„Periscop” (ROȘCA 1995)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1995

*

La „Casa Presei Libere” din București, directori și redactori șefi de al majoritatea publicațiilor centrale și locale, posturi de radio și tv, agenții de presă, organizații profesionale și sindicate ale jurnaliștilor și editorilor de presă au hotărât constituirea unui organism reprezentativ și unanim recunoscut, care să fie partenerul de dialog unic cu Puterea. Acest organism va avea menirea de a apăra interesele profesionale, juridice și economice ale presei în raport cu marile dificultăți cu care se confruntă: monopolul hârtiei, difuzare, fiscalitate etc. De la Constanța, semnatarii comunicatului de constituire, doar Arcadie Strahilevici de la „Cuget Liber”. Să fie într-un ceas bun!

*

Deși de profesie asistent medical, Ilie Popescu din Constanța este posesorul unei impresionante sculpturi realizate în piatră de un autor mai puțin cunoscut prin sălile de expoziție: Marea Neagră! Ineditele opere de artă pot face cu prisosință obiectul unei expoziții: dar cine-l ajută pe Ilie Popescu?

*

La Teatrul Dramatic din Constanța o nouă premieră: excelenta piesă a lui Miguel Mihura „Trei jobene”, în regia artistică a lui Andrei Mihalache. În distribuție: Nina Udrescu, Diana Cheregi, Vasile Cojocaru, Titus Gurgulescu, Emil Bârlădeanu și alții. Vom reveni în numărul viitor cu o amplă cronică.

*

Cercul Militar Constanța a găzduit expoziția de pictură „Femeia și marea”, care a reunit lucrări semnate de Rodica Mazilu, Gabriela Dima, Anca Donici, Jeni Mazilu și Sonia Machei. Despre lucrările expuse și despre autoare a vorbit Valentin Donici.

*

Au apărut primele trei numere ale unei noi publicații școlari: „Zări albastre”, editată de Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Beneficiind de tehnoredactare computerizată computerizată, de condiții grafice excelente, noua revistă este rodul pasiunii unui grup de adolescenți de profesorul Florin Pietreanu. Succes și zbor înalt spre... zări albastre!

*

Elevii școlii nr. 16 din Constanța sunt autorii unei admirabile expoziții de colaje grafică, intitulată cum nu se poate mai potrivit „Atitudini”. Reunind peste 300 de lucrări, inspirat alese de profesorul Adrian Drăguț, expoziția a fost găzduit de Muzeul Marinei Române.

*

Asociația Filatelică „Tomis” din Constanța a editat cel de-al treilea număr al revistei „Magazin Filatelic”, care se remarcă prin valoarea deosebită a colaborărilor incluse în sumar, prin diversitatea problematicii specifice puse în sumar. Reținem editorialul „Ce ne dorim în 1995”, semnat de Simion Tavitian, redactor șef, „Levantul filatelic”, de Valentin Avramescu, corespondența din Germania, de la dr. Liviu N. Cristea, „Moneda română” de  Gheorghe Moldoveanu.

*

Dovedind că este la curent cu ce se mai întâmplă prin țară, neînfricatul revoluționar local Lazăr Cercel a creat mare supărare forțelor de ordine și locatarilor din imobilul situat pe bulevardul Tomis, la parterul căruia a fost înființat „Clubul 22”. După explozia bombei de la Suceava, după alarmele false de la Otopeni și Iași, hazliul nostru luptător, aflat în conflict cu aripa Metin Cerchez și amenințat cu evacuarea forțată, a trâmbițat scutierilor că, la nevoie, va detona o butelie românească de aragaz. Spre marele noroc al vecinilor de la etaj, butelia s-a dovedit a fi defectă. Alea normale iau foc și explodează și singure! Mascarada a luat sfârșit cu sprayuri paralizante, răcnete, cocteiluri Molotov și tradiționale înjurături mioritice, dar serialul „Lazăr și ai lui” va continua cu episodul „Revanșa temutului Parpanghel”!

„Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu (TUDORA 1986)

 C. Tudora, Scena. „Nu sunt turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, „Tomis”, Constanța, 1986

Natură gravă, reflexivă, regizorul Dominic Dembinski trebuie, s-ar spune, să se confrunte cu acele texte, mai cu seamă, problematice și grave, solicitând, în special, spiritul. Căutarea unor submerse sensuri existențiale, decuparea filoanelor poematice posibile, analiza psihologică și interesul pentru dezbaterea unor idei care să dezvăluie cât mai adânc umanitatea sau, dimpotrivă, suficiența unor personaje, modul în care acestea înțeleg sau nu să se implice în viața agorei, cu toate ale sale, iată doar câteva atributele montărilor care i-au adus acestui tânăr regizor constănțean consacrarea și, nu de mult, un premiu de regie la „Gala de teatru contemporan” de la Brașov. Încă de la primele sale spectacole se putea totuși, sesiza, și un oarecare gust al ironiei subțiri, al satirei incisive, dintr-o la fel de irepresibilă, s-ar zice, nevoie de a pune textul (sau subtextul dramatic) într-o ecuație polemică, necesară, pentru a-i decoda mai exact structurile ascunse. Iată, însă, că odată cu Revelion la baia cu aburi, e detectabilă tendința, surprinzătoare (dacă e să o raportăm la toate temperamentele cunoscute, sau, poate, numai aparente ale regizorului), spre comedii de situații și caractere. O comedie plină de vervă și culoare, care demonstra nu doar că regizorul știe să dozeze umorul și satira, dar, mai ales, să facă din toate atuurile comediei tot atâtea atuuri puternice, folosind din plin virtuțile terapeutice ale râsului, cât și capacitatea sa demascatoare. Or, după un atare demers, abordarea musicalului ca gen proxim de exprimare nu ne mai surprinde cine știe cât. E limpede că Dembinschi vrea să demonstreze că, indiferent de temperament, regizorul trebuie să se manifeste multiplu, fără prejudecăți, cu adevărat contând exprimarea cît mai originală, prin idei cât mai originale, conturarea unei viziuni integratoare, a unui stil distinct etc. 

Musicalul la care ne referim și care este, de fapt, premiera constănțeană a piesei Nu sunt turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, reafirmă calitățile regizorale mai sus enunțate, atrăgând, totodată, atenția asupra unui mod foarte personal de tratare scenică a genului cu pricina. De la ridicarea cortinei chiar, Dembinschi - secondat excelent, și de această dată, de scenograful Constantin Ciubotariu, care asigură imaginii plasticitate și funcționalitate, într-o remarcabilă cheie metaforică - pare a declara că-l interesează musicalul nu pentru a-și mări, cu orice preț, cota de popularitate, cât pentru a comunica cu spectatorul pe o lungime de undă, care, la ora actuală, i se pare mai potrivită. Că este vorba tot de necesitatea unei acute comunicări, își dă seama oricine urmărește jocul prim-planurilor și accentelor ideatice și nu se lasă furat de cantabilitatea muzicii (realizată, se vede, într-un moment de bună inspirație, de compozitorul Ion Cristinoiu) și rimând, atât de firesc, pe tot parcursul, cu forma de zile mari a actorilor. Oare ei, actorii, și-au pus la punct mersul, ținuta, gestica într-atât pentru a demonstra că musicalul este un gen la el acasă, aici, ori, convins de forma excelentă a trupei, de capacitățile sale reale de a aborda un gen care solicită, îndeobște, total, actorul, el, regizorul a hotărât în cunoștință de cauză montarea unui musical? Dar, parcă mai are importanță, de vreme ce spectacolul impune cu atâta firesc tinerețea unei echipe reunind actori de frunte ai teatrului, de generații atât de diferite? Ce impuls secret a declanșat, cu atâta forță, energiile creatoare ale acestor artiști atât de diferiți structural, dacă i-a făcut să cânte, să danseze, să dea viață cu atâta înțelegere și suflet partiturii, să se manifeste, realmente, ca o echipă tânără și omogenă? Este fluxul mereu proaspăt al zbaterilor și căutării personajelor piesei Ecaterinei Oproiu, fluxul unor întrebări și răspunsuri despre viața cea de toate zilele, despre dragoste și suferință, despre împlinire și ratare, este acea indicibilă emoție artistică unificatoare aducând la același numitor comun interesul tuturor și sublimându-l, la rându-i, în emoție artistică? Oricum, fiecare actor din distribuție a încercat să dea cât mai mult pentru reușita montării, construind personaje vii și puternice, capabile să susțină ideile și simbolurile puse în circulație de text. Sobru, dar nu excesiv, de o autentică tinerețe a spiritului, Vasile Cojocaru dovedește armonie și finețe nu numai în felul în care rostește și filtrează cuvântul dramatic, încărcându-l cu multiple și fremătătoare semne interioare, dar și în felul se mișcă, suplu și elegant, sau cântă. Nina Udrescu întruchipează o Ea nu mai puțin interesantă, cu tensiuni străluminând din interior fiecare replică fără urmă de sentimentalism. E, aici, o suferință a idealurilor frânte de propriul preaplin, ori de înălțimi derizorii, o luptă patetică cu limitele invizibile din noi, gradată memorabil de protagoniști. Este punctul la care se raportează micile sau marile bucurii și necazuri cotidiene și existențiale ale celorlalți, într-o antiteză menită să pună în valoare viața cu țel, dragostea cu dragoste, frumusețea cu feminitatea realizată social și familial etc. Ileana Ploscaru compune, din linii când aspre și iuți, când molcome și sentimentale, un portret realist, în timp ce Emil Bîrlădeanu, unul ușor expresionist, și, care, totuși, nu distonează, dată fiind experiența, talentul și inteligența actorului. Un tandem care funcționează remarcabil este realizat de Diana Cheregi și Elena Gurgulescu. Apariții meritorii au Lică Gherghilescu și Minodora Condur, întregind astfel imaginea de tonică și incitantă forme a unei trupe aflate în plimă afirmare tinerească.