<
(...)
Briggs încercă să locuiască cu rudele ei de la țară, dar găsi că-i o încercare zadarnică după viața și societatea atît de deosebită cu care se deprinsese. Prietenii domnișoarei Briggs, mici negustori dintr-un oraș de provincie, se certau pentru cele patruzeci de lire pe an ale ei cu tot atîta nesaț și într-un mod la fel de aprins, deși mult mai fățiș decît rubedeniile domnișoarei Crawley pentru moștenirea numitei doamne. Fratele domnișoarei Briggs, pălărier și băcan cu păreri radicale, își socotea sora o aristocrată parvenită din pricină că nu voia să avanseze o parte din capitalul ei spre a-i aproviziona dugheana; și e foarte probabil că ea ar fi făcut asta dacă sora lor, nevasta unui cizmar aparținînd unei secte religioase dizidente, în mare ceartă cu pălărierul și băcanul, care frecventau altă biserică, nu i-ar fi arătat cum fratele lor era în pragul falimentului și o acapară pentru un timp oarecare pe domnișoara Briggs. Cizmarul dizident dorea ca domnișoara Briggs să-i trimită fiul la colegiu și să scoată din el un gentleman*. Cele două familii îi storseseră o mare parte din economiile ei personale; în cele din urmă, ea fugi la Londra urmată de anatema tuturor rubedeniilor, și se hotărî să caute din nou servitutea, aceasta fiind mult mai puțin împovărătoare decît libertatea. Și dînd în ziare un anunț că o „doamnă cu maniere plăcute obișnuită cu cea mai aleasă societate, dorește să...” etc, își luă reședința în casa domnului Bowls, în Half Moon Street, așteptînd rezultatul anunțului.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, trad. I. Fruzneti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, p. 70.
NOTĂ M. T.
* GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009)
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
Se afișează postările cu eticheta libertate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta libertate. Afișați toate postările
marți, 8 martie 2016
marți, 15 decembrie 2015
Anglia secolului XX versus Anglia secolului XIX (GALSWORTHY 1933)
<
(...)
- Suferință banală, răspunse generalul uscat. Ai văzut c-au reușit să echilibreze bugetul*? Trăim o epocă de isterie, la fiecare a doua zi te trezești cu o criză europeană la micul dejun.
- Asta-i din cauza ziarelor. Ziarele franțuzești, care-s tipărite cu litere mult mai mici, sînt mult mai puțin excitante. Nu reușeam să mă înfierbînt cînd le citeam.
- Ziarele și radioul; afli tot înainte să se întîmple; și titlurile de două ori mai mari decît evenimentele în sine. Ai zice, judecînd după dimensiunile literelor, că lumea n-am ai fost niciodată pînă acum într-un impas. Lumea e în impas de cînd e lumea, numai că altă dată lumea nu făcea atîta tărăboi.
- Dar fără tărăboi ar fi reușit să echilibreze bugetul, dragule?
- Nu, asta-i maniera în care se rezolvă problemele. Dar nu e o manieră englezească.
- Știm noi ce-i englezesc și ce nu, tăticule?
Generalul își încreți fața bătută de vreme, și un zîmbet i se răspîndi printre zbîrcituri. Arătă către cocini:
- Astea-s englezești. Construite pînă la urmă, dar numai devreme decît e nevoie.
- Și maniera asta-ți place?
- Nu, dar modul isteric de a o remedia îmi place și mai puțin. Ai crede că niciodată pînă acum n-am mai fost în jenă financiară. Vai de mine, dar Edward al treilea** datora bani în întreaga Europă, Stuarții*** au fost întotdeauna faliți. Și după domnia lui Napoleon**** au urmat pentru noi cîțiva ani față de care ăștia de acum nu înseamnă nimic, și totuși nu ți se servea criza economică în fiecare zi la micul dejun.
- A nu ști înseamnă a trăi fericit.
- Mă rog, mie îmi displace amestecul ăsta de isterie și de bluf de care avem parte acum.
- Ai vrea să suprimi ”glasul trîmbiței Paradisului”?
- Radioul? ”Vechea rînduire se schimbă cedînd locul celei noi. Iar Domnul se face simțit pe multe căi, ca nu cumva o deprindere bună să strice lumea”, cită generalul. Îmi aduc aminte o predică a bătrînului Buttler la Harrow*****, bazată pe textul ăsta, unul dintre cele mai bune dealtfel. Eu nu sînt îngust la minte, Dinny, cel puțin așa nădăjduiesc. Numai că găsesc că se vorbește prea mult despre anumite lucruri. Se vorbește atîta, încît nu le mai poi simți.
- Eu cred în epoca pe care o trăim, tăticule. A lepădat veșmintele de prisos. Uită-te la fotografiile mai vechi din ”The Times”******. Toate miros a dogmatism și a rufărie de flanelă.
- În zilele mele nu se purta rufărie de flanelă, ripostă generalul.
- Dumneata știi mai bine, dragule.
- De fapt, Dinny, eu cred că generația mea a fost generația cu adevărat revoluționară. Ai văzut piesa aceea despre Browning*******? Ei uite, așa era, dar toate astea s-au isprăvit înainte de a pleca eu la Sandhurst********. Gîndeam ceea ce ne plăcea să gîndim și acționam să gîndim, dar nu vorbeam despre toate astea. Cei de acum vorbesc înainte de a gîndi și cînd e vorba de a acționa, fac în bună parte ceea ce făceam și noi, dacă măcar se hotărăsc să treacă la acțiune. De fapt, deosebirea esențială dintre epoca de azi și cea de acum cincizeci de ani rezidă în libertatea de exprimare; exprimarea e acum atît de liberă, încît secătuiește lucrurile de sevă.
- E o cugetare profundă, tăticule.
- Dar nu-i nouă; am citit-o de zeci de ori.
- Deci, Sir, nu considerați că războiul********* a avut o prea mare influență? Asta-i întrebarea care se pune mereu în interviuri.
- Războiul? Influența lui s-a spulberat de mult. pe lângă asta, oamenii din generația mea erau prea înrădăcinați. Generația următoare a fost smulsă din rădăcini și măturată...
- Nu și femeile.
- Nu, s-au dezmățat un pic, dar nu ele au contat. Iar pentru generația ta, războiul înseamnă doar o noțiune.
- Mă rog, îți mulțumesc, dragule. A fost foarte instructiv, dar se pornește măzărichea. (...)
>
SUA
John Galsworthy, Iubirile lui Dunny Cherrell*********, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 287-288.
NOTE M. T.
* Marea criză economică mondială din 1929-1933 a izbucnit prin crahul bursei din New York în „joia neagră” din 24 octombrie 1929. (http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-16050490-nota-merita-politica-economica-comparatie-intre-marea-depresiune-criza-actuala.htm)
** Edward Plantagenet (1312-1377) = Rege al Angliei ca Edward III (1327-1377). Pretenția lui tronul Franței a declanșat Războiul de 100 de ani (1337-1453). (http://www.royal.gov.uk/historyofthemonarchy/kingsandqueensofengland/theplantagenets/edwardiii.aspx)
*** Cei șase regi și regine din dinastia scoțiană a Stuarților au domnit și în Anglia în perioadele 1603-1649 și 1660-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/TheStuarts.aspx)
**** Napoleon Bonaparte (1769-1821) a domnit ca împărat al Franței în perioadele 1804-1814 și martie-iunie 1815. Marea Britanie a dus un război, în cadrul unor coaliții europene succesive, împotriva Franței republicane și napoleoniene în perioadele 1793-1802, 1803-1814 și martie-iunie 1815. (https://historianerdicus.wordpress.com/2013/02/01/britain-in-the-wars-with-france-1793-1815/)
***** Harrow = Școală pentru băieți întemeiată de regina Elisabeta I Tudor în 1572. (http://www.harrowschool.org.uk/1502/overview/from-the-head-master/)
****** The Times = Cel mai vechi ziar din Anglia, fondat în 1785. (http://www.britishpapers.co.uk/quality/the-times/)
******* Robert Browning (1812-1889) = Poet reprezentativ al Angliei secolului XIX. (https://www.poets.org/poetsorg/poet/robert-browning)
******** Sandhurst = Oraș englez la 55 km de Londra în care se află Academia Militară Regală a Marii Britanii. Instituția modernă a fost întemeiată în 1947, prin unificarea Academiei Militare Regale, fondată în 1741 la Woolwich, cu Colegiul Militar Regal, fondat în 1800 la Camberley. (http://www.army.mod.uk/training_education/24487.aspx)
********* Primul Război Mondial (1914-1918).
********** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
(...)
- Suferință banală, răspunse generalul uscat. Ai văzut c-au reușit să echilibreze bugetul*? Trăim o epocă de isterie, la fiecare a doua zi te trezești cu o criză europeană la micul dejun.
- Asta-i din cauza ziarelor. Ziarele franțuzești, care-s tipărite cu litere mult mai mici, sînt mult mai puțin excitante. Nu reușeam să mă înfierbînt cînd le citeam.
- Ziarele și radioul; afli tot înainte să se întîmple; și titlurile de două ori mai mari decît evenimentele în sine. Ai zice, judecînd după dimensiunile literelor, că lumea n-am ai fost niciodată pînă acum într-un impas. Lumea e în impas de cînd e lumea, numai că altă dată lumea nu făcea atîta tărăboi.
- Dar fără tărăboi ar fi reușit să echilibreze bugetul, dragule?
- Nu, asta-i maniera în care se rezolvă problemele. Dar nu e o manieră englezească.
- Știm noi ce-i englezesc și ce nu, tăticule?
Generalul își încreți fața bătută de vreme, și un zîmbet i se răspîndi printre zbîrcituri. Arătă către cocini:
- Astea-s englezești. Construite pînă la urmă, dar numai devreme decît e nevoie.
- Și maniera asta-ți place?
- Nu, dar modul isteric de a o remedia îmi place și mai puțin. Ai crede că niciodată pînă acum n-am mai fost în jenă financiară. Vai de mine, dar Edward al treilea** datora bani în întreaga Europă, Stuarții*** au fost întotdeauna faliți. Și după domnia lui Napoleon**** au urmat pentru noi cîțiva ani față de care ăștia de acum nu înseamnă nimic, și totuși nu ți se servea criza economică în fiecare zi la micul dejun.
