(171) Valoarea poemelor este dată de acele câteva versuri memorabile despre libertate și demnitate, versuri pe care, în ciuda aparatului poetic desuet, le citim și azi cu emoție. Școala ni le-a fixat în minte și este suficient ca cineva să înceapă un vers pentru ca urmarea să vină de la sine. Retorica acestor poeme este simplă și ea cultivă un număr de virtuți, dintre care cea mai prețuită este puterea de sacrificiu. Mama, femeie în genere, pustnicul sunt apărătorii legii morale. A trăi în sclavie este o rușine, existența este înnobilată de libertate, sentimentul cedează în fața datoriei etc
Dezvoltând, repetând aceste idei, B. pune în mișcare un aparat de comparații, repetiții, alegorii care să susțină discursul. Discursul uzează de o scenografie simplă și eficace. Dovadă că poetul o folosește în mai toate piesele. Modelul cel mai pur îl aflăm în Muma lui Ștefan cel Mare. Primul tablou înfățișează atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, poziția astrelor. O descripție (evocare) cu elemente luate din recuzita romantică: castelul fixat pe o stâncă neagră, peștera unui sihastru sub o râpă stearpă, o mănăstire... În această deschidere intră și preciziuni de ordin temporal, climateric („vânturile negre, într-a lor turbare”, „noaptea-i furtunoasă”, „noaptea se întinde și din geana sa”, „ca un glob de aur luna strălucea” etc). Luna este, de regulă, sursa de lumină pentru decoruri.
Urmează un al doilea moment (tablou), cu o mică notă de mister („un orologiu sună noaptea....) (...).
(188) S-o numim: figura iubirii condiționate. Ea depășește sfera eroismului și se adresează cu precădere vârstei mature și feminității. Iubirea, în sens larg, trece în urma moralei, devine un pandant al datoriei. Inima este condiționată de simțul moral, dragostea devine o formă de manifestare a virtuții. Iar virtutea cea mai de preț este asceza. O asceză provizorie, când e vorba de amor, un scurt armistițiu până ce codul moral e verificat la toate paragrafele. Scenariul este simplu: întâi legea morală și apoi (acolo unde este cazul) răsfățul, desfătarea. Mărioara din Legende istorice ascultă cu liniște justificarea mândrului ei iubit, fugit de pe câmpul de bătaie:
Frații mi-am lăsat,
Și la tine-a mea frumoasă
Iată c-am zburat.
......
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc...”
însă justificarea nu este primită, amorul fără onoare este respins:
Mândrul meu iubit”
Mărioara găsește, în fine, soluția convenabilă: pleacă la luptă împreună cu bărbatul pe care îl iubește, preferând să moară pentru țară decât să trăiască rușinea lașității. Alte femei sunt mai intratabile. Domnul Țepeș „se răpește” de fata de la Cozia, însă fata nu acceptă până ce (....).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu