Elisabeth Bouleanu, Dubiosul mormânt al lui Mihai Viteazul fabricat în Teleorman. Cum au ajuns sute de oameni să meargă deja în pelerinaj, Adevărul, 17 august 2017

MIHAI VITEAZUL ÎN ISTORIA SECUILOR

Dacă originea secuilor este şi astăzi o temă de dezbatare pentru istorici, fiind legată de îndelungatulul proces al marilor migraţii din spaţiul euroasiatic din sec. IV- XIII, procesul de colonizare a acestora în Transilvania este mai bine documentat. Aşezarea secuilor în Ardeal a fost simultană cu cucerirea acestui teritoriu de către maghiari, proces derulat în sec. X-XIII pe direcţia NV-SE şi în care secuii aveau rolul de grăniceri.

La sfârşitul procesului de cucerire, Ţinutul Secuiesc (Szekelyfold) din SE Ardealului a fost organizat în secolele XIV-XV în scaune(szek), concept de unitate administrativ-teritorială preluat probabil de la saşi şi folosit în izvoarele scrise abia cu începere din sec. XIV. Cele şapte scaune secuieşti au fost: Arieş, Ciuc, Kezd, Mureş, Orbai, Sepsi/Sf.Gheorghe, Tileagd (devenit ulterior Odorhei). Ulterior, prin contopirea scaunelor Kezdi, Sepsi şi Orbai s-a format scaunul Trei Scaune. Fiecare scaun secuiesc era condus de judele scaunului sau al locului (lat. Judex sedis sau judex terrestris). Scaunele secuilor aveau în fruntea lor pe comitele secuilor, funcţie care reprezenta a doua demnitate în voievodatul Transilvaniei. Capitala tradiţională a ţinutului secuiesc era la Târgu Mureş, oraş regal denumit atunci Székelyvásárhely ("Târgul Secuiesc") sau, în latina medievală, "Novum Forum Siculorum"("Noul loc al adunării secuilor"(1)

În opinia istoricului maghiar contemporan Jeno Szucs, începutul procesului de maghiarizare a secuilor a fost timpuriu şi dacă au fost totuşi socotiţi un neam aparte, acest fapt se explică prin organizarea socială şi obiceiurile specifice, precum şi prin calitatea lor de „naţiune politică” în structura feudală târzie a Transilvaniei (2) ca membri ai Unio Trium Nationum din 1437.

De asemenea, mai mulţi cărturari umanişti din sec. XVI au menţionat specificul acestui popor. Astfel, Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), în opera sa Hungaria (1536), identifica secuii printre popoarele ’’diferite’’ de maghiari din regatul Ungariei, vorbind limbi ’’deosebite’’. Deşi la prima vedere "limba, ca si toate obiceiurile" îi apropiau de unguri conform sasului Georg Reicherstorffer (1500-1550), medicul italian Francesco della Valle (?-1545) nu putea sa nu remarce că secuii "totusi sunt un neam barbar", altceva "decat ungurii". Cunoscator al societăţii ardelene, Anton Verancsics (1504-1578) sublinia că secuii "se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai; afara de religie, şi nu se aseamana nicidecum, nici ca limba, cand vorbesc dupa chipul stramosilor". Diverşi autori îi defineau ca un "neam de oameni crunţi" (P. Ranzanus), "aspru şi aprig, ca şi născut pentru lupta" (Reicherstorffer), "oameni crânceni şi războinici" (Istvan Brodarics), motiv al rezistentenţei pentru păstrarea privilegiilor pe care regalitatea si marea nobilime ungurească au fost obligate sa li le recunoasca permanent. Până târziu, în epoca moderna, secuii s-au bucurat "de legi şi obiceiuri cu totul deosebite de ale altora", împartindu-şi "între ei mostenirile si slujbele pe triburi si spite de neam" (A. Possevino). Folositi exclusiv în slujbe militare, şi-au păstrat calitatea de oameni liberi, traind "dupa legile si moravurilor lor", în opinia lui Reichertorffer. Şi această continuitate a unor caracteristici ale organizarii primare, gentilico-tribale, a reprezentat un sprijin pentru păstrarea individualitatii secuilor fata de puternicul aliat maghiar. Situatie de excepţie la care o contribuţie şi-a adus-o şi plasarea geopolitica "la marginea", potrivit lui della Valle, teritoriilor controlate politico-militar de regalitatea ungară.(3)

În secolul XVI istoria secuilor a fost marcată de mişcări sociale îndreptate fie împotriva propriilor fruntaşi, cum a fost cazul în 1562, fie împotriva principilor din familia Bathory, ca în anul 1575. Ca pedeapsă pentru aceste revolte, li s-au suprimat vechile libertăţi. La adunarea naţională din 1558 din Turda s-au pus introdus taxe asupra secuilor, ca urmare, în 1562 aceştia s-au răzvrătit împotriva principelui János Zsigmond. Răscoala a fost înăbuşită în sânge şi la adunarea naţională din acelaş an de la Sighişoara secuimea a fost declarată "domeniu liber al regelui", cu aceasta începând procesul de destrămare a vechii organizări secuieşti şi înglobarea treptată a secuimii în sistemul uniformizat al principatului. Tot în sec. XVI, Reforma protestantă s-a impus şi în secuime, mai ales la presiunea principelui, şi a câştigat teren în zona Odorheiului, Ciucul rămânând fidel catolicismului. În 1567, principele a pornit împotriva secuilor din scaunul Ciucului, pentru a-i convertească cu forţa. În sâmbăta Rusaliilor, conduşi de preotul din Joseni, aceştia s-au opus şi au învins, de atunci apărând tradiţia pelerinajului de Rusalii, chiar schimbat între timp – care este de fapt şi comemorarea acestui eveniment. După moartea lui János Zsigmond secuii ajunşi în pragul foametei din cauza dărilor exagerate s-au prezentat înarmaţi la adunarea naţională din Teiuşi cerând abolirea taxelor, dar noul principe, Báthori István le-a refuzat cererea. Ca urmare secuii din Ciuc şi Gheorgheni s-au răzvrătit de câteva ori, dar rămaşi singuri n-au avut sorţi de izbândă. Báthori Zsigmond, următorul principe al Transilvaniei, a atras secuii în campaniile sale antiotomane, cu promiterea restaurării libertăţilor acestora. Printre altele, secuii din scaunele Odorheiului şi Ciucului, care au ajuns iobagi din cauza introducerii taxelor, au fost dezrobiţi .(4)

Când a preluat, în 1599, tronul principatului Transilvaniei de la ruda sa Zsigmond Bathori, cardinalul Endre Bathori a intrat în relaţii strânse cu Poarta otomană şi Ieremia Movilă, domnul Moldovei, adversar al lui Mihai Viteazul. Simţindu-se încercuit, Mihai a intrat în octombrie acelaşi an în Transilvania cu armata sa, fiind bine primit de secuii care, după cum spune Nicolae Bălcescu, ’’aveau o ură fieroasă împotriva nobililor şi mai ales împotriva familiei Bathoreştilor’’(5).

În consecinţă, apelul cardinalului la vitejii soldaţi secui cu promisiunea restabilirii drepturilor tradiţionale a rămas fără rezultat. Cum spunea Bălcescu: ’’ura săcuilor asupra lui Andrei era atât de mare, încât nici ameninţările, nici făgăduielile nu-i putură îndupleca a lua armele în favorul lui’’ (6).

Pe de altă parte, Mihai, după ce a intrat în Ardeal, a trimis pe căpitanii secui aflaţi în slujba sa – Gheorghe Mako, Ioan Tamasfalvi, Ştefan Haraly şi Ştefan Domos – să-i îndemne pe conaţionalii lor să i se alăture, promiţându-le restabilirea vechilor libertăţi. Apelul său a fost primit cu entuziasm de ţăranii secui, care i-au cerut permisiunea de a dărâma cetatea Varhegy, construită de principele Janos Zsigmond (1540-1571) cu scopul de a controla zonele secuieşti. Flăcările care au cuprins cetatea au devenit semnalul pentru o revoltă spontană împotriva nobilimii, după cum ne spune Bălcescu:’’sfărâmând şi arzând palaturile nobililor, ceilalţi săcui, în pilda lor, năvăliră cu atâta furie asupra palaturilor celor mari, încât mai nici unul nu scăpă de omor (...) Între aceste palate fură arse şi palatul şi posesiile lui Ion Boldi din săcuime, pe care cu greşală spun unii că se arseră de Mihai Vodă.’’(7)

Apoi, la 28 octombrie Mihai obţine victoria de la Şelimbăr împotriva cardinalului, succes la care şi-au adus contribuţia şi cei 1000 de secui din armata sa. Ajuns stăpân al Transilvaniei, în numele împăratului Rudolf II Habsburg, Mihai nu-şi uită promisiunea şi emite la 7 martie 1600 următorul act: ’’Noi, Mihai voievodul Ţării Româneşti, sfetnicul Maiestăţii sale împărăteşti şi crăieşti, locţiitorul său în Ardeal şi căpitanul suprem al oştilor sale din hotarele ţinuturilor împrejmuitoare şi supuse Ardealului:

Pentru pomenirea viitoare a lucrului, fericirea, rămânerea şi slobozirea comunităţii creştine de obşte, dar mai ales grijile şi silinţele noastre pentru ocrotirea acestei provincii, Ardealul, care este împrejmuit din toate părţile de atâtea nevoi, primejdii şi duşmani, ne silesc ca noi să dăm credincioşilor noştri secui (...), să le îngăduim şi să le păstrăm în toate articolele şi clauzele lor, drepturile şi slobozeniile date, dăruite şi păstrate de regii de odinioară ai Ungariei, anume regele Matei (8) de slăvită pomenire, părinţilor şi strămoşilor noştri, ba vrem să se păstreze în veci şi de către alţi de toţi, atât de cei de sub stăpânirea noastră, cât şi de cei de după noi.’’

Documentul se încheie astfel: ’’Mai îngăduim să lăsăm milostiv secuilor socotiţi în acea slobozenie după obiceiul de odinioară, să poată lua sare slobod pentru traiul şi casele lor, dar nu pentru vânzare, şi din ocnele găsite în oricare din scaunele secuieşti şi din cele ce se vor găsi.

Dată în oraşul Braşov, ziua a şaptea a lunii după post în anul 1600.’’ (9)

După consumarea episodului Mihai Viteazul în istoria comunităţii secuieşti, principii succesori din Ardeal secolului.XVII vor ţine seamă de vechile libertăţi ale acestora.

(1)   http://ro.wikipedia.org/wiki/Secui

(2) Jeno Szucs, Popoarele Ungariei Medievale, http://adatbank.transindex.ro/inchtm.php?akod=1173

(3) Mircea Dogaru, Secuii http://gk.ro/sarmizegetusa/invaziile/turanicii/secuii.htm

(4) http://www.prefecturaharghita.ro/act/isto.htm

(5) N. Bălcescu, Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.254.

(6) Ibidem, p.266.

(7) Ibidem, p.261.

(8) Corvin: 1458-1490

(9) Lola Stere-Chiriacu, Mihai Viteazul şi secuii, Magazin istoric 10/1971, p.70-71..