- A nu ști înseamnă a trăi fericit.
- Mă rog, mie îmi displace amestecul ăsta de isterie și de bluf de care avem parte acum.
- Ai vrea să suprimi ”glasul trîmbiței Paradisului”?
- Radioul? ”Vechea rînduire se schimbă cedînd locul celei noi. Iar Domnul se face simțit pe multe căi, ca nu cumva o deprindere bună să strice lumea”, cită generalul. Îmi aduc aminte o predică a bătrînului Buttler la Harrow*****, bazată pe textul ăsta, unul dintre cele mai bune dealtfel. Eu nu sînt îngust la minte, Dinny, cel puțin așa nădăjduiesc. Numai că găsesc că se vorbește prea mult despre anumite lucruri. Se vorbește atîta, încît nu le mai poi simți.
- Eu cred în epoca pe care o trăim, tăticule. A lepădat veșmintele de prisos. Uită-te la fotografiile mai vechi din ”The Times”******. Toate miros a dogmatism și a rufărie de flanelă.
- În zilele mele nu se purta rufărie de flanelă, ripostă generalul.
- Dumneata știi mai bine, dragule.
- De fapt, Dinny, eu cred că generația mea a fost generația cu adevărat revoluționară. Ai văzut piesa aceea despre Browning*******? Ei uite, așa era, dar toate astea s-au isprăvit înainte de a pleca eu la Sandhurst********. Gîndeam ceea ce ne plăcea să gîndim și acționam să gîndim, dar nu vorbeam despre toate astea. Cei de acum vorbesc înainte de a gîndi și cînd e vorba de a acționa, fac în bună parte ceea ce făceam și noi, dacă măcar se hotărăsc să treacă la acțiune. De fapt, deosebirea esențială dintre epoca de azi și cea de acum cincizeci de ani rezidă în libertatea de exprimare; exprimarea e acum atît de liberă, încît secătuiește lucrurile de sevă.
- E o cugetare profundă, tăticule.
- Dar nu-i nouă; am citit-o de zeci de ori.
- Deci, Sir, nu considerați că războiul********* a avut o prea mare influență? Asta-i întrebarea care se pune mereu în interviuri.
- Războiul? Influența lui s-a spulberat de mult. pe lângă asta, oamenii din generația mea erau prea înrădăcinați. Generația următoare a fost smulsă din rădăcini și măturată...
- Nu și femeile.
- Nu, s-au dezmățat un pic, dar nu ele au contat. Iar pentru generația ta, războiul înseamnă doar o noțiune.
- Mă rog, îți mulțumesc, dragule. A fost foarte instructiv, dar se pornește măzărichea. (...)
>
SUA
John Galsworthy, Iubirile lui Dunny Cherrell*********, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 287-288.
NOTE M. T.
* Marea criză economică mondială din 1929-1933 a izbucnit prin crahul bursei din New York în „joia neagră” din 24 octombrie 1929. (http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-16050490-nota-merita-politica-economica-comparatie-intre-marea-depresiune-criza-actuala.htm)
** Edward Plantagenet (1312-1377) = Rege al Angliei ca Edward III (1327-1377). Pretenția lui tronul Franței a declanșat Războiul de 100 de ani (1337-1453). (http://www.royal.gov.uk/historyofthemonarchy/kingsandqueensofengland/theplantagenets/edwardiii.aspx)
*** Cei șase regi și regine din dinastia scoțiană a Stuarților au domnit și în Anglia în perioadele 1603-1649 și 1660-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/TheStuarts.aspx)
**** Napoleon Bonaparte (1769-1821) a domnit ca împărat al Franței în perioadele 1804-1814 și martie-iunie 1815. Marea Britanie a dus un război, în cadrul unor coaliții europene succesive, împotriva Franței republicane și napoleoniene în perioadele 1793-1802, 1803-1814 și martie-iunie 1815. (https://historianerdicus.wordpress.com/2013/02/01/britain-in-the-wars-with-france-1793-1815/)
***** Harrow = Școală pentru băieți întemeiată de regina Elisabeta I Tudor în 1572. (http://www.harrowschool.org.uk/1502/overview/from-the-head-master/)
****** The Times = Cel mai vechi ziar din Anglia, fondat în 1785. (http://www.britishpapers.co.uk/quality/the-times/)
******* Robert Browning (1812-1889) = Poet reprezentativ al Angliei secolului XIX. (https://www.poets.org/poetsorg/poet/robert-browning)
******** Sandhurst = Oraș englez la 55 km de Londra în care se află Academia Militară Regală a Marii Britanii. Instituția modernă a fost întemeiată în 1947, prin unificarea Academiei Militare Regale, fondată în 1741 la Woolwich, cu Colegiul Militar Regal, fondat în 1800 la Camberley. (http://www.army.mod.uk/training_education/24487.aspx)
********* Primul Război Mondial (1914-1918).
********** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
duminică, 21 iunie 2015
Elite versus mase în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
Deci, triumful burgheziei asupra sistemului monarhic avînd drept scop să mărească în ochii poporului numărul privilegiaților, triumful poporului asupra burgheziei va fi efectul inevitabil al acestei schimbări. Dacă se va întîmpla această perturbare, ea va avea ca mijloc dreptul de vot acordat fără măsură tuturor. Cine votează, discută. Putere discutată nu există. Vă puteți imagina o societate fără guvern? Nu. Ei bine, cine spune guvern, spune forță. Forța trebuie să se întemeieze pe lucruri judecate. Iată rațiunile care m-au făcut să gîndesc că principiul elecțiunii este unul dintre cele mai funeste pentru existența guvernelor moderne. Sigur, cred că mi-am dovedit îndeajuns dragostea pentru cei săraci și pentru cei care suferă, n-aș putea fi învinuit că le vreau răul; dar, cu toată admirația pe care le-o port pentru calea grea pe care au pășit, sublimi prin răbdarea și resemnarea lor, îi declar incapabili să participe la guvernarea țării. Ei îmi par a fi minorii unei națiuni și trebuie ținuți sub tutelă. Altfel, după mine, domnilor, cuvîntul elecțiune va aduce aceleași stricăciuni ca și cuvintele conștiință și libertate, rău înțelese, rău definite și aruncate mulțimilor ca simboluri de revoltă și ordine de distrugere. Conducerea maselor mi se pare așadar un lucru drept și necesar pentru menținea societății.
- Acest sistem dezminte atît de total convingerile noastre actuale, încît cred că avem dreptul să vă cerem să ne explicați argumentele dumneavoastră, spuse Genestas, întrerupîndu-l pe medic.
(...)
- Dacă cer legi energice pentru a ține în frâu mulțimile ignorante, continuă medicul după o scurtă pauză, în schimb, doresc ca sistemul să aibă o rețea elastică și binevoitoare pentru a îngădui oricărui om din popor - care ar avea voință și s-ar simți capabil - de a se ridica spre păturile superioare. Orice putere tinde să se mențină. Pentru a dura, astăzi ca și odinioară, guvernele trebuie să atragă de partea lor bărbații puternici, recrutîndu-i de pretudindeni pentru avea apărători și a răpi maselor elementele energice care le agită. Deschizînd ambiției publice căi anevoioase și totodată lesnicioasă - anevoioase pentru veleitățile incomplete, lesnicioase pentru voințele reale - un stat poate preveni tulburările la care duc piedicile care se pun mersului ascendent al adevăratelor spirite superioare spre nivelul lor.
Cei patruzeci de ani de frământări* au convins pe oamenii de bun-simț că superioritățile sunt urmare a ordinii sociale. Acestea se împart în trei categorii și sînt incontestabile: superioritate de gândire, superioritate politică, superioritate de avere. Cu alte cuvinte: arta, puterea și banii - sau: principiul, mijlocul și rezultatul. Făcînd tabula rasa, presupunînd că unitățile sociale ar fi perfect egale, nașterile în aceeași proporție și dînd fiecărei familii o bucată egală de pămînt, după o vreme veți regăsi actualele inegalități de avere; rezultă din acest adevăr izbitor că superioritataea de avere, de gîndire și de putere este un fapt pe care trebuie să-l acceptăm, un fapt pe care mulțimile îl vor considera întotdeauna o nedreptate, văzînd niște privilegii în drepturile cele mai cinstit dobîndite. Pornind de la această bază, contractul social va fi deci un pact perpetuu între cei care posedă și cei care nu posedă. După acest principiu, legile se vor face de către cei care trag foloase de pe urma lor, căci aceștia trebuie să aibă instinctul conservării lor și să prevadă primejdiile. Ei sînt mai interesați ca mulțimile să stea liniștite decît mulțimile înseși. Popoarele au nevoie să li se ofere fericirea de-a gata. Situîndu-vă pe acest punct de vedere atunci cînd judecați societatea, dacă o veți privi în totalitatea ei, veți recunoaște împreună cu mine că dreptul de elecțiune trebuie să fie exercitat numai de cei ce posedă avere, putere sau inteligență și veți recunoaște de asemeni că mandatarii lor nu pot avea decît atribuții extrem restrînse.
Legislatorul, domnilor, trebuie să fie superior vremii sale. El constată tendința erorilor generale și precizează direcțiile în care înclină ideile unei națiuni; el va lucra așadar mai mult pentru viitor decît pentru prezent, mai mult pentru generația care crește decît pentru cea care dispare. Dacă însă apelați la mulțime pentru a făuri legea, poate oare mulțimea să fie superioară ei înșeși? Nu. Cu cît adunarea va reprezenta cu mai multă fidelitate opiniile mulțimii, cu-atît mai puțin se va bucura ea de înțelegerea guvernului, cu-atît mai puțin înalte vor fi vederile ei, cu atît mai puțin precisă și mai confuză legislația ei, căci gloata este, mai ales în Franța, și va fi întotdeauna, ceea ce este o gloată. Legea înseamnă supunere față de reguli; orice regulă se opune deprinderilor naturale, intereselor individului; va face mulțimea legi împotriva ei înșiși? Nu. Ades, tendința legilor trebuie să fie în rațiune inversă cu tendința moravurilor. A modela legile după moravurile generale ar însemna să se dea, în Spania, prime de încurajare intoleranței religioase și lenei; în Anglia, spiritului mercantil; în Italia, dragostei pentu artele menite a exprima societatea, dar care nu pot fi toată societatea; în Germania, titlurilor nobiliare; în Franța, spiritului de superficialitate, modei ideilor, ușurinței cu care ne separăn în clici care ne-au devorat întotdeauna, Ce s-a întîmplat în ultimii patruzeci și mai bine de ani, de cînd colegiile electorale se amestecă în fabricarea legilor? Avem patruzeci de mii de legi! Un popor cu patruzeci de mii legi nu are nici una. Cinci sute de capete mediocre - căci într-un secol nu pot fi mai mult de o sută de inteligențe mari - pot avea tăria de a se înălța pînă la aceste considerații? Nu. Oameni originari din cinci sute de localități diferite nu vor înțelege niciodată în același chip spiritul legii - iar legea trebuie să fie una.
