Brazilia în 1881 (VERNE 1881)

(78) „`Braza` înseamnă jar și este un cuv. pe care îl întîlnim în limna spaniolă încă din sec. XII. Din el s-a născut cuvântul `brazil` , nume dat unor copaci din care se extrage o vopsea roșie! De aici și numele de Brazilia, (…).”

(78) „Brazilia este azi unul din cele mai mari state ale Americii de S., avându-l la cîrmă pe don Pedro, un rege înțelept și iubitor de frumos.”

(78-9) „În 1824, la 16 ani după întemeierea imperiului Luso-Brazilian, Brazilia își proclamă independența prin glasul lui don Juan, pe care armatele franceze îl alungaseră din Portugalia.

Mai rămânea să se definitiveze granițele dintre noul imperiu și statul Peru, vecin cu el. (...) Dacă B. voia să se întindă la V până la Rio Napo, P. cerea dreptul asupra teritoriului ce  ține pînă la lacul Ega, adică cu 8 grade mai la E. Dar B. trebui să ia măsuri împotriva răpirii indienilor de pe Amazon, acțiune pusă la cale de misiunile spaniole din țară. Nu găsi un mijloc mai bun să spună capăt acestui trafic decât cel de a întări  insula Ronda, situată puțin mai sus de Tabatinga și de așeza acolo o garnizoană. Era și aceast o sol. Și de atunci granița dintre cele 2 state trece prin mijlocul insulei Mai sus de ea fluviul este peruan și poară numele de Maranon. Mai jos este brazilian și se numește A.”

JULES VERNE, 800 de leghe pe Amazon, trad. (fr. 1881) P. Găzdaru, ed. I. Creangă/nr. 27, București, 1981

Jucătorul de table (TUDORA )

 Carmen Tudora, Scena. (...) de table, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie

(...), care, luând act de propria identitate, nu-și va mai juca viața la întâmplare, ca la table, încercând să vadă mai departe de limitele unui trai banal. Ba, mai mult, el găsește, în conștiința alienării, armele izbăvirii, ajungând, în cele din urmă, la ideea de responsabilitate colectivă. Este ceea ce nu va reuși, spre exemplu, Doctorul-magistru - admirabil construit de Iancu Lucian - care, știind adevărul, în deplina lui frumusețe și urgie nu suportă ideea alienării, dar nici pe cea a responsabilității asumate. Și cred că nu întâmplător regizorul a distribuit în rolul magistrului sărăcit, la propriu și la figurat, de cameleonismul și conjuncturismul său, cât și în rolul doctorului, același actor. Căci, în ambele, ceea ce duce la distrugerea personalității este teama.

Stăpână, ca de obicei, pe o întinsă gamă expresivă, Ileana Ploscaru este și aici o apariție notabilă, caligrafiind, cu fină intuiție, când portretul mamei risipindu-se febril, pentru salvarea fie și în ceasul al doisprezecelea, a fericirii copiilor, când durerea mamei isterizată de suferință, descoperind în cele din urmă, ca toți ceilalți de altfel, în sine însăși, miracolul vindecării. În roluri aparent diferite, dar asemănătoare ca esență umană, evoluează Emil Bîrlădeanu, Ana Mirena, Eugen Mazilu, Longin Mărtoiu. Astfel, Emil Bîrlădeanu desfășoară, dezinvolt, un bogat registru artistic, cu accente parodice în decuparea acelui decrepit și anacronic Don Juan, alienatul crai tomnatic, ori cu grave tonuri în abordarea stării limită a celui care nu mai are de trăit decât patru luni. Ana Mirena găsește în măsură și feminitate mijloacele - inspirate - de a sugera, deopotrivă, capriciile cochetei îmbătrânită în așteptări iluzorii, ori a văduvei mimând suferința și compasiunea. Eugen Mazilu întruchipează, pe de o parte, eșecul tânărului incapabil să se realizeze prin muncă, prin merite proprii, nădăjduind împlinirea grației proniei cerești, ori naufragiind în apele tulburi ale angoasei. O prezență necesară în declanșarea și potențarea conflictului se dovedește a fi Domnul X, cu delicatețe creionat de Longin Mărtoiu.

Spectacolul crește incitant, de la un prim act, pe alocuri confuz și amalgamat, trecând prin acel excelent tablou I, din actul II (cel mai unitar, ca viziune, imagine scenică și joc actoricesc), până al finalul declanșator de optimism și energie sufletească (mai puțin finalizat artistic, dar frumos prin semnificațiile conținute). Mai puțin inspirată, scenografia văduvește spectacolul de armonia imaginii. Căci, mai ales în primul act și în ultimul tablou, decorul e lipsit de eleganță și originalitate, culorile nu au rafinament, nici strălucire, ca să nu mai vorbim de faptul că nu creează acel presupus cadru existențial, cu un mare coeficient de originalitate și dramatism, cu deschidere parabolică și mitică.