Omul obișnuit versus personalitatea istorică (SADOVEANU 1936)

<
(...) Eugenița Costea a fost o persoană interesantă cât a strălucit tinerețea ei; voi veți fi oameni cumsecade: admit asta; nu aceste sînt criteriile istoriei și faimei. Pe lîngă asta, veți cunoaște mai tîrziu că chiar disciplina istoriei, la care faceți apel, e mai puțin serioasă decît se crede: pune importanță exagerată la stabilirea unei zile și a unui an, ceea ce mi-e indiferent; pe cînd probleme sufletești, evenimente culturale și sociale sînt în fucnție de părerile personale ale autorilor, care prezintă o comedie adecvate pasiunilor și intereselor lor de o clipă. Nu s-a văzut mai mult arbitrar decît în istorie. O istorie a unei copile, așa de simpatică și, dacă vreți,așa de excepțională, nu poate fi decît o intepretare a mea; fiecare dintre voi o vede în felul său, deși nimene nu a r fi mulțămit.
- Dacă nu sîntem mulțămiți noi, mi se răspunde, poate va fi mulțămită lumea cealaltă, care n-a cunoscut-o de aproape pe Eugenița Costea. Deci scrie pentru public. De vreme ce editorul cere și lumea cetește, înseamnă că genul e bun, chiar dacă unii și alții se îndoiesc de legitimitatea lui și nu vor să-i facă loc în săltărașele retoricei. Scrie o viață romanțată, dacă numai Ludovic al paisprezecelea* și Ghinghis-Han** au dreptul la istorie.
- Chiar și dreptul acesta e contestabil, răspund eu. Unii încearcă să-l scoată pe acesta din urmă din nisipurile negre ale Mongoliei, unde i s-a prăpădit mormîntul și unde-i piere amintirea. Viscolul uitărilor viitoare va troieni poate și pe cel dintîi. Cred că nu voi scrie ce-m cereți. Eugenița Costea a fost o cunoștință a noastră,o prietină  pe care am iubit-o, am apreciat-o și am socotit-o interesantă. Eugenița Costea înseamnă ceva pentru noi; nu înseamnă nimic pentru restul lumii, mai precis: pentru restul publicului cititor. Pentru ai mei nu e nevoie de o asemenea poveste scrisă, căci o avem în noi; pentru lumea cealaltă, nici atît. Lumea cealaltă se poate interesa de viața romanțată a unui Napoleon***, a unui Bismarck****, a lui Disraeli***** ori Benvenuto Cellini******; să zicem că publicul nostru patriot și binevoitor ar accepta un Mihai Viteazul******* ori domnul Tudor********, - însă Eugenița Costea nu-i spune nimic. Eugenița Costea a fost o fetiță oarecare; am admirat-o o clipă:
Et, rose, elle a vecu l`espuce d` un matin... 
În interesul meu de azi, criticii au demonstrat fragilitatea genului epic ce se chiamă viață romanțată. Dacă totuși editorii plătesc bine marfa, au grijă s-o și aleagă. Titlurile acestui soi de cărți trebuie să fie senzaționale: cuprinsul, de asemeni. Dacă nu e vorba de un erou al umanității, ceea ce e mai puțin interesant, să fie prezintat cel puțin un mare cuceritor, un mizerabil îmbrăcat în purpură**********, un mare criminal, ori o curtezană faimoasă. Cele mai mari tiraje sînt legate de asemenea tipuri.
- Ai dreptate în aparență, intervin iarăși prietinii mei. Oricum ar fi scrisă istoria, adevărul nu e decît unul, și el va trebui să se aleagă. Oricît ar fi de hibridă istoria romanțată și de ciudat gustul publicului, noi pretindem că poate interesape semenul nostru de azi, în orice caz trebuie să intereseze pe semenul nostru de azi viața romanțată a anonimului. Nu roman, ci viața romanțată, adică document istoric al epocii. Viața unui copil al vremii noastre, a tipului reprezentativ, nu excepțional, viața de toate zilele, viața noastră a tuturor, viața nenorociților de după război**********. Primăvara domniei-tale, domnule Sava Dumitrescu și respectate prietine, a înflorit într-un răstimp de tihnă și fericire, s-ar putea zice; domnia ta singur mărturisești asta; pe cînd viața noastră, a tinerilor de după război, e numai zbucium și tragedie. Această viață totdeauna de zbucium și ades de tragedie să ne-o descrii. Eugenița Costea e ceea ce sîntem noi întrucîtva. E romanul nostru și ne interesează mai mult decît orice; deci scrie-l pentru noi. Dacă nu pentru noi, scrie-l pentru alții de după noi, ca să cunoască tristețea în care viețuim.
(...)
 >