Dar merg mai departe. Mai curînd sau mai tîrziu, o adunare cade sub sceptrul unui om și, în loc să avem niște dinastii regale, avem schimbătoarele și costisitoarele dinastii ale primilor miniștri. La căpătul oricărei deliberări se află Mirabeau**, Danton***, Robespierre**** sau Napoleon*****; niște proconsuli****** sau un împărat. În adevăr, e necesară o anumită cantitate de forță pentru a ridica o anumită greutate; această forță poate fi distribuită pe un număr mai mare sau mai mic de pîrghii; dar, în definitiv, forța trebuie să fie proporțională cu greutatea; în cazul nostru, greutatea este poporul ignorant și năpăstuit care formează talpa oricărei societăți. Puterea, reprezintă prin natura ei, are nevoie de o mare concentrare pentru a opune rezistență egală mișcării populare. Iată aplicarea principiului pe care adineauri l-am dezvoltat vorbindu-vă de restricția privilegiului guvernamental. Dacă admiteți oameni de talent, ei se supun acestei legi naturale și îi supun țara; dacă adunați oameni mediocri, vor fi învinși mai devreme sau mai tîrziu, de spiritul superior: deputatul talentat simte rațiunea de stat, deputatul mediocru face tranzacții cu forța. Pe scurt, o adunare cedează unei idei, precum Convenția******* în timpul Terorii********; sau unei puteri, precum Corpul Legislativ********* sub Napoleon; unui sistem sau, ca astăzi, banilor. Adunarea republicană pe care o vizează unii oameni bine-intenționați, este imposibilă; cei ce o doresc sunt niște naivi desăvîrșiți sau niște viitori tirani.
O adunare deliberantă care discută primejdiile ce amenință o națiune, în loc s-o îndemne la acțiune, nu vi s-ar părea ridiculă? Poporul are mandatari însărcinați să acorde sau să refuze impozitele - și asta e drept, și a existat întotdeauna, sub tiranul cel mai crud și sub principele cel mai blînd. Banul este insesizabil; de altfel, impozitul are margini naturale dincolo de care o națiune se revoltă pentru a-l refuza sau se culcă pentru a muri. Dacă acest corp electiv schimbător ca și necesitățile înseși, ca ideile pe care le reprezintă, refuză să admită supunerea față de o lege rea, totul e bine. Dar să presupui că cinci sute de oameni, veniți din toate colțurile unui imperiu, vor face o lege bună, nu-i o glumă proastă pe care, mai curînd sau mai tîrziu, popoarele o vor plăti? Atunci își schimbă tiranii, asta-i tot. Puterea, legea, trebuie deci să fie opera unui singur om care, prin forța lucrurilor, este silit să supună neîncetat acțiunile sale aprobării generale.
Dar modificările aduse exercițiului puterii, fie a unuia singur, fie a mai multor, fie a mai multor, nu se pot găsi decît în instituțiile religioase ale unui popor. Religia este singurul antidot cu adevărat eficace al abuzurilor puterii supreme. Dacă o națiune pierde sentimentul religios, ea devine sedițioasă din principiu, iar principele devine tiran din necesitate. Camerele - care se situează între suveran și supuși - nu sînt decît paleative ale acestor două tendințe. Adunările, potrivit cu ceea ce vă spuneam, devin complice fie ale insurecției, fie ale tiraniei. Cu toate astea, stăpînirea unei singure persoane - spre care înclin - nu reprezintă binele absolut, căci rezultatele politicii vor depinde în veci de moravuri și credințe. Dacă o națiune e îmbătrînită, dacă filozofismul și spiritul de discuție au corupt-o pînă în măduva oaselor, atunci se va îndrepta spre despotism, în ciuda libertății formale; tot astfel după cum popoarele înțelepte știu aproape întotdeauna să descopere libertatea sub formele despotismului.
Din toate acestea rezultă necesitatea unei mari restricții în drepturile electorale, necesitatea unui guvern tare, necesitatea unei religii puternice care să facă din bogătaș un prieten al săracului și să poruncească săracului o resemnare totală. În sfîrșit, este cu adevărat urgent ca puterea adunărilor să se limiteze la chestiunea impozitului și la aceea a înregistrării legilor, răpindu-li-se dreptul de a le fabrica.
Multe capete gîndesc altfel, știu. Astăzi, ca și pe vremuri,există spirite înfocate care caută mai-binele și care ar dori ca societatea să fie mai înțelept întocmită decît este. Dar inovațiile care urmăresc să opereze prefaceri sociale au nevoie de o sancțiune universală. Novatorii să aibă răbdare. Cînd măsor timpul care a fost necesar pentru statornicirea creștinismului, revoluție morală care trebuie să fie pașnică, mă cutremur la nenorocirea unei revoluții în ordinea materială și conchid pentru menținere a instituțiilor existente. Fiecare cu gîndul său, a spus creștinismul; fiecare cu ogorul său, a spus legea modernă. Fiecare cu gîndul său înseamnă consfințirea drepturilor inteligenței; fiecare cu ogorul său înseamnă consfințirea proprietății bazate pe efortul muncii. Aceasta-i societatea noastră. Natura statornicește viața omenească pe sentimentul conservării individuale, viața socială se întemeiază pe interesul personal. Acestea sînt, pentru mine, adevăratele principii politice. Zdrobind aceste două sentimente egoiste sub ideea unei vieți viitoare, religia modifică duritatea contactelor sociale. Astfel , Dumnezeu temperează suferințele pe care le produc ciocnirile de interese, prin sentimentul religios care ridică la rangul de virtute uitarea-de-sine, după cum, prin legi necunoscute, a moderat ciocnirile în mecanismul lumilor. Creștinismul spune săracului să-l suporte pe bogat și bogatului să ușureze suferințele săracului; pentru mine, aceste puține cuvinte cuprind esența tuturor legilor divine și umane.
- Eu, nefiind bărbat de stat, spuse notarul, văd într-un suveran lichidatorul unei societăți care trebuie să rămînă în permanentă stare de lichidare; el transmite succesorului său un activ egal cu cel pe care l-a primit.
- Eu nu sunt un om de stat, replică Benassis cu vioiciune, întrerupîndu-l pe notar. Pentru a îmbunătăți starea unei comune, a unui canton sau a unui arondisment se cere numai bun-simț; celui ce conduce un departament i se cere și talent; dar aceste patru sfere administrative oferă orizonturi mărginite, pe care vederile de rînd pot ușor să le cuprindă; interesele lor se leagă prin fire vizibile de marea mișcare a statului. În regiunea superioară, toate se măresc, privirea bărbatului de stat trebuie să domine punctul de vedere în care se află. Acolo unde - pentru a face mult bine într-un arondisment, într-un canton sau într-o comună - nu e necesar să poți prevedea rezultatele politicii pe o perioadă de numai zece ani, cînd e vorba de o națiune, trebuie să-i poți presimți destinele și să le măsori pe o perioadă de un secol. Geniul unui Colbert**********, al unui Sully***********, nu înseamnă nimic dacă nu se sprijină pe voința care i-a făcut pe Napoleon și pe Cromwell************. Un mare ministru, domnilor, este o mare idee scrisă pe toții anii secolului, a cărei splendoare și prosperitate a fost de el pregătită. Pentru el, virtutea cea mai necesară este perseverența. De altfel, în toate cele omenești, oare nu perseverența este expresia cea mai înaltă a forței? De cîtăva vreme, întîlnim prea mulți bărbați care au idei de miniștri în loc să aibă idei naționale, ca să nu admirăm pe adevăratul om de stat, pe cel ce ne oferă cea mai imensă poezie omenească. A privi mereu dincolo de clipa prezentă și a păși înaintea destinului, a te situa deasupra puterii și a rămîne acolo numai prin sentimentul utilității, fără a-ți face iluzii cu privire la forțele tale; a te despuia de pasiuni și chiar de orice simplă ambiție pentru a rămîne stăpîn pe facultățile tale, pentru a prevedea, a voi și a acționa fără încetare; a fi drept și absolut, a păstra ordinea în general, a-ți sili inima să tacă și a nu asculta de glasul inteligenței; a nu fi nici bănuitor, nici încrezător; nici sceptic, nici credul; nici recunoscător, nici ingrat; nici în urmă cu un eveniment, nici surprins de o idee; în sfîrșit, a trăi prin sentimentul maselor și a le domina întotdeauna întinzîndu-ți aripile spiritului, volumul glasului și penetrația privirii tale; a vedea nu detaliile, ci consecințele tuturor lucrurilor - nu însemnează toate acestea a fi ceva mai mult decît un om? Iată de ce numele marilor și distinșilor părinți ai națiunilor trebuie să fie mereu populare.
(...)
- Domnilor, n-ați spus nimic despre armată! strigă Genestas. Organizarea militară îmi pare a fi adevăratul model al oricărei societăți civile, spada este tutoarea poporului.
- Căpitane, spuse rîzînd judecătorul de pace, un avocat bătrîn zicea că imperiile încep cu spada și sfîrșesc cu pana de scris. Noi am ajuns la pana de scris.
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 154-161.
NOTĂ M.T.
* În 1789 a început prima revoluție franceză, urmată de proclamarea republicii în 1792 și proclamarea imperiului în 1804, în paralel cu războaiele cu coalițiile europene succesive, și revenirea dinastiei regale de Bourbon în perioada (1814/1815-1830).
** Honore Riquetti, conte de Mirabeau (1749-1791 Paris) = Personalitate a Adunării Naționale, în timpul revoluției franceze. (http://www.britannica.com/biography/Honore-Gabriel-Riqueti-comte-de-Mirabeau)
*** Georges Danton (1759-1794 Paris) = Fondator al clubului politic revoluționar al Cordelierilor. Deputat al Convenției Naționale (20 septembrie 1792 - 5 aprilie 1794). Ministru al justiției (10 august 1792 - 7 octombrie 1792). Liderul Comitetului Salvării Publice (6 aprilie 1793 - 27 iulie 1793). Ghilotinat în Timpul Terorii iacobinilor. (http://www.britannica.com/biography/Georges-Danton)
**** Maximilien Robespierre (1758-1794) = Avocat. Lider al clubului politic revoluționar al Iacobinilor. Membru al Comitetului Salvării Publice a care instituit regimul Terorii (iulie 1793-27 iulie 1794). Ghilotinat de politicieni moderați, care au instituit regimul Directoratului (1794-1799). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/maximilien-robespierre-1758-1794-revolu-ionarul-contrarevolu-ionar)
***** Napoleon Bonaparte (1769-1821) = General francez. Prim-Consul al Republicii Franceze (1799-1804). Împărat al Franței (1804-1814/1815). (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxxvii-napoleon-bonaparte-creatorul-propagandei-de-stat-de-calin-hentea-11591927)
****** PROCÓNSUL, proconsuli, s. m. Magistrat roman care, după încheierea consulatului, era însărcinat cu guvernarea unei provincii. – Din lat., fr.proconsul. Sursa: DEX '09 (2009)
******* Convenția Națională = Adunarea Constituantă din Franța din perioada 21 septembrie 1792 - 26 octombrie 1795. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sfar-itul-monarhiei-franceze)
******** Teroarea = Regim politic din Franța revoluționară din perioada 5 septembrie 1793 - 28 iulie 1794, când puterea a fost exercitată de extremiștii iacobini conduși de M. Robespierre. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/maximilien-robespierre-1758-1794-revolu-ionarul-contrarevolu-ionar)
********* Corpul Legislativ = Una din cele patru adunări legislative instituite de Constituția din 13 decembrie 1799, care legitima lovitura de stat din 10 noiembrie 1799 a generalului Napoleon Bonaparte. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/napoleon-bonaparte-constitu-ia-anului-viii)
********** Jean Colbert (1619-1683) = Reprezentant al școlii mercantiliste de economie. Controlor general al finanțelor din 1665. Creatorul puterii economice a Franței în timpul domniei regelui Ludovic al XIV. (http://www.britannica.com/biography/Jean-Baptiste-Colbert)
*********** Maximilien de Bethune, duce de Sully (1560-1641) = Ministru protestant al regelui Henric IV al Franței. (http://www.chateausully.fr/en/duke-of-sully)
************ Oliver Cromwell (1599 -1658) = Comandant al armatei Parlamentului în războiul civil cîștigat împotriva regele Carol I Stuart. Lord-Protector al Angliei (1649-1658). (http://www.evz.ro/cromwell-erou-revolutionar-sau-criminal-de-razboi-819357.html)
(...)
Deci, triumful burgheziei asupra sistemului monarhic avînd drept scop să mărească în ochii poporului numărul privilegiaților, triumful poporului asupra burgheziei va fi efectul inevitabil al acestei schimbări. Dacă se va întîmpla această perturbare, ea va avea ca mijloc dreptul de vot acordat fără măsură tuturor. Cine votează, discută. Putere discutată nu există. Vă puteți imagina o societate fără guvern? Nu. Ei bine, cine spune guvern, spune forță. Forța trebuie să se întemeieze pe lucruri judecate. Iată rațiunile care m-au făcut să gîndesc că principiul elecțiunii este unul dintre cele mai funeste pentru existența guvernelor moderne. Sigur, cred că mi-am dovedit îndeajuns dragostea pentru cei săraci și pentru cei care suferă, n-aș putea fi învinuit că le vreau răul; dar, cu toată admirația pe care le-o port pentru calea grea pe care au pășit, sublimi prin răbdarea și resemnarea lor, îi declar incapabili să participe la guvernarea țării. Ei îmi par a fi minorii unei națiuni și trebuie ținuți sub tutelă. Altfel, după mine, domnilor, cuvîntul elecțiune va aduce aceleași stricăciuni ca și cuvintele conștiință și libertate, rău înțelese, rău definite și aruncate mulțimilor ca simboluri de revoltă și ordine de distrugere. Conducerea maselor mi se pare așadar un lucru drept și necesar pentru menținea societății.
- Acest sistem dezminte atît de total convingerile noastre actuale, încît cred că avem dreptul să vă cerem să ne explicați argumentele dumneavoastră, spuse Genestas, întrerupîndu-l pe medic.
(...)
- Dacă cer legi energice pentru a ține în frâu mulțimile ignorante, continuă medicul după o scurtă pauză, în schimb, doresc ca sistemul să aibă o rețea elastică și binevoitoare pentru a îngădui oricărui om din popor - care ar avea voință și s-ar simți capabil - de a se ridica spre păturile superioare. Orice putere tinde să se mențină. Pentru a dura, astăzi ca și odinioară, guvernele trebuie să atragă de partea lor bărbații puternici, recrutîndu-i de pretudindeni pentru avea apărători și a răpi maselor elementele energice care le agită. Deschizînd ambiției publice căi anevoioase și totodată lesnicioasă - anevoioase pentru veleitățile incomplete, lesnicioase pentru voințele reale - un stat poate preveni tulburările la care duc piedicile care se pun mersului ascendent al adevăratelor spirite superioare spre nivelul lor.
Cei patruzeci de ani de frământări* au convins pe oamenii de bun-simț că superioritățile sunt urmare a ordinii sociale. Acestea se împart în trei categorii și sînt incontestabile: superioritate de gândire, superioritate politică, superioritate de avere. Cu alte cuvinte: arta, puterea și banii - sau: principiul, mijlocul și rezultatul. Făcînd tabula rasa, presupunînd că unitățile sociale ar fi perfect egale, nașterile în aceeași proporție și dînd fiecărei familii o bucată egală de pămînt, după o vreme veți regăsi actualele inegalități de avere; rezultă din acest adevăr izbitor că superioritataea de avere, de gîndire și de putere este un fapt pe care trebuie să-l acceptăm, un fapt pe care mulțimile îl vor considera întotdeauna o nedreptate, văzînd niște privilegii în drepturile cele mai cinstit dobîndite. Pornind de la această bază, contractul social va fi deci un pact perpetuu între cei care posedă și cei care nu posedă. După acest principiu, legile se vor face de către cei care trag foloase de pe urma lor, căci aceștia trebuie să aibă instinctul conservării lor și să prevadă primejdiile. Ei sînt mai interesați ca mulțimile să stea liniștite decît mulțimile înseși. Popoarele au nevoie să li se ofere fericirea de-a gata. Situîndu-vă pe acest punct de vedere atunci cînd judecați societatea, dacă o veți privi în totalitatea ei, veți recunoaște împreună cu mine că dreptul de elecțiune trebuie să fie exercitat numai de cei ce posedă avere, putere sau inteligență și veți recunoaște de asemeni că mandatarii lor nu pot avea decît atribuții extrem restrînse.
Legislatorul, domnilor, trebuie să fie superior vremii sale. El constată tendința erorilor generale și precizează direcțiile în care înclină ideile unei națiuni; el va lucra așadar mai mult pentru viitor decît pentru prezent, mai mult pentru generația care crește decît pentru cea care dispare. Dacă însă apelați la mulțime pentru a făuri legea, poate oare mulțimea să fie superioară ei înșeși? Nu. Cu cît adunarea va reprezenta cu mai multă fidelitate opiniile mulțimii, cu-atît mai puțin se va bucura ea de înțelegerea guvernului, cu-atît mai puțin înalte vor fi vederile ei, cu atît mai puțin precisă și mai confuză legislația ei, căci gloata este, mai ales în Franța, și va fi întotdeauna, ceea ce este o gloată. Legea înseamnă supunere față de reguli; orice regulă se opune deprinderilor naturale, intereselor individului; va face mulțimea legi împotriva ei înșiși? Nu. Ades, tendința legilor trebuie să fie în rațiune inversă cu tendința moravurilor. A modela legile după moravurile generale ar însemna să se dea, în Spania, prime de încurajare intoleranței religioase și lenei; în Anglia, spiritului mercantil; în Italia, dragostei pentu artele menite a exprima societatea, dar care nu pot fi toată societatea; în Germania, titlurilor nobiliare; în Franța, spiritului de superficialitate, modei ideilor, ușurinței cu care ne separăn în clici care ne-au devorat întotdeauna, Ce s-a întîmplat în ultimii patruzeci și mai bine de ani, de cînd colegiile electorale se amestecă în fabricarea legilor? Avem patruzeci de mii de legi! Un popor cu patruzeci de mii legi nu are nici una. Cinci sute de capete mediocre - căci într-un secol nu pot fi mai mult de o sută de inteligențe mari - pot avea tăria de a se înălța pînă la aceste considerații? Nu. Oameni originari din cinci sute de localități diferite nu vor înțelege niciodată în același chip spiritul legii - iar legea trebuie să fie una.
Dar merg mai departe. Mai curînd sau mai tîrziu, o adunare cade sub sceptrul unui om și, în loc să avem niște dinastii regale, avem schimbătoarele și costisitoarele dinastii ale primilor miniștri. La căpătul oricărei deliberări se află Mirabeau**, Danton***, Robespierre**** sau Napoleon*****; niște proconsuli****** sau un împărat. În adevăr, e necesară o anumită cantitate de forță pentru a ridica o anumită greutate; această forță poate fi distribuită pe un număr mai mare sau mai mic de pîrghii; dar, în definitiv, forța trebuie să fie proporțională cu greutatea; în cazul nostru, greutatea este poporul ignorant și năpăstuit care formează talpa oricărei societăți. Puterea, reprezintă prin natura ei, are nevoie de o mare concentrare pentru a opune rezistență egală mișcării populare. Iată aplicarea principiului pe care adineauri l-am dezvoltat vorbindu-vă de restricția privilegiului guvernamental. Dacă admiteți oameni de talent, ei se supun acestei legi naturale și îi supun țara; dacă adunați oameni mediocri, vor fi învinși mai devreme sau mai tîrziu, de spiritul superior: deputatul talentat simte rațiunea de stat, deputatul mediocru face tranzacții cu forța. Pe scurt, o adunare cedează unei idei, precum Convenția******* în timpul Terorii********; sau unei puteri, precum Corpul Legislativ********* sub Napoleon; unui sistem sau, ca astăzi, banilor. Adunarea republicană pe care o vizează unii oameni bine-intenționați, este imposibilă; cei ce o doresc sunt niște naivi desăvîrșiți sau niște viitori tirani.
