viața la întâmplare, ca la table, încercând să vadă mai departe de limitele unui trai banal. Ba, mai mult, el găsește, în conștiința alienării, armele izbăvirii, ajungând, în cele din urmă, la ideea de responsabilitate colectivă. Este ceea ce nu va reuși, spre exemplu, Doctorul-magistru - admirabil construit de Iancu Lucian - care, știind adevărul, în deplina lui frumusețe și urgie nu suportă ideea alienării, dar nici pe cea a responsabilității asumate. Și cred că nu întâmplător regizorul a distribuit în rolul magistrului sărăcit, la propriu și la figurat, de cameleonismul și conjuncturismul său, cât și în rolul doctorului, același actor. Căci, în ambele, ceea ce duce la distrugerea personalității este teama.

Stăpână, ca de obicei, pe o întinsă gamă expresivă, Ileana Ploscaru este și aici o apariție notabilă, caligrafiind, cu fină intuiție, când portretul mamei risipindu-se febril, pentru salvarea fie și în ceasul al doisprezecelea, a fericirii copiilor, când durerea mamei isterizată de suferință, descoperind în cele din urmă, ca toți ceilalți de altfel, în sine însăși, miracolul vindecării. În roluri aparent diferite, dar asemănătoare ca esență umană, evoluează Emil Bîrlădeanu, Ana Mirena, Eugen Mazilu, Longin Mărtoiu. Astfel, Emil Bîrlădeanu desfășoară, dezinvolt, un bogat registru artistic, cu accente parodice în decuparea acelui decrepit și anacronic Don Juan, alienatul crai tomnatic, ori cu grave tonuri în abordarea stării limită a celui care nu mai are de trăit decât patru luni. Ana Mirena găsește în măsură și feminitate mijloacele - inspirate - de a sugera, deopotrivă, capriciile cochetei îmbătrânită în așteptări iluzorii, ori a văduvei mimând suferința și compasiunea. Eugen Mazilu întruchipează, pe de o parte, eșecul tânărului incapabil să se realizeze prin muncă, prin merite proprii, nădăjduind împlinirea grației proniei cerești, ori naufragiind în apele tulburi ale angoasei. O prezență necesară în declanșarea și potențarea conflictului se dovedește a fi Domnul X, cu delicatețe creionat de Longin Mărtoiu.

Spectacolul crește incitant, de la un prim act, pe alocuri confuz și amalgamat, trecând prin acel excelent tablou I, din actul II (cel mai unitar, ca viziune, imagine scenică și joc actoricesc), până al finalul declanșator de optimism și energie sufletească (mai puțin finalizat artistic, dar frumos prin semnificațiile conținute). Mai puțin inspirată, scenografia văduvește spectacolul de armonia imaginii. Căci, mai ales în primul act și în ultimul tablou, decorul e lipsit de eleganță și originalitate, culorile nu au rafinament, nici strălucire, ca să nu mai vorbim de faptul că nu creează acel presupus cadru existențial, cu un mare coeficient de originalitate și dramatism, cu deschidere parabolică și mitică. 

Cercetarea la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța în 1983 (RĂDULESCU 1983)

 Adrian Rădulescu, Dare de seamă asupra activității Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța în intervalul noiembrie 1982 - noiembrie 1983, „Pontica”, Constanța, XVI, 1983, p. 333-338

(...)

(337)

Rămîne ca în cazul săpăturilor de salvare, efortul să continue și pe timpul iernii acesteia, conduse de N. Georgescu și E. Bîrlădeanu la Mangalia, în necropola de lîngă stadion, și de C. Chera și V. Lungu la Constanța, în zonele de construcții din jurul teatrului și pe traiectul Canalului între Poarta Albă și capul Midia, unde excavările au căpătat un ritm alert.

Cercetările colectivului nostru au căpătat în ultimii ani o mult mai mare extensiune, prin includerea în planurile de lucru anuale a unor teme legate de istoria medievală și modern-contemporană, cu preeminența  firească a problemelor legate de mișcarea democratică și muncitorească din zona dobrogeană. Muzeografii Secției de istorie și cîțiva de la Oficiul județean al patrimoniului au elaborat subiecte interesante: Comerțul de tranzit prin Dobrogea în sec. XVIII - A. Murat; Viața politică în Dobrogea între anii 1911-1916 - A. Pop; Situația țărănimi dobrogene în deceniile premergătoare revenirii Dobrogei la țară - M. Vicol; Aspecte ale nemulțumirilor țăranilor privind aplicarea reformei agrare din 1921 în județul Constanța - S. Suceveanu; Dobrogea în 1946 - o nouă fază a alianțelor politice întreprinse de PCR - M. Drugă. Șirul exemplelor poate continua mult. Credem însă că cea mai bună cale de cunoaștere a activității de elaborare a colectivelor noastre o reprezintă răsfoirea celor două volume editate recent de muzeu: Studii și comunicări de istorie, volulmul II, și Pontica XV - ambele cu sumare elocvente pe linia aserțiunilor noastre.

Și fiindcă am abordat problema publicațiilor, amintim că pe lîngă cele două volume de specialitate, planul editorial, executat întocmai, am pus la dispoziția publicului vizitator  cantități suficiente de ghiduri, pliante și cărți poștale ilustrate, în limba română și în limbi de circulație internațională, astfel că am putut constata o normală activitate turistică.

Acestui bilanț care oglindește activitatea corpului de muzeografi din secțiile de arheologie, modernă și contemporană și patrimoniu, se impune să-i adăugăm frumoasele rezultate dobândite de către restauratorii laboratorului zonal. Prin grija acestora au fost puse la dispoziție în timp util materialele restaurate necesare publicării sau expunerii în sălile tuturor secțiilor din oraș și din județ - ceea ce a făcut să se îmbunătățească mult aspectul calitativ al circuitelor muzeale.

Sperăm că rezultatele vor fi și mai mari și mai bune în perioada imediat următoare, dat fiind că, prin grija Comitetului județean al PCR, am dobândit un nou sediu pentru laborator, mai spațios și mult mai convenabil pentru desfășurarea unor acțiuni complexe de restaurare.

Conchidem că toate resorturile acestui organism muzeal au funcționat mulțumitor. Este însă loc și de mai mult și de mai bine. Aceasta referindu-ne la volumul și calitatea cercetării; (...).