SURSA
Mihail Sadoveanu, Cazul Eugeniței Costea, ed. Eminescu / seria Romanul de dragoste - nr. 230, București, 1990, p. 246-247.

NOTE M.T.
* Ludovic de Bourbon (1638 Paris/Franța -1715 Paris/Franța) = Rege al Franței ca Ludovic XIV (1643-1715). Supranumit „Regele Soare”. (http://www.chateauversailles.fr/l-histoire/personnages-de-cour/epoque-louis-xiv/louis-xiv)
** Temugin (1162-1227) = Unificatorul mongolilor ca Ghinghis-Han (1206-1227) și fondatorul imperiului mongol în Asia. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/genghis-han-nascut-un-cheag-sange-mana-video)
*** Napoleon Bonaparte (1769 Corsica - 1821 ins. Sf. Elena / O. Atlantic) = General al Republicii Franceze. Prim-Consul al Republicii Franceze (1799-1804). Împărat al Franței ca Napoleon I (1804-1814; 1815) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/genghis-han-nascut-un-cheag-sange-mana-video)
**** Otto von Bismarck (1815-1898) = Conte prusac. Prim-Ministru al Prusiei (1862-1871). Cancelar al Imperiului federal German (1871-1890), creat în urma înfrângerii Franței în războiul din 1870-1871. Supranumit „Cancelarul de fier”. (ww.malc.eu/history/Bismarck-Schonhausen-Otto-Furst-von-Germany.biog.html)
***** Benjamin Disraeli (1804-1881 Londra/Marea Britanie) = Scriitor și polician conservator britanic. Prim-ministru în 1868 și 1874-1880. (http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/disraeli_benjamin.shtml)
****** Benvenuto Cellini (1500 Florența - 1571 Florența) = Sculptor al Renașterii italiene. (http://www.scultura-italiana.com/Galleria/Cellini%20Benvenuto/)
******* Mihai Viteazul (1558 - 1601 Turda / Transilvania) = Domn al Țării Românești (1593-1601). Domn al Moldovei (1600-1601). Principe al Transilvaniei (1599-1601). (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/mitul-lui-mihai-viteazul-de-calin-hentea-7886986/)
******** Tudor Vladimirescu (1780 Vladimiri /Țara Românească - 1821 Târgoviște / Țara Românească) = Comandant militar unităților de panduri din Oltenia. Participant la războiul ruso-otoman din 1806-1812. Conducător al revoluției din 1821 din Țara Românească, în alianță cu exilații greci din organizația Eteria, de care a și a fost asasinat. Supranumit și „Domnul Tudor” în scurta perioadă în care a ocupat Bucureștiul. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ce-stiati-ce-nu-tudor-vladimirescu-ce-fost-asasinat-domnul-tudor)
********** Purpură = 1. Culoare roșu-închis. 2. Materie colorată roșu-închis spre violet (extrasă în vechime dintr- moluscă, iar astăzi preparată pe cale sintetică). 3. Stofă scumpă 
vopsită cu purpură (2); haină (domnească) făcută dintr-un astfel de stofă; hlamidă. [Var.: (înv.) púrpur s.n.] - Din lat. purpura. Sursa : DEX '98 (http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=PURPUR%C4%82)
********* Primul Război Mondial (1914-1918)

1 Decembrie. Istoria Tricolorului, un simbol mai vechi decât România Mare, începe în 1848

Digi 24 1 decembrie 2013

Incredibila pohtă a Olguței dezgroapă o enigmă uriașă a istoriei românilor: UNDE E MIHAI VITEAZUL?
Gândul 26 ianuarie 2013

România în viziunea lui E. Cioran (? 2007)

?, ?,  „Tomis”, Constanța, XLII, 445, aprilie 2007, p. 79-80.

(...)
Ceea ce au făcut Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul nu este lipsit de importanță sau de dramatism, dar ei nu au reușit să depășească „caracterul unei reacțiuni de existență”, nu au trecut de „limitele defensivei”, nu au servit o idee, așa încât nu pot fi un model, ci „un îndreptar steril”. „Un trecut este numai atunci istorie, când ideea pentru care luptă atinge un nivel trans-istoric și este servită de o forță echivalentă valorii ei.” (14)
România a reprezentat mai mult o „potențialitate” decât o „actualitate” și astfel nu și-a putut contura o fizionomie. Țara noastră nu are un stil al său, nu există un singur oraș românesc cu o marcă arhitecturală proprie. Suntem un popor de țărani, iar satul nu a intrat niciodată în istorie: „Românii au intrat o mie de  ani ca plantele. Creșterea vegetală le-a determinat ritmul vieții lor. Precum pentru o plantă, totul se face peste ea, așa și românul; totul s-a făcut peste el: biologia ca și istoria. Unui popor de țărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii.” (15)
Suntem cel mai sceptic popor din Europa. Nota esențială a românului, scrie Cioran în Maglavitul și cealaltă Românie (16), este „îndoiala vulgară, îndoiala de lucrurile care trec și îndoiala de lucrurile eterne.” Scepticismul este lipsa instinctului libertății, iar un popor care a trăit „o mie de ani de sclavaj și întuneric constituie o ereditate monstruoasă și, când te gândești bine, halucinantă.” Împăcarea cu destinul, lăudată de toți istoricii noștri ca find o salvare a poporului român, este „o rușine, pe care trebuie să o trecem sub tăcere.”
România suferă tragedia dezbinării în două categorii: de o parte, țărănimea reacționară și pasivă, iar de cealaltă parte, o pătură superficial-cultă, dar nerevoluționară. Blestemul nostru, sursa paraliziei ar fi statul țărănesc și agrar. Mișcarea politică, a cărei ideologie purcede din sămănătorism nu este pentru viitorul românilor decât „cea mai oribilă înfundătură”.
Intelectualul nostru n-are simț și spirit politic. Ruina românilor pleacă din faptul că nu sunt excesivi,„cumpătarea rațională” este un viciu național: „imposibilitatea de a te hotârî categoric pentru o mișcare, pentru n stil, menține întreaga țară într-o neutralitate scârboasă, reprobabilă, rușinoasă.”
România nu poate fi o forță din cauza viciului democrației, un sistem iremediabil compromis. Ea este o țară „fără capacitate politică” și fără organizații puternice. Defectul democrației la noi a fost că ne-a obișnuit cu „un om politic decolorat, fad, orator, conciliant. În democrație sângele este diluat, pasiunile minore, febra măsurată, ritmul încetinit.” Prin urmare, românului i-ar trebui nu idealuri, programe sau ideologii, ci tensiunea, focul și răsturnarea.
Românii nu sunt capabili să înțeleagă istoria, căreia îi substituie conceptul de destin și au reprezentat de-a lungul timpului mai degrabă un popor decât o națiune, o societate decât un stat.
În concluzie, cazul României ar putea fi parafrazat astfel: „la evenimente mici, oameni mici.” Deși recunoaște că au existat câteva nume importante la noi, Eminescu, Pârvan, Iorga, Cioran nu le acordă totuși un vot important. El e sigur de faptul că țara sa nu se va putea ridica la nivelul și semnificația culturilor mari, deși i-ar fi plăcut să creadă că ar putea atinge un sens istoric analog Spaniei sau Italiei. A aștepta mare lucru de la România  înseamnă să te autocondamni la decepții fără sfârșit. Culturile mici nu pot cunoaște o logică stringentă a evoluției, deoarece ele nu trec prin toate perioadele ce alcătuiesc perfecțiunea istorică a marilor culturi. De asemenea: „Ele nu sunt capabile să producă o serie de conținuturi unice și universale, încât bat șontorog urmele celor mari. Dau naștere și ele, din când dîn când la câte o revoluție locală, fac gesturi fără ecou, cresc și se distrug fără amploare, mor fără să întristeze pe cineva. ”(17) România se va salva de la această „mizerie”, dar locul său va fi în zona de mijloc, între culturile mari și cele mici, neputînd scăpa niciodată de „echivocul culturilor intermediare”. Cum o vede Cioran? „O Spanie a Sud-estului Europei fără ardoarea și farmecul ei romantic, dar cu același nivel istoric. Și fără un Cervantes, care să ne descrie un Don Quijotte al amărăciunilor noastre...” (18).

14 Ibidem, p. 78.
15 Ibidem, p. 85.
16 „Vremea”, VIII, 408, 6 oct. 1935; Singurătate și destin, Humanitas, București, 1991, p. 284.
17 Schimbarea la față a României, p. 100.

„Legende istorice” (BOLINTINEANU 1989)

Dimitrie Bolintineanu, Legende istorice. Basme, prefață, tabel cronologic și selecție de aprecieri critice de Radu Constantinescu, Editura Ion Creangă, București, 1989

V Prefață

1 Legende istorice
Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare
Preda Buzescu
Muma lui Ștefan cel Mare
Ferentarul
Fata de la Cozia
Un ostaș român închis peste Dunăre
Mircea la bătaie
Mihai scăpând stindardul
Mircea cel Mare și solii
Doamna lui Neagu
Căpitanul de vânători
Cupa lui Ștefan
Daniel sihastru
Întoarcerea lui Mihai
Fiastrii
Miron Costin
Mihai Pădurarul
Năvala lui Țepeș
Codru Cosminului
Ștefan la moarte
Dumbrava Roșie
Grozea vornicul
Mihai revenind de la Dunăre
Bârlad
Mihai și călăul
Maria Putoianca
Moartea lui Mihai Viteazul
Visul lui Ștefan cel Mare
Țepeș și solii
Rovina
Solii lui Țepeș la Mohamet
Mustafa pașa
Călugărenii
Mărirea lui Mihai
Aprodul Purice
Mihai și ucigătorul
Pandurul bătrân
Copilul din casă
Popa Stoica

57 Basme
Mihnea și Baba
O noapte la morminte
Doamna lui Negru și bardul
Peștera muștelor
Herol
Umbra răzbunătoare
Capul avarilor
Sir`te mărgărite
Lăutarul

83 Alte poezii
Târgoviștea
Nicolae Bălcescu
Neapol
Târgoviștea
Virtutea

88 Poeme
Andrei sau luarea Nicopolului de români
Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște

147 Ode
Oda III. La Cuza vodă
Oda IV. La Nicolae Bălcescu
Oda V. Lui Aman pictorul

151 Tabel cronologic

156 Aprecieri critice

„Suferințele din Ardeal” (STOICA 1917)

Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ed. IV, Vicovia, Bacău, 2008, 446 p. 

Prefaţa autorului

Întâia ediţie a acestei cărţi apăruse în Bucureşti cu puţină vreme înainte de intrarea României în război. în câteva săptămâni fu aproape complet epuizată, în Septembrie 1916 mi se cerea să scot o a doua ediţie. Pe atunci însă eram cu puşca în mână în jurul Sibiului, apoi în munţi, pe Surul, pe Gorganul, la curmătura Coţilor şi la Măgura Racoviţii de Argeş alături de eroii Regimentului 1 Grăniceri. Ceva mai târziu zăceam în spital cu trupul sfâşiat, slăbit de multa pierdere de sânge, şi cu schijă de oţel în plămânul stâng, lângă inimă. Cum să mă fi gândit în acele zile la publicare de cărţi?