O adunare deliberantă care discută primejdiile ce amenință o națiune, în loc s-o îndemne la acțiune, nu vi s-ar părea ridiculă? Poporul are mandatari însărcinați să acorde sau să refuze impozitele - și asta e drept, și a existat întotdeauna, sub tiranul cel mai crud și sub principele cel mai blînd. Banul este insesizabil; de altfel, impozitul are margini naturale dincolo de care o națiune se revoltă pentru a-l refuza sau se culcă pentru a muri. Dacă acest corp electiv schimbător ca și necesitățile înseși, ca ideile pe care le reprezintă, refuză să admită supunerea față de o lege rea, totul e bine. Dar să presupui că cinci sute de oameni, veniți din toate colțurile unui imperiu, vor face o lege bună, nu-i o glumă proastă pe care, mai curînd sau mai tîrziu, popoarele o vor plăti? Atunci își schimbă tiranii, asta-i tot. Puterea, legea, trebuie deci să fie opera unui singur om care, prin forța lucrurilor, este silit să supună neîncetat acțiunile sale aprobării generale.
Dar modificările aduse exercițiului puterii, fie a unuia singur, fie a mai multor, fie a mai multor, nu se pot găsi decît în instituțiile religioase ale unui popor. Religia este singurul antidot cu adevărat eficace al abuzurilor puterii supreme. Dacă o națiune pierde sentimentul religios, ea devine sedițioasă din principiu, iar principele devine tiran din necesitate. Camerele - care se situează între suveran și supuși - nu sînt decît paleative ale acestor două tendințe. Adunările, potrivit cu ceea ce vă spuneam, devin complice fie ale insurecției, fie ale tiraniei. Cu toate astea, stăpînirea unei singure persoane - spre care înclin - nu reprezintă binele absolut, căci rezultatele politicii vor depinde în veci de moravuri și credințe. Dacă o națiune e îmbătrînită, dacă filozofismul și spiritul de discuție au corupt-o pînă în măduva oaselor, atunci se va îndrepta spre despotism, în ciuda libertății formale; tot astfel după cum popoarele înțelepte știu aproape întotdeauna să descopere libertatea sub formele despotismului.
Din toate acestea rezultă necesitatea unei mari restricții în drepturile electorale, necesitatea unui guvern tare, necesitatea unei religii puternice care să facă din bogătaș un prieten al săracului și să poruncească săracului o resemnare totală. În sfîrșit, este cu adevărat urgent ca puterea adunărilor să se limiteze la chestiunea impozitului și la aceea a înregistrării legilor, răpindu-li-se dreptul de a le fabrica.
Multe capete gîndesc altfel, știu. Astăzi, ca și pe vremuri,există spirite înfocate care caută mai-binele și care ar dori ca societatea să fie mai înțelept întocmită decît este. Dar inovațiile care urmăresc să opereze prefaceri sociale au nevoie de o sancțiune universală. Novatorii să aibă răbdare. Cînd măsor timpul care a fost necesar pentru statornicirea creștinismului, revoluție morală care trebuie să fie pașnică, mă cutremur la nenorocirea unei revoluții în ordinea materială și conchid pentru menținere a instituțiilor existente. Fiecare cu gîndul său, a spus creștinismul; fiecare cu ogorul său, a spus legea modernă. Fiecare cu gîndul său înseamnă consfințirea drepturilor inteligenței; fiecare cu ogorul său înseamnă consfințirea proprietății bazate pe efortul muncii. Aceasta-i societatea noastră. Natura statornicește viața omenească pe sentimentul conservării individuale, viața socială se întemeiază pe interesul personal. Acestea sînt, pentru mine, adevăratele principii politice. Zdrobind aceste două sentimente egoiste sub ideea unei vieți viitoare, religia modifică duritatea contactelor sociale. Astfel , Dumnezeu temperează suferințele pe care le produc ciocnirile de interese, prin sentimentul religios care ridică la rangul de virtute uitarea-de-sine, după cum, prin legi necunoscute, a moderat ciocnirile în mecanismul lumilor. Creștinismul spune săracului să-l suporte pe bogat și bogatului să ușureze suferințele săracului; pentru mine, aceste puține cuvinte cuprind esența tuturor legilor divine și umane.
- Eu, nefiind bărbat de stat, spuse notarul, văd într-un suveran lichidatorul unei societăți care trebuie să rămînă în permanentă stare de lichidare; el transmite succesorului său un activ egal cu cel pe care l-a primit.
- Eu nu sunt un om de stat, replică Benassis cu vioiciune, întrerupîndu-l pe notar. Pentru a îmbunătăți starea unei comune, a unui canton sau a unui arondisment se cere numai bun-simț; celui ce conduce un departament i se cere și talent; dar aceste patru sfere administrative oferă orizonturi mărginite, pe care vederile de rînd pot ușor să le cuprindă; interesele lor se leagă prin fire vizibile de marea mișcare a statului. În regiunea superioară, toate se măresc, privirea bărbatului de stat trebuie să domine punctul de vedere în care se află. Acolo unde - pentru a face mult bine într-un arondisment, într-un canton sau într-o comună - nu e necesar să poți prevedea rezultatele politicii pe o perioadă de numai zece ani, cînd e vorba de o națiune, trebuie să-i poți presimți destinele și să le măsori pe o perioadă de un secol. Geniul unui Colbert**********, al unui Sully***********, nu înseamnă nimic dacă nu se sprijină pe voința care i-a făcut pe Napoleon și pe Cromwell************. Un mare ministru, domnilor, este o mare idee scrisă pe toții anii secolului, a cărei splendoare și prosperitate a fost de el pregătită. Pentru el, virtutea cea mai necesară este perseverența. De altfel, în toate cele omenești, oare nu perseverența este expresia cea mai înaltă a forței? De cîtăva vreme, întîlnim prea mulți bărbați care au idei de miniștri în loc să aibă idei naționale, ca să nu admirăm pe adevăratul om de stat, pe cel ce ne oferă cea mai imensă poezie omenească. A privi mereu dincolo de clipa prezentă și a păși înaintea destinului, a te situa deasupra puterii și a rămîne acolo numai prin sentimentul utilității, fără a-ți face iluzii cu privire la forțele tale; a te despuia de pasiuni și chiar de orice simplă ambiție pentru a rămîne stăpîn pe facultățile tale, pentru a prevedea, a voi și a acționa fără încetare; a fi drept și absolut, a păstra ordinea în general, a-ți sili inima să tacă și a nu asculta de glasul inteligenței; a nu fi nici bănuitor, nici încrezător; nici sceptic, nici credul; nici recunoscător, nici ingrat; nici în urmă cu un eveniment, nici surprins de o idee; în sfîrșit, a trăi prin sentimentul maselor și a le domina întotdeauna întinzîndu-ți aripile spiritului, volumul glasului și penetrația privirii tale; a vedea nu detaliile, ci consecințele tuturor lucrurilor - nu însemnează toate acestea a fi ceva mai mult decît un om? Iată de ce numele marilor și distinșilor părinți ai națiunilor trebuie să fie mereu populare.
(...)
- Domnilor, n-ați spus nimic despre armată! strigă Genestas. Organizarea militară îmi pare a fi adevăratul model al oricărei societăți civile, spada este tutoarea poporului.
- Căpitane, spuse rîzînd judecătorul de pace, un avocat bătrîn zicea că imperiile încep cu spada și sfîrșesc cu pana de scris. Noi am ajuns la pana de scris.
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 154-161.
NOTĂ M.T.
* În 1789 a început prima revoluție franceză, urmată de proclamarea republicii în 1792 și proclamarea imperiului în 1804, în paralel cu războaiele cu coalițiile europene succesive, și revenirea dinastiei regale de Bourbon în perioada (1814/1815-1830).
** Honore Riquetti, conte de Mirabeau (1749-1791 Paris) = Personalitate a Adunării Naționale, în timpul revoluției franceze. (http://www.britannica.com/biography/Honore-Gabriel-Riqueti-comte-de-Mirabeau)
*** Georges Danton (1759-1794 Paris) = Fondator al clubului politic revoluționar al Cordelierilor. Deputat al Convenției Naționale (20 septembrie 1792 - 5 aprilie 1794). Ministru al justiției (10 august 1792 - 7 octombrie 1792). Liderul Comitetului Salvării Publice (6 aprilie 1793 - 27 iulie 1793). Ghilotinat în Timpul Terorii iacobinilor. (http://www.britannica.com/biography/Georges-Danton)
**** Maximilien Robespierre (1758-1794) = Avocat. Lider al clubului politic revoluționar al Iacobinilor. Membru al Comitetului Salvării Publice a care instituit regimul Terorii (iulie 1793-27 iulie 1794). Ghilotinat de politicieni moderați, care au instituit regimul Directoratului (1794-1799). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/maximilien-robespierre-1758-1794-revolu-ionarul-contrarevolu-ionar)
***** Napoleon Bonaparte (1769-1821) = General francez. Prim-Consul al Republicii Franceze (1799-1804). Împărat al Franței (1804-1814/1815). (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxxvii-napoleon-bonaparte-creatorul-propagandei-de-stat-de-calin-hentea-11591927)
****** PROCÓNSUL, proconsuli, s. m. Magistrat roman care, după încheierea consulatului, era însărcinat cu guvernarea unei provincii. – Din lat., fr.proconsul. Sursa: DEX '09 (2009)
******* Convenția Națională = Adunarea Constituantă din Franța din perioada 21 septembrie 1792 - 26 octombrie 1795. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sfar-itul-monarhiei-franceze)
******** Teroarea = Regim politic din Franța revoluționară din perioada 5 septembrie 1793 - 28 iulie 1794, când puterea a fost exercitată de extremiștii iacobini conduși de M. Robespierre. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/maximilien-robespierre-1758-1794-revolu-ionarul-contrarevolu-ionar)
********* Corpul Legislativ = Una din cele patru adunări legislative instituite de Constituția din 13 decembrie 1799, care legitima lovitura de stat din 10 noiembrie 1799 a generalului Napoleon Bonaparte. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/napoleon-bonaparte-constitu-ia-anului-viii)
********** Jean Colbert (1619-1683) = Reprezentant al școlii mercantiliste de economie. Controlor general al finanțelor din 1665. Creatorul puterii economice a Franței în timpul domniei regelui Ludovic al XIV. (http://www.britannica.com/biography/Jean-Baptiste-Colbert)
*********** Maximilien de Bethune, duce de Sully (1560-1641) = Ministru protestant al regelui Henric IV al Franței. (http://www.chateausully.fr/en/duke-of-sully)
************ Oliver Cromwell (1599 -1658) = Comandant al armatei Parlamentului în războiul civil cîștigat împotriva regele Carol I Stuart. Lord-Protector al Angliei (1649-1658). (http://www.evz.ro/cromwell-erou-revolutionar-sau-criminal-de-razboi-819357.html)
marți, 3 februarie 2015
Stat versus terorism în Italia anilor ”70 (DE JONG 1985)
<
(...)
>
SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp. 172-175.
NOTĂ M.T.
* Aldo Moro = Premier creștin-democrat al Italiei, răpit și ucis în 1978 de organziația de extrtemă stângă Brigăzile Roșii. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)
(...)
La vreo câteva ore după aceea fu din nou deranjată de
oamenii puterii. Lucra în grădina de pe acoperiș și-și vârâse dopuri de vată în
urechi, ca să se poată concentra mai bine. Elicopterul, care zbura deasupra
orașului la mică altitudine, o zări abia când ajunse peste piazza Farnese.
(...) Hanna sări în sus din fotoliu, o luă la fugă înspre chepeng și se retrase
la mezanin. Reacția ei, evident, nu-i scăpase patrulei militare: elicopterul
făcu o curbă și veni înapoi. Aparatul rămase suspendat vreo cinci minute
deasupra grădinii de pe acoperiș: miltarii urmăriră cu binoclurile chepengul în
care dispăruse în mare grabă o femei. Hanna Piccard rămase ascunsă în camera de
baie până ce sunetul elicopterului se stinse. Cînd se întoarse în grădina de pe
terasa acoperișului, și văzu că aproape toate petalele oleandrului fuseseră
smulse de palele elicopertului, începu să plîngă.
-Ce paranoia, oftă Simonetti, după ce Hanna îi povesti în timpul cinei, incidentul cu elicopterul;
Leda îl întrebă ce înseamnă cuvântul „paranoia”.
-Este o boală psihică, îi explică Hanna. O persoană
paranoidă trăiește într-o lume a aparențelor. Bolnavul este înclinat să creadă
că e victima unui complot. Își construiște singur asemenea comploturi, dar de
cele mai multe ori este inconștient. Descoperă pretutindeni indicii despre
existența unui complot îndreptat împotriva sa. Trăiește într-o lume a
iluziilor, dar altminteri se comportă absolut normal.
-E un semn de teamă, de neputință, adăugă Simonetti. În
clipa de față am impresia că stimații noștri conducători se gândesc mult prea
repede la comploturi. Un complot împotriva statului. De pildă răpirea de pe via
Fani. Toată lumea a rămas țuț când a văzut cât de perfect a fost organizată
această acțiune de luptă. E cu neputință ca o asemenea acțiune să fi fost opera
unor italieni. Căci de astfel de treburi noi nu suntemm în stare. Atunci cine?
Nemții, firește, nemții, asta a fost opera unor teroriști nemți. Așa au scris și ziarele. Desigur, nu este
decât o bănuială. – Simonetti tăcu.
- Continuă, - zise Hanna.
-Aldo Moro* a fost răpit și, pentru prima dată după ani de
zile, taica-statul are o erecție.
- Las-o baltă. – zise Leda roșind.
-De frică, taica-statul are o formidabilă erecție,
întocmai ca un spânzurat în lupta sa cu moartea. Zeci de mii de militari
pornesc la treabă ca să arate ce este în stare să facă taica-statul la
bătrânețe. Cât ai bate din palme prin Parlament zboară numeroase legi
excepționale. Mii de apartamente, alese la ntâmplare, sînt violate și
cercetate. Ieri am fost lipit de mașina mea, ca un răufăcător, și
percheziționat. N-a mai lipsit decât să mă pună să-mi dau jos pantalonii,
pentru ca autoritățile să vadă dacă în cutare loc nu ascund ceva suspect. Câte
linii telefonice sunt ascultate în momentul de față? Să nu ne punem această
întrebare.
-Andrea , tu reacționezi dând dovadă de aceeași exaltare
ca și cel pe care îl iei peste picior, zise Hanna enervată. Pentru moment sunt
de acord că acțiunile de căutare duc uneori la situații ridicole. Și în scurt
timp va fi descoperită, fără îndoială, o ascunzătoare a Brigăzilor Roșii,
confecționată de unul dintre serviciile secrete, pentru a i se putea anunța
poporului o izbândă. N-au încotro. Nu pot să reacționeze altfel. Justiția trebuie
ocrotită.
(...)
-Justiția care trebui e ocrotită, zise Simonetti. În
primul rând, cei ce dețin puterea doresc bineînțeles să se ocrotească pe ei
înșiși. Câțiva oportuniști inerți, implicați în zeci de mii de interese, simple
mașini care toacă hârtie și scuipă hotărâri.
-Pot cel puțin să ia hotărâri.
-Și vor stabili într-o bună zi cine sunt barbarii în
această societate. Barbarii. Pentru mai mult comoditate, el uită că societatea
este un organism, un tot organic, și că lezarea căilor respiratorii este în
cele din urmă o boală a întregului trup, căci trupul poate să se prăpădească
din această cauză.
-Datorită acestor boli rămânem sănătoși, dădu replica
Hanna replica.
-Barbarii. Cine sunt aici barbarii? Este un procedeu cât
se poate de superficial. Și de ipocrit să spunem că teroriștii sunt barbari.
Fiecare societate civilizată dă naștere propriilor ei barbari, așa cum femeile
civilizate și nevrotice, în neînfrînata lor plictiseală și mizantropie, pot să
prefere o adevărată brută ca tovarăș de pat...În închipuirea lor, firește,
numai în închipuirea lor.
(...)
-Societatea în totalitatea ei este cea care produce
sentimentele ce duc la revolta armată, la crimele politice, la falsul eroism.
Bineînțeles că eu nu aprob toate acestea, așa cum crezi tu uneori, dar găsesc ă
este stupid să-i judeci pe teroriști numai ca teroriști. Nu poți niciodată să
reacționezi asupra altuia numai judecându-l. (...) Legile, iubitele tale legi,
justiția, securitatea statului, detectoarele de minciuni, de la ministere,
sateliții de spionaj care mișună în jurul pământului, aparatura de ascultare...la
ce servesc toate astea? Ca să ne garanteze libertatea individuală?. Desigur.
Dar ce fel de libertate e aia? Este o libertate aparentă, o libertate
exterioară, care se exprimă prin bani, avere, prin drepturi și prin comportare.
Ideile noastre cu privire la libertatea individuală sunt învechite, pentru că imaginea
romantică a individului eliberat, a maimuței eliberate, este învechită. Dorul
de libertate a devenit o nevroză, pe care o manipulează cu înaltă
profesionalitate oamenii politici... Am dreptul să votez. Dar de ce să votez și
să-mi dau întreaga încredere cuiva care își pune pe obraz o mască de îndată ce
aparatul de filmat începe să înregistreze? Pe scurt, la ce avantaje pot să mă
așteptdin partea cuiva care n-are nici un contact real cu realitatea? (...)
Când este liber un om, Hanna? Cine poate spune despre sine că este cu adevărat
liber? Sau începând de la o anumită vârstă nu ne mai putem târî mai departe
decât stăpâniți de o cumplită plictiseală?
(...)>
SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp. 172-175.
NOTĂ M.T.
* Aldo Moro = Premier creștin-democrat al Italiei, răpit și ucis în 1978 de organziația de extrtemă stângă Brigăzile Roșii. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)
joi, 13 noiembrie 2014
Libertate versus convenţionalism în societatea engleză din secolul XIX (THACKERAY 1862)
<
(...)
