România în viziunea lui E. Cioran (? 2007)

?, ?,  „Tomis”, Constanța, XLII, 445, aprilie 2007, p. 79-80.

(...)
Ceea ce au făcut Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul nu este lipsit de importanță sau de dramatism, dar ei nu au reușit să depășească „caracterul unei reacțiuni de existență”, nu au trecut de „limitele defensivei”, nu au servit o idee, așa încât nu pot fi un model, ci „un îndreptar steril”. „Un trecut este numai atunci istorie, când ideea pentru care luptă atinge un nivel trans-istoric și este servită de o forță echivalentă valorii ei.” (14)
România a reprezentat mai mult o „potențialitate” decât o „actualitate” și astfel nu și-a putut contura o fizionomie. Țara noastră nu are un stil al său, nu există un singur oraș românesc cu o marcă arhitecturală proprie. Suntem un popor de țărani, iar satul nu a intrat niciodată în istorie: „Românii au intrat o mie de  ani ca plantele. Creșterea vegetală le-a determinat ritmul vieții lor. Precum pentru o plantă, totul se face peste ea, așa și românul; totul s-a făcut peste el: biologia ca și istoria. Unui popor de țărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii.” (15)
Suntem cel mai sceptic popor din Europa. Nota esențială a românului, scrie Cioran în Maglavitul și cealaltă Românie (16), este „îndoiala vulgară, îndoiala de lucrurile care trec și îndoiala de lucrurile eterne.” Scepticismul este lipsa instinctului libertății, iar un popor care a trăit „o mie de ani de sclavaj și întuneric constituie o ereditate monstruoasă și, când te gândești bine, halucinantă.” Împăcarea cu destinul, lăudată de toți istoricii noștri ca find o salvare a poporului român, este „o rușine, pe care trebuie să o trecem sub tăcere.”
România suferă tragedia dezbinării în două categorii: de o parte, țărănimea reacționară și pasivă, iar de cealaltă parte, o pătură superficial-cultă, dar nerevoluționară. Blestemul nostru, sursa paraliziei ar fi statul țărănesc și agrar. Mișcarea politică, a cărei ideologie purcede din sămănătorism nu este pentru viitorul românilor decât „cea mai oribilă înfundătură”.
Intelectualul nostru n-are simț și spirit politic. Ruina românilor pleacă din faptul că nu sunt excesivi,„cumpătarea rațională” este un viciu național: „imposibilitatea de a te hotârî categoric pentru o mișcare, pentru n stil, menține întreaga țară într-o neutralitate scârboasă, reprobabilă, rușinoasă.”
România nu poate fi o forță din cauza viciului democrației, un sistem iremediabil compromis. Ea este o țară „fără capacitate politică” și fără organizații puternice. Defectul democrației la noi a fost că ne-a obișnuit cu „un om politic decolorat, fad, orator, conciliant. În democrație sângele este diluat, pasiunile minore, febra măsurată, ritmul încetinit.” Prin urmare, românului i-ar trebui nu idealuri, programe sau ideologii, ci tensiunea, focul și răsturnarea.
Românii nu sunt capabili să înțeleagă istoria, căreia îi substituie conceptul de destin și au reprezentat de-a lungul timpului mai degrabă un popor decât o națiune, o societate decât un stat.
În concluzie, cazul României ar putea fi parafrazat astfel: „la evenimente mici, oameni mici.” Deși recunoaște că au existat câteva nume importante la noi, Eminescu, Pârvan, Iorga, Cioran nu le acordă totuși un vot important. El e sigur de faptul că țara sa nu se va putea ridica la nivelul și semnificația culturilor mari, deși i-ar fi plăcut să creadă că ar putea atinge un sens istoric analog Spaniei sau Italiei. A aștepta mare lucru de la România  înseamnă să te autocondamni la decepții fără sfârșit. Culturile mici nu pot cunoaște o logică stringentă a evoluției, deoarece ele nu trec prin toate perioadele ce alcătuiesc perfecțiunea istorică a marilor culturi. De asemenea: „Ele nu sunt capabile să producă o serie de conținuturi unice și universale, încât bat șontorog urmele celor mari. Dau naștere și ele, din când dîn când la câte o revoluție locală, fac gesturi fără ecou, cresc și se distrug fără amploare, mor fără să întristeze pe cineva. ”(17) România se va salva de la această „mizerie”, dar locul său va fi în zona de mijloc, între culturile mari și cele mici, neputînd scăpa niciodată de „echivocul culturilor intermediare”. Cum o vede Cioran? „O Spanie a Sud-estului Europei fără ardoarea și farmecul ei romantic, dar cu același nivel istoric. Și fără un Cervantes, care să ne descrie un Don Quijotte al amărăciunilor noastre...” (18).

14 Ibidem, p. 78.
15 Ibidem, p. 85.
16 „Vremea”, VIII, 408, 6 oct. 1935; Singurătate și destin, Humanitas, București, 1991, p. 284.
17 Schimbarea la față a României, p. 100.

Interviu cu Marin Preda (ARION 1979)

 

George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

(...)

M. P. - Între primul volum al Moromeților și ultima carte, Delirul, este străbătut drumul de la `boicotarea istoriei` la asumarea ei. (...)

- Chiar în Moromeții volumul I  timpul se confundă cu istoria. (...) Moromeții volumul I este doar o oază între 2 furtuni: războiul din 1914, a doua  - războiul din 1939. Această oază reprezintă pentru erou timpul lui de fericire pe Pămînt, care, este amenințată, dar el reușește să amîne amenințară. (...)

- Secolul nostru este caracterizat prin apariția maselor, care vor să facă istorie. Și în secolul anterior popoarele făceau istoria, însă exponenții evenimentelor nu veneau din straturile cele mai adînci ale maselor.

G. A. - Cum vi s-a relevat istoria pentru prima oară?

M. P. -În timpul războiului. Firește că eu îmi trăiam tinerețea cu încredere și seninătate, așa cum se vede în Delirul.

G. A. - Ați asistat la o întîmplare atroce în care vi s-a dezvăluit mecanismul puterii, modul în care acesta poate umili un  om, transformîndu-l din cea mai nobilă ființă într-o făptură oarecare?

M. P. - Cînd am văzut oameni amestecați cu moloz în urma unui bombardament asupra capitalei. În timp ce-mi făceam serviciul militar, în 43. Vedeam cum camarazi de-ai mei erau luați, dezbrăcați în fața bateriei și bătuți cu centura.

G. A. - Cum pot oameni stăpîni istoria, cum pot să afle care e  calea cea mai bună ca să nu devină victimele ei?

M. P. - În Delirul am încercat să răspund la aceast întreb., prin destinul lui  Paul Ștefan, care spre sf. este lovit. Tolstoi spunea că scopurile istoriei nu sînt totdeauan sesizabile pt. cei care sînt angajați în conflict. Dacă ne gîndim la ultimul război, putem să spunem că Tolstoi avea drep. Am trăit acest război dezlănțuit de Hitler și pt. mine nat. lui barbară, demențială nu e încă clară. Teza mea care a stat la baza interpretării istoriei în Delirul, este că istoria poate fi și bolnavă. Și firește că duce în fruntea even. indivizi bolnavi care dau naș. la even.sîngeroase. (...) Nu H. se ducea la trusturi să facă o plecăciune, ci, dimpotrivă, trusturile făceau acest lucru în fața lui H., după ce acestea îl susținuseră să ia puterea. (...) Firește că trusturile nu crîcneau și că afacerile lor mergeau bine sub H.

G. A. - Scriitorul trebuie să `presimtă` evenimentele sociale, politice, istorice sau doar trebuie să le înregistreze conștiincios?

M. P. - Exemplul dat în acest sens este Kafka, scriitorul care a intuit evenimentele printr-o viziune de coșmar a timpului liniștit în care trăia. (...) Am discutat chestiunea asta în Imposibila întorcere, cînd am relatat despre neliniștea unor oameni care se închinau în fața unui cioban bîlbîit la Maglavit. În acest timp Camil Petrescu, obsedat de demonul său literar, scria cărți care nu aveau nici o legătură cu această nelininiște a maselor. Îmi amntesc de un fapt interesant pe care l-am citit în presa din 44, după bombardamentele americane, cînd România se afla în pragul dezastrului militar că piesei Mioara a lui C. P. i s-a dat, în sfârșit, aprobarea să fie pusă în scenă. Sigur, C. P. și-a făcut datoria scriind o carte bună despre primul război, dar se pare că această experiență a produs la el o ciudată ignorare a istoriei. Mulți ani mai tîrziu, după război, conștiința lui s-a mai limpezit și avut marea ambiție de a scrie romanul revoluției de la 48. Rezultatele însă, în ciuda efortului colosal, nu dovedesc că autorul Mioarei, în afara admirația pentru Bălcescu, avea o idee a lui, proprie, despre istorie.