Tămăduindu-mă la începutul verii trecute, fui trimis de Guvernul şi Marele Cartier General Român aici în America, unde mă străduiesc să-mi fac datoria conform îndrumărilor ce mi s-au dat. Şi am nădejdea că, nu peste multă vreme voi continua îndeplinirea acestei datorii iarăşi cu puşca în mână, de data asta pe frontul Franţei, alături de o ceată de voinici de ai noştri, dovedind în faţa lumii cu fapte şi cu jertfa propriului nostru sânge adâncul dor de libertate şi dezrobire al Românilor de sub ocârmuirea austriacă şi ungurească.

Pun acum această carte la îndemâna Românilor americani, la îndemâna ostaşilor sau viitorilor ostaşi, actualilor sau viitorilor mei camarazi, şi la îndemâna celor care rămân dorind biruinţă şi sănătate celor ce pleacă. Vor vedea dintr-însa că atât casa domnitoare din Viena, cât şi neamul unguresc, ne-au prigonit întotdeauna cu înverşunare că veacuri de-a rândul suprema lor ţintă a fost, cum este şi astăzi, desfiinţarea noastră şi că o împăcare între Români şi Unguri e cu neputinţă, câtă vreme dăinuiesc actualele graniţe ale Ungariei…

În aranjarea materialului istoric şi social am căutat o astfel de grupare, care să uşureze cât se poate de mult priceperea frământărilor din diferitele veacuri. Conform dezvoltării noastre politice am deosebit 7 epoci în luptele noastre cu ungurismul:

I. De la venirea Ungurilor până la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul şi părţile lui ungurene se despart de restul Ungariei, transformându-se în principat;

II. 1526-1599, de la întemeierea principatului până la cucerirea lui de către Mihai Vodă Viteazul;

III. 1599-1691, de la uciderea lui Mihai Viteazul până la înlăturarea principilor şi sosirea stăpânirii Habsburgilor în Ardeal;

IV. 1691-1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluţia lui Horia;

V. 1784-1848, de la revoluţia lui Horia până la revoluţia din 1848;

VI. 1848-1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluţionari până la împăcarea lor cu împăratul;

VII. 1867-1914, de la ajungerea noastră iarăşi sub biciul şovinismului unguresc până la izbucnirea uriaşului război de astăzi.

Am consultat aproape tot ce s-a scris la noi şi la vecinii noştri asupra chestiunii române din monarhia habsburgică, în deosebi scrierile lui A. Bunea, Eudoxiu Hurmuzachi, E. Brote, Aurel Popovici, ale d-lor R. W. Seton Watson („Racial problems în Hungary”, „Corruption and Refonn în Hungar”), N. Iorga (mai ales admirabila „Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie”), T. Păcăţeanu („Cartea de Aur”), Dr. Onisifor Ghibu („Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria”), I. Slavici („Die Rumaenen în Ungarn”, „Ardealul”) etc, ale istoricilor saşi Fr. Teusch, A. Schuller şi O. Wittslock („Geschcichte der Siebenbuerger Sachsen”, „Hundert Jahre saechsischer Kaempfe „), „Memoriile” lui Iosif Şterca Şuluţiu, ale lui I. Puşcariu şi studiile distinşilor istorici ardeleni Dr. Ion Lupaş şi Dr. Silviu Dragomir. Am adăugat la sfârşit o listă a unor isprăvuri de ale justiţiei şi administraţiei ungureşti. Nu fac nici un comentariu: faptele grăiesc ele destul de lămurit.

Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.

                                                                                                Vasile Stoica

Washington D. C., 1 Noiembrie 1917