``Nu mă miră că tu ai o gîndire practică, dragă prietene (îi scria Philip autorului acestei povestiri), că te gîndeşti la bani şi la perspective nu mă surprinde. Ai suferit din cauza acelui blestem al omenirii, distrugător al generozităţii, acea rudă a egoismului: o mică avere. Trimestrial, dispui de cîteva sute amărîte (imparţialul meu corespondent aprecia destul de corect suma de bani, care aş fi vrut să fie dublă sau triplă, dar nu despre asta este vorba aici). Acest venit neînsemnat îţi paralizează existenţa. Împiedică libertatea de gîndire şi de gîndire. Transformă într-un zgîrcit un om cu porniri de generozitate, de asta sînt sigur, bietul meu arpagon*, căci nu te-ai oferit tu să-ţi deschizi punga pentru mine? Îţi mărturisesc că m-am săturat de felul în care londonezii, mai ales oamenii de treabă, gîndesc despre bani. Trăieşti cît îţi permite punga. Eşti un om tare sărac. Te făleşti în gura mare că nu datorezi nimănui nimic, dar averea ta este în mîna unor creditori, nesăţioşi ca orice cămătari şi necruţători ca orice portărei. Îmi spui că sînt nechibzuit, risipitor, leneş şi aşa mai departe, fiindcă locuiesc într-o cameră, muncesc atît cît pot şi umblu cu ghete: iar tu te lauzi că eşti om precaut, pentru că ai o casă elegantă, un lacheu cu un aer solemn, dar fără livrea, şi doi negustori de negustori care te aprovizionează pentru cele cinci sau şase dineuri plicticoase pe care le organizezi. Bietul de tine! Eşti un sclav, nu un om liber: un om sărac în haine frumoase şi într-o casă arătoasă. Eşti atît de regretabil de prudent, încît îţi cheltuieşti toţi banii, cu excepţia cîtorva shillingi** pe care ţi-i păstrezi ca bani de buzunar. Nu-ţi îngădui să plăteşti nici măcar o birjă. Cred că acum gîndeşti bine înainte de a cheltui o jumătate de coroană***. Proprietarul este stăpînul tău. Grăjdarul la fel. Suita de servitori necruţători şi inutil îţi sînt creditori, cărora trebuie să le dai zilnic dividende exorbitante. În schimb, eu, cu haina ruptă-n coate, cu prînzul meu de un shilling şi cu ghetele mele cu tălpile crăpate, mie se spune că sînt extravagant, leneş, nechibzuit şi nu mai ştiu cum, în timp ce tu te consideri un om prudent! Ce amăgire! Risipeşti o mulţime de bani pe lachei inutili, pe servitoare inutile, pe case inutile şi pe podoabe inutile, dar zici: ''Bietul Philip! Ce om inactiv! Cum se iroseşte el, ce viaţă mizerabilă şi dezordonată duce!'' Bietul Philip este la fel de bogat ca tine, fiindcă are destul şi e mulţumit. Bietul Philip îşi poate îngădui să fie inactiv, tu nu. Tu trebuie să munceşti ca să ţii matahala aceea de lacheu, bucătarul ăla costeliv, armata aia de doic guralive şi aşa mai departe. Şi dacă te supui de bunăvoie sclaviei şi degradării, pe care ţi le impune poziţia ta socială, şi dacă te-apuci să inspectezi toate fleacurile din gospodărie, pe care tu o numeşti ordine, şi meschinei abnegaţii de care trebuie să dai dovadă zilnic, atunci nu te cert, te compătimesc. Dar aş vrea să nu fii atît de insuportabil de virtuos şi gata să mă acuzi şi să mă compătimeşti. Dacă eu sînt fericit, atunci ce rost are să te nelinişteşti? Dacă mie-mi plac libertatea şi ghetele scîlciate? Nu e mai bine aşa, decît să fii încorsetat, ca tine, într-un fals şi respingător convenţionalism şi să ţi se refuze libertatea de acţiune? Dragă prietene, te compătimesc din toată inima şi mă întristează gîndul că aceşti copii acum sinceri şi deschişi, prietenoşi şi entuziaşti, îşi vor pierde calităţile lor înnăscute din cauza încăpăţînatului şi conformistului lor tată, care-i va îmbrobodi în aşa fel, că le va înnăbuşi sinceritatea şi le va altera sănătatea sufletului. Mie-mi vorbeşti de lume? O cunosc eu foarte bine! Oamenii sacrifică lumea cealaltă pentru cea prezentă şi sînt mîndri de înţelepciunea lor; de pildă, bietele mele rude, bine înrădăcinate în respectabilitate. Tatăl meu, de exemplu, mai are o şansă, acum că a sărăcit. Am primit o scrisoare de la el, plină de acele îngrozitoare sfaturi practice ale voastre, ale fariseilor. Dacă nu erau Laura şi copiii, ţi-aş fi dorit să fii ruinat ca bunul tău prieten - P.F.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 264-265.
NOTE M:T:
* Harpagon = Om zgârcit, avar; meschin. [Var. arpagon s.m. / < fr. harpagon, cf. Harpagon – eroul piesei „Avarul” de Molière]. Sursa: DN (1986) (http://dexonline.ro/definitie/harpagon)
** Şiling = Monedă divizionară englezească, valorînd a 20 a parte din lira sterlină. A fost introdusă în 1549 de regele Eduard VII şi a fost emisă până la decimalizarea din 1971.(http://24carat.co.uk/index.html)
*** Coroană = Monedă englezească valorând 5 şilingi, introdusă în 1544 regele Henric VIII. (http://24carat.co.uk/frame.php?url=crownsstoryframe.html)
(...)
``Nu mă miră că tu ai o gîndire practică, dragă prietene (îi scria Philip autorului acestei povestiri), că te gîndeşti la bani şi la perspective nu mă surprinde. Ai suferit din cauza acelui blestem al omenirii, distrugător al generozităţii, acea rudă a egoismului: o mică avere. Trimestrial, dispui de cîteva sute amărîte (imparţialul meu corespondent aprecia destul de corect suma de bani, care aş fi vrut să fie dublă sau triplă, dar nu despre asta este vorba aici). Acest venit neînsemnat îţi paralizează existenţa. Împiedică libertatea de gîndire şi de gîndire. Transformă într-un zgîrcit un om cu porniri de generozitate, de asta sînt sigur, bietul meu arpagon*, căci nu te-ai oferit tu să-ţi deschizi punga pentru mine? Îţi mărturisesc că m-am săturat de felul în care londonezii, mai ales oamenii de treabă, gîndesc despre bani. Trăieşti cît îţi permite punga. Eşti un om tare sărac. Te făleşti în gura mare că nu datorezi nimănui nimic, dar averea ta este în mîna unor creditori, nesăţioşi ca orice cămătari şi necruţători ca orice portărei. Îmi spui că sînt nechibzuit, risipitor, leneş şi aşa mai departe, fiindcă locuiesc într-o cameră, muncesc atît cît pot şi umblu cu ghete: iar tu te lauzi că eşti om precaut, pentru că ai o casă elegantă, un lacheu cu un aer solemn, dar fără livrea, şi doi negustori de negustori care te aprovizionează pentru cele cinci sau şase dineuri plicticoase pe care le organizezi. Bietul de tine! Eşti un sclav, nu un om liber: un om sărac în haine frumoase şi într-o casă arătoasă. Eşti atît de regretabil de prudent, încît îţi cheltuieşti toţi banii, cu excepţia cîtorva shillingi** pe care ţi-i păstrezi ca bani de buzunar. Nu-ţi îngădui să plăteşti nici măcar o birjă. Cred că acum gîndeşti bine înainte de a cheltui o jumătate de coroană***. Proprietarul este stăpînul tău. Grăjdarul la fel. Suita de servitori necruţători şi inutil îţi sînt creditori, cărora trebuie să le dai zilnic dividende exorbitante. În schimb, eu, cu haina ruptă-n coate, cu prînzul meu de un shilling şi cu ghetele mele cu tălpile crăpate, mie se spune că sînt extravagant, leneş, nechibzuit şi nu mai ştiu cum, în timp ce tu te consideri un om prudent! Ce amăgire! Risipeşti o mulţime de bani pe lachei inutili, pe servitoare inutile, pe case inutile şi pe podoabe inutile, dar zici: ''Bietul Philip! Ce om inactiv! Cum se iroseşte el, ce viaţă mizerabilă şi dezordonată duce!'' Bietul Philip este la fel de bogat ca tine, fiindcă are destul şi e mulţumit. Bietul Philip îşi poate îngădui să fie inactiv, tu nu. Tu trebuie să munceşti ca să ţii matahala aceea de lacheu, bucătarul ăla costeliv, armata aia de doic guralive şi aşa mai departe. Şi dacă te supui de bunăvoie sclaviei şi degradării, pe care ţi le impune poziţia ta socială, şi dacă te-apuci să inspectezi toate fleacurile din gospodărie, pe care tu o numeşti ordine, şi meschinei abnegaţii de care trebuie să dai dovadă zilnic, atunci nu te cert, te compătimesc. Dar aş vrea să nu fii atît de insuportabil de virtuos şi gata să mă acuzi şi să mă compătimeşti. Dacă eu sînt fericit, atunci ce rost are să te nelinişteşti? Dacă mie-mi plac libertatea şi ghetele scîlciate? Nu e mai bine aşa, decît să fii încorsetat, ca tine, într-un fals şi respingător convenţionalism şi să ţi se refuze libertatea de acţiune? Dragă prietene, te compătimesc din toată inima şi mă întristează gîndul că aceşti copii acum sinceri şi deschişi, prietenoşi şi entuziaşti, îşi vor pierde calităţile lor înnăscute din cauza încăpăţînatului şi conformistului lor tată, care-i va îmbrobodi în aşa fel, că le va înnăbuşi sinceritatea şi le va altera sănătatea sufletului. Mie-mi vorbeşti de lume? O cunosc eu foarte bine! Oamenii sacrifică lumea cealaltă pentru cea prezentă şi sînt mîndri de înţelepciunea lor; de pildă, bietele mele rude, bine înrădăcinate în respectabilitate. Tatăl meu, de exemplu, mai are o şansă, acum că a sărăcit. Am primit o scrisoare de la el, plină de acele îngrozitoare sfaturi practice ale voastre, ale fariseilor. Dacă nu erau Laura şi copiii, ţi-aş fi dorit să fii ruinat ca bunul tău prieten - P.F.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 264-265.
NOTE M:T:
* Harpagon = Om zgârcit, avar; meschin. [Var. arpagon s.m. / < fr. harpagon, cf. Harpagon – eroul piesei „Avarul” de Molière]. Sursa: DN (1986) (http://dexonline.ro/definitie/harpagon)
** Şiling = Monedă divizionară englezească, valorînd a 20 a parte din lira sterlină. A fost introdusă în 1549 de regele Eduard VII şi a fost emisă până la decimalizarea din 1971.(http://24carat.co.uk/index.html)
*** Coroană = Monedă englezească valorând 5 şilingi, introdusă în 1544 regele Henric VIII. (http://24carat.co.uk/frame.php?url=crownsstoryframe.html)
luni, 8 septembrie 2014
Educație vest-europeană versus stil de viață est-european (SADOVEANU 1934)
<
(...)
Domnul Bernard simți o vagă dorință să ia și el parte la discuție. Îi aburea deci în mădulare acea înclinare la lene surprinzătoare, de care încercase a se mai scutura o dată. În orice caz, în sfatul lui cu țărcile, ar fi fost gata să expuie considerații serioase asupra vieții lui din trecut și asupra educației care făcuse din el un om în adevăratul sens al cuvîntului. În această parte de lume, unde se găsește de cîtva timp, energiile unităților nu se coordonează; oamenii tind la independență și la libertate primitivă; sînt foarte aproape de edenul* preistoric; pe cînd în Apus legea munci are un caracter așa de înfricoșat, încît omul nu se poate sustrage ei fără decădere. Fiu și nepot de ingineri și oameni de afaceri, domnul Bernard nu navigase încă în viață pe socoteala lui proprie. Ținea de un grup uman și de o lege neînduplecată, care-i ordona în ce chip să-și puie pe el hainele, cu ce ritual să treacă la masă, la ce oră fixă să se ducă la profesorul său, în ce zi și în ce clipă să îngenuncheze la un confesional. Mama sa doamna, Iustina Bernard trăise ca o femeie sfântă, într-un devotament și o tristeță continuă. N-avusese alt rost și alt scop al vieții decît căminul său și pe micul Bernard și murise zîmbind unui apus de soare. Tatăl său fusese om cu mustăți roșii aspre și cu fruntea încrețită. Punctual și neînduplecat în serviciul acelui departament cețos din provinciile de nord, supraveghea cu stricteță examenele și lucrările fiului său. Și de la el și de la mătuși nalte, sterpe și serioase moștenise deprinderea ordinea celei mai meticuloase și sume însemnate în renta bună a statului francez. Acum, în scaunul lui comod, sub bolta de smaragd curat a unei poieni, într-o pădure în care se amestecau o mie de esențe și miresme, îtr-un soare de o blîndeță și de o dulceață care vesteau toamna, aduna în el un fel de plăcere de a da felurite lămuriri țărcilor, care-și anticipau replicile, rîzînd.
