„Tudor Arghezi: „Am rămas Dobrogei dator cu o carte: Țara Albă””

 Victor Corcheș, Tudor Arghezi: „Am rămas Dobrogei dator cu o carte: Țara Albă”, „Tomis”, Constanța, 

(O scrisoare mai puțin cunoscută)

În primăvara anului 1936 apărea la Constanța, una dintre cele mai valoroase publicații de cultură din ținutul pontic - Revista dobrogeană. Din motive ușor de înțeles redactorii i-au solicitat lui Tudor Arghezi „ceva”, un portret al pământului dobrogean, un fragment dintr-o carte la care lucra. Din cauza unei „pribegii de șaizeci de zile”, marele poet nu a putut trimite articolul la timp, înlocuindu-l, de aceea, cu scrisoarea alăturată, scrisoare pe care redactorii au publicat-o nu la prima apariție a revistei (cum doreau probabil), ci la a treia, adică în nr. 4-5 1983.

Chiar și la o lectură superficială, textul arghezian se relevă a fi nu numai „o scrisoare aproape personală”, ci și un poem liric în proză și un „crâmpei” de program literar, o artă poetică. Cum era de așteptat, de la primele fraze ne întâmpină topica imprevizibilă a poetului, dar ne surprinde lipsa spiritului caustic, acidulat al lui Arghezi, îngăduința autorului când se referă la primar, aducându-i elogii care par sincere, lipsite de orice ironie. 

Desigur, se pot face numeroase speculații pe marginea textului: referințele la universul familial, vicisitudinile civilizației citadine, evadarea în natură din fața unor false miraje ale vieții sociale, aprecieri la adresa operei și activității lui Ion Marin Sadoveanu etc. În ce privește datoria față de „Țara Albă” și „pitoreasca Românie” nu știm dacă autorul va fi reușit să strângă într-un corp literar distinct „transpunerea pe hârtie” preconizată în acel an. 

Regăsirea acestui text și republicarea lui vrea să demonstreze că este nevoie de pasiune și de o activitate sistematică spre a despuia vechile publicații și a repune în circulație și alte texte de valoare, care, altfel, riscă să se piardă sau să rămână necunoscută.

Victor Corcheș

„Domnilor prieteni,

Grava întârziere în care mă aflu față de foaia dv. literară, mă obligă să substitui articolului făgăduit într-un frumos crepuscul de coastă, la Constanța, o scrisoare aproape personală. Este și mai comod, un articol trebuind să fie mult mai lung decât un bilet cu scrisul mărunțel și timpul prea scurt, care trebuie acordat obligațiilor de civilitate.

Mi-ați cerut „ceva”, o schiță, un filigran, un portret al ciudatului dv. pământ, încremenit dinaintea unei oglinzi cu luciul frământat. I-am rămas dator țării dv. o carte: „Țara Albă” de recunoștință pentru emoțiile cu care au binevoit să mă copleșească drumurile ei, timp de ore întregi, pustii de orice ființă vie, afară de troscotul metalic ruginit și ghimpat al câmpiei rupte și vastele căldări cu păretele spiral, în golul cărora m-a purtat motorul.

M-am întors acasă acoperit de praful cimitirelor musulmane și scheletul pământului, descoperit în gropile geologice, în același timp cu osuarele de piatră ale împărăției romane, a intrat în fântâna mea sufletească. O stare de lirism, greu de suportat aici, în capitală, unde domnesc faptul divers și presa cotidiană, mă urmăresc cu înverșunare. Vrei să lucrezi și nu poți, vrei să fii precis și categoric și ți-e cu neputință. Șaizeci de zile de pribegie prin niște tărâmuri asemănătoare, sunt sigur, cu deșertul pe care se află Bethleemul și unde femeia Samariteancă a scos din fântână o ciutură cu apă, sunt în stare să obsedeze un om, să-l halucineze, să-i schimbe opțiunile, să-l facă să scapere ca o lumină și să-i dea năravuri serafice de înger. Licărul mării și gustul naivei pauze virginale s-au intercalat în senzații și față de toate mărețiile dumnezeiești, pe care le-am străbătut cu creionul pe caiet și cu lentila obiectivului la ochi, arătându-le copiilor uimiți o urmă de milenii, un mormânt de giganți, o pasăre verde, o șopârlă, un ciob sau luna plină, tânără în azurul de înnoptat, cealaltă viață, a oamenilor din cetate, adunați să se încerce, să se întreacă, să se încaiere pentru o fărâmă de nimb de poleială și pentru prestigii contrafăcute, mi se pare acum și mai lamentabil meschină decât înainte de a trece Dunărea la Turtucaia.

Poetul Marin Sadoveanu, care-i din partea locului, mi-a povestit influența ineluctabilă a Dobrogei asupra locuitorului născut sau prăbușit și am participat ca spectator de teatru la una din lucrările sale dramatice destinate să dezvolte demonstrarea acestui contact. Am crezut atunci că poetul prezintă cu o sinceritate organizată năluca unei fantezii literare. Cu adevărat a fost tot ce mi-a spus d. Sadoveanu! Pe teren adecvat mi-am adus aminte chiar cuvintele cu care colora în exacte nuanțe de sentiment beția omului încleștat între două ape și șchiopătând pe nisipuri.

V-aș fi trimis, cum ați fi dorit, mi se pare, ceea ce se cheamă un fragment din cartea la care lucrez și nu prea. Am pornit cu gândul că în vreo zece ani de acum înainte să transpun pe hârtie pitorescul României, țară după țară. Această muncă pe care ar fi fost indicat să o întreprindă, pentru nivelarea unei simțiri, instituțiile sau editurile, o să trebuiască să o realizeze, târâș-grăpiș, o singură persoană - și poate că nu e mai rău. Am un burduf de note și o traistă cu petice de film. Când le-am desfăcut la București, mi-am dat seama de ce fotografiile tehnicește ireproșabile și realizate cu imense cheltuieli inutile, ale Ministerului de Externe, pentru o propagandă iluzorie, mi s-au părut niște cadavre de ierbar. Pitorescul ilustrativ, în teifdruck și ofset, e mort, ca și notița descriptivă. Tot ce am adunat în șaizeci de zile, în ghiozdan, servește de pretext unui lucru mult mai interesant și mai greu. În dreptul fiecărui crâmpei de carnet și de peliculă e altceva, ceva care nu se vede clar, dar care trebuie ajutat să se recompună din polenul sufletesc stârnit deasupra lor. Aici e toată strădania celui ce-și puse în gând să facă lespezi. pulbere și scântei cu vorbe. Materialul trebuie înlăturat și pe absența lui încercat firul de mătase cel mai impalpabil, care încape, ca într-o gaură microscopică de ac, în vârful penei, cel mai fin și mai capricios mobil.

Felicitați pe primarul dv., pe care m-am silit să-l cunosc de vreo trei ori pentru drumul dintre Agigea și Mamaia: un adevărat chenar la toga mării. Felicitați-l pentru bijuteria pe care a izbutit să o facă din Constanța, brățară cu două coarne de mărgăritare îndreptate în răsărit... Lăudați-l pentru florile cu care a umplut coșurile orașului și parcurile mici și mari de iarbă, corectă. Primarul dv. e un făcător de miracole gingașe. Mâna lui nevăzută o găsești pretutindeni. Felicitați-l pentru stilul de civilizație elegantă de care a dat pildă, colaborând cu inginerul Lupaș, în înființarea unui încântător serviciu de autobuze aristocratice cu tarif popular. Și mai felicitați-l pentru creația unui mijloc de transport alimentar de la abator la piețe, care constituie pentru tot regatul o excepție și un model.

Și... sănătate

București

Tudor Arghezi”