- E curios că opera lui C. P. poate crea această impresie, mă refer mereu la istorie, cînd te gîndești că el a scris Danton. (...) Între scriitorii români din generația lui, el s-a ocupat cel mai mult, dar nu de istorie pe care o trăia, adică de cel de al doilea război mondial, care a înjosit cel mai mult omul.

G. A. - Vă rog să numiți un erou din istoria României și un altul din istoria altor popoare, pe care îi îndrăgiți!

- De la români, firește, Bălcescu. De la străini, Napoleon, personaj încă fascinant în zilele noastre.

- (...) Hitler mai ales, personaj infam, care era cît pe aci să ducă civilizația noastră la prăbușire. El a înșelat pînă într-atît pe mulți prin viclenia sa, încît destui nu și-au dat seama la timp de natura barbară a geniului său.

- Mă interesează secolul XX. (...)

G. A. - Cît trebuie să dea istoria unui scriitor?

M. P. - Cît mai puține enigme. Cu alte cuvinte, să fie mai previzibilă.

G. A. - Dar un scriitor cît trebuie să dea istoriei?

M. P. - Cred că scritorul nu are nimic de oferit istoriei, ci semenilor săi.

-În civilizația noastră procesele se accelerează foarte mult și ne impun tuturor o cursă  în care trebuie să participăm. (...)

-După părerea mea, toți marii scriitori sînt și conștiințe mari. Sigur că unii sînt mai obsedați de soarta umanității, cum a fost Camus, cum este Malraux. Dar Dostoievski nu este cea mai obsedantă conștiință? N-a spus el că o umanitate care se sprijină pe moartea unui copil nu merită să trăiască? Dar Tolstoi? N-a spus el că fără lumină în conștiință, viața este urîtă, îngrozitoare? Dar Caragiale? N-a scris el Cănuță, om sucit care arată cutremurarea conștiinței față de făpturile umile? Dar Sadoveanu, la care omul simplu al Moldovei e prezentat în mari pagini de lirism și umanitate cutremurată?

G. A. - Credeți actuală viziunea asupra poporului român socotit senin-contemplativ?

M. P. - Poporul român are secretele lui. (...) A folosit răbdarea, abilitatea, a sfîșiat falsele prietenii, a întors armele împtoriva dușmanului adevărat care îl silise să-i urmeze carul de război. Și a încercat să-și păstreze seninătatea. Și să-și găsească timp și pentru contemplare și jocul inteligent. Popor vechi, dar nu bătrîn.

G. A. - Cinematograful, tv, presa fac o concurență tot mai vizibilă literaturii?

M. P. - Cel mai interesant este că un film bun după o carte duce cititorul în librărie să cumpere acea carte. Există între arte elemente care le fac să se potențeze reciproc. (...)

G. A. - Ați folosit în Delirul mijl. de rel .aparținînd cărților documentare. 

M. P. - (...) Consider că documentul și nu tv sau cinematograful și anume documentul autentic, uman și istoric, este cel care poate concura opera de ficțiune.(...) Tocmai citesc acum o astfel de  carte - Kaput- a lui Curzio Malaparte. Carte pasionantă, un reportaj.

G. A. - E vorba tot mai puțin de natură în romanele contemporane. (...)

M. P. - E rău. Natura e mama noastră. De aceea, Sadoveanu rămîne un mare scriitor.

G. A. - Sîntem înconjurați din ce în ce mai mult de emblemele civilizației tehnice. (...)

M. P. - Tehnicizarea trebuie să fie excesivă pentru a se ajunge la simplitate. Un erou de-al meu din Marele singuratic dă acest exemplu: cu un avion vechi faci zeci de ore pînă la Calcutta. Cu un Concorde 2-3 ore. Și totuși Concorde  din punct de vedere tehnic este o monstruozitate. (...)

G. A. - Înțeleg prin tehnicizare (...) în care relația om-mașină e mai importantă decît relația între oameni.

G. A. - De pildă, chiar automobilul. (...)

M. P. - (...) Bine s-a spus că automobilul face pe om mai liber. (...) Toată lupta noastră e pentru câștigarea timpului liber. (...)

M. P. - (...): românii sînt cititori admirabili și în fața standului de noutăți din librării este totdeauna înghesuială. Și politica statului și partidului nostru încurajează gustul pentru cultură, menținînd prețul cărților la un nivel accesibil. (...)