Toate se armonizau în juru-i. Pînă și ritmul acela dezordonat al muncii meșterilor lemnari avea o legătură cu sărbătoarea fără noimă de a doua zi, cînd tot pămîntul lucrează, numai oamenii din Necșeni și din Bălănești și de la lingurari stau cu brațele încrucișate, de și mîni poate să bată asupra holdelor și așezărilor lor un vifor de iarnă. Această descumpănire și variație în schimbări neașteptate se oglindește și-n limba acelor localnici. Se amuzează de departe de toate replicile lor nostime. În cîțiva ani a desprins așa de limba țării și se desfătează în așa măsură de metaforele ei strălucitoare, încît s-ar putea spune că o vorbește mai bine decît Lupu Mavrocosti. Însă Lupu Mavrocosti, care vorbește mai bucuros o limbă franceză impecabilă, se integrează perfect în peisagiu, în pădurea aceasta, în orizontul cu desenuri moi și între satele acestea primitive, care-și viața între sărbători, praznice, zile de frupt și de post, zile cînd se mănîncă pește și cînd nu se mănîncă pește, zile cînd e îngăduită carnea și cînd nu e îngăduită, și care în definitiv nu mănîncă aproape nimic, ori, dacă mănîncă, preferă cîteva buruiene.
E adevărat că sînt și zile de mîncare și băutură; dar iarăși e adevărat că oamenii, ca și peisagiile, au și altă bucurie care e-n aer, în lumina și spuma sufletului lor. Abia acum observă domnul Bernard că plăcerea de a trăi în țara asta e aproape un vițiu.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 117-118.
NOTĂ M.T.
* Eden = Grădină descrisă în cartea Genezei din Biblie, în care au trăit Adam și Eva, după ce au fost creați de Dumnezeu. (http://www.ldolphin.org/eden/)
(...)
Domnul Bernard simți o vagă dorință să ia și el parte la discuție. Îi aburea deci în mădulare acea înclinare la lene surprinzătoare, de care încercase a se mai scutura o dată. În orice caz, în sfatul lui cu țărcile, ar fi fost gata să expuie considerații serioase asupra vieții lui din trecut și asupra educației care făcuse din el un om în adevăratul sens al cuvîntului. În această parte de lume, unde se găsește de cîtva timp, energiile unităților nu se coordonează; oamenii tind la independență și la libertate primitivă; sînt foarte aproape de edenul* preistoric; pe cînd în Apus legea munci are un caracter așa de înfricoșat, încît omul nu se poate sustrage ei fără decădere. Fiu și nepot de ingineri și oameni de afaceri, domnul Bernard nu navigase încă în viață pe socoteala lui proprie. Ținea de un grup uman și de o lege neînduplecată, care-i ordona în ce chip să-și puie pe el hainele, cu ce ritual să treacă la masă, la ce oră fixă să se ducă la profesorul său, în ce zi și în ce clipă să îngenuncheze la un confesional. Mama sa doamna, Iustina Bernard trăise ca o femeie sfântă, într-un devotament și o tristeță continuă. N-avusese alt rost și alt scop al vieții decît căminul său și pe micul Bernard și murise zîmbind unui apus de soare. Tatăl său fusese om cu mustăți roșii aspre și cu fruntea încrețită. Punctual și neînduplecat în serviciul acelui departament cețos din provinciile de nord, supraveghea cu stricteță examenele și lucrările fiului său. Și de la el și de la mătuși nalte, sterpe și serioase moștenise deprinderea ordinea celei mai meticuloase și sume însemnate în renta bună a statului francez. Acum, în scaunul lui comod, sub bolta de smaragd curat a unei poieni, într-o pădure în care se amestecau o mie de esențe și miresme, îtr-un soare de o blîndeță și de o dulceață care vesteau toamna, aduna în el un fel de plăcere de a da felurite lămuriri țărcilor, care-și anticipau replicile, rîzînd.
Toate se armonizau în juru-i. Pînă și ritmul acela dezordonat al muncii meșterilor lemnari avea o legătură cu sărbătoarea fără noimă de a doua zi, cînd tot pămîntul lucrează, numai oamenii din Necșeni și din Bălănești și de la lingurari stau cu brațele încrucișate, de și mîni poate să bată asupra holdelor și așezărilor lor un vifor de iarnă. Această descumpănire și variație în schimbări neașteptate se oglindește și-n limba acelor localnici. Se amuzează de departe de toate replicile lor nostime. În cîțiva ani a desprins așa de limba țării și se desfătează în așa măsură de metaforele ei strălucitoare, încît s-ar putea spune că o vorbește mai bine decît Lupu Mavrocosti. Însă Lupu Mavrocosti, care vorbește mai bucuros o limbă franceză impecabilă, se integrează perfect în peisagiu, în pădurea aceasta, în orizontul cu desenuri moi și între satele acestea primitive, care-și viața între sărbători, praznice, zile de frupt și de post, zile cînd se mănîncă pește și cînd nu se mănîncă pește, zile cînd e îngăduită carnea și cînd nu e îngăduită, și care în definitiv nu mănîncă aproape nimic, ori, dacă mănîncă, preferă cîteva buruiene.
E adevărat că sînt și zile de mîncare și băutură; dar iarăși e adevărat că oamenii, ca și peisagiile, au și altă bucurie care e-n aer, în lumina și spuma sufletului lor. Abia acum observă domnul Bernard că plăcerea de a trăi în țara asta e aproape un vițiu.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 117-118.
NOTĂ M.T.
* Eden = Grădină descrisă în cartea Genezei din Biblie, în care au trăit Adam și Eva, după ce au fost creați de Dumnezeu. (http://www.ldolphin.org/eden/)
marți, 28 ianuarie 2014
Sport şi război în epoca modernă (IONESCU 1973)
În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar de la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă.
<(...)
Mi-am reluat ziarul, nu citesc niciodată pagina sportivă. Aceste echipe care se aruncă unele împotriva altora ilustrează de minune faptul că mingea e aceea care contează, şi cînd echipele mai mari, cum sînt naţiunile, se aruncă unele asupra altora sau cînd se războiesc clasele sociale nu o fac din raţiuni economice, din motive patriotice, pentru dreptate sau libertate, ci pur şi simplu pentru conflictul în sine, pentru nevoia de a se război. Dar eu nu sînt specialist în sociologia confruntărilor. Şi apoi, nu mă interesează dacă se războiesc sau nu.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, Albatros, 1982, Bucureşti, 53-54.
<(...)
Mi-am reluat ziarul, nu citesc niciodată pagina sportivă. Aceste echipe care se aruncă unele împotriva altora ilustrează de minune faptul că mingea e aceea care contează, şi cînd echipele mai mari, cum sînt naţiunile, se aruncă unele asupra altora sau cînd se războiesc clasele sociale nu o fac din raţiuni economice, din motive patriotice, pentru dreptate sau libertate, ci pur şi simplu pentru conflictul în sine, pentru nevoia de a se război. Dar eu nu sînt specialist în sociologia confruntărilor. Şi apoi, nu mă interesează dacă se războiesc sau nu.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, Albatros, 1982, Bucureşti, 53-54.
marți, 28 februarie 2012
PAUL DIACONESCU: „Cartea muierilor”, 1998
<
Adevărata miză a acestui roman împovărat de clișee erotice aproape consumistice, lăbărțate pe zeci și zeci de pagini, de altfel performate nu fără dibăcie, cu sprinteneala de condei a fostului gazetar de profesie, e diagnosticul sociopolitic extrem de dur pe care constănțeanul prin naștere, Paul Diaconescu, suedez prin adopțiune încă din 1976, îl stabilește anilor `60, cînd valorile de orice fel, marcînd reapariția conștiinței de sine și a responsabilității asumate, abia reîncepeau să-și croiască loc și cale spre lumină prin monstruoasa junglă ideologică a experimentului comunist. Observația pare mai mult decît evidentă din perspectiva cititorului de astăzi, care cu greu s-ar putea transpune în confuzia axiologică a perioadei în chestiune, cînd devalorizarea idealurilor revoluției (dinadins nu precizez care nume, sau ce anume instaurase ea, consecințele ei îmi amintesc teribil de un haos ceva mai actual, care, de nu cumva o fi existențial, bine-ar fi să nu mai fie de natură poetică!) condusese la reconvertirea lor în monedă ieftină, poate chiar calpă, a efemerului consumat cu lăcomie bestială, a satisfacerii concrete, aproape onaniste, în hic et nunc, a sexului de leprozerie (alt univers concentraționar!), a bețiilor penale, succedaneu caduc al unei libertăți totuși amușinate, temute, de a cărei putință obsesivă eroii se străduiesc cu greu să se dezbare, pentru a se reintegra cu succes sistemului, unul infantilist prin excelență. Iată cum definește ziaristul Barbu, a cărui revoltă se consumă exclusiv verbal, și asta între patu ochi, și care, după o tentativă de a eluda propria înregimentare în sistem - profitînd de o cură la munte, timp în care își lasă barbă! - revine calm la matca ideologică, se tunde și bărbierește, serbează nașterea unui copil și este chiar avansat în ierarhia redacțională, poziția individului într-un stat totalitar: „ Este atitudinea copilului lipsit de orice griji, într-un univers modelat și dominat de părinți. Un copil, tutelat, asistat, lipsit de orice răspundere, dar și de pretenții, fiindcă nu și-a descoperit