(...) Voia să facă de toate, dar ceea ce e mai sigur, voia să vină la Paris unde îl ademeneau atâtea ispitiri. Zâmbeam, și nu credeam. Și cu toate astea s-a întâmplat. Nimic nu-l oprea la București. Cerul e pretutindeni același. A plecat. E drept că s-a oprit din drum vreun an la Sibiu, fiind secretarul de redacție al ziarului „Țara noastră”, e drept că s-a mai oprit nu știu cât timp la Budapesta și Viena, dar nu e mai puțin drept că într-o dimineață de mai tânărul V. E. pășea pragul casei mele, la Paris. Își ajunsese ținta. Era la Paris.
Și atunci l-am cunoscut mai de aproape, și ca om și ca scriitor. Atunci l-am putut prețui cumpănindu-mă, însă între multe nădejdi dar și între multe îndoieli.
Isteț, îndemânatic, întreprinzător, fără a fi îndrăzneț, plin de încredere în sine, învăluită totuși într-o ușoară ironie, spiritual, nepăsător la atâtea încercări ale unei vieți nesigure, încropită de azi pe mâine, pururi cu voie bună, în orice împrejurare plin de demnitate, dar mai presus de toate „bohem” neînduplecat, stăruitor, nelecuit.
Acesta era omul.
Scriitorul mă lăsa pe gânduri.
De o ușurință de condei în adevăr minunată, de o aptitudine universală, ceea ce te făcea să te îndoiești că ar avea și vreo competență, V. E. scria de toate: nuvele pentru ziare, poezii în toate genurile, cronici rimate, o dramă în trei acte pe care n-a publicat-o, un roman din viața zbuciumată a Românilor din Macedonia, prizărit în foița unui ziar din Ardeal, și mai ales un număr nesfârșit de cronici de ziar de cuprins felurit, ușoare, vioaie, uneori sentimentale, iar alteori străbătute de o scăpărare de gândire originală, cărora le lipsea doar un veșmânt mai trainic.
Mărturisesc că în fața unei astfel de activități risipite în atâtea părți deosebite și, fără îndoială, întinată și de prea multă superficialitate, eram nedumerit: fi-va acoperit scriitorul de valurile repezi ale unei literaturi ușoare sau ști-va să se smulgă din îmbrățișarea atâtor ademeniri pentru a concepe și a înfăptui o lucrarea mai puternică, mai bine închegată? Iată întrebările ce-mi puneam. Și stăteam la îndoială.
Mărturisesc iarăși că prețuiam mai mult pe om decât ceea ce scria. Îmi părea rău văzând atâtea însușiri irosindu-se în lucruri grăbite, în schițe atât de fugare; îmi părea rău văzând un talent firesc pierzându-se poate pentru totdeauna în mici alcătuiri ce nu vor apuca ziua de mâine. dar așteptam, punându-mi nădejdea în tinerețea scriitorului și în „nebănuitul” ce stă ascuns în învelișurile tainice ale unui viitor adesea atât de apropiat.
Firește, tânărul scriitor făgăduia; dar însușirile lui erau din acele ce repede puteau luneca în rău.
Ceea ce era văzut însă, cu statornicie, cu neclintire, sub multele încercări pripite, era scânteia unui talent real care vroia să aprindă un foc puternic, și nu știa încă unde. Încerca aici, încerca dincolo. Încercarea izbutea numai pe jumătate, dar era îndreptățită. Romanul îi trecea peste puteri; în poezie nu-și găsise o originalitate; pentru dramă nu cunoștea îndeajuns viața. Rămăsese în schițe și în cronice. Puțin lucru. Și cu toate astea, însușirea de căpetenie era vădită: fantezia. Fiecare rând ne-o arunca sub ochi, strigând parcă: Da, am fantezie. Nu mă înalț ca alții; nu adâncesc ca alții; dar am fantezie.
Știu îmbina; știu toate scăpărări nouă, știu arunca o rază colorată peste orice; sar schimbând rânduiala lucrurile, sunt pretutindeni și nicăieri, pot face să vorbească obiectele neînsuflețite, mă preumblu în planeta Marte, mă joc cu tot aurul din Colorado, râd și plâng după voință, scot subiecte din orice, căci am fantezie!
Și în adevăr o avea.
Această fantezie trebui însă să se închege într-o operă de artă mai largă, mai izbutită, mai muncită, care nu venea încă.
Acum însă a venit. În seara de 2 Fevruarie, Teatrul Național ne-a dat poemul Înșiră-te Mărgărite, în care recunoaștem un talent dovedit și o operă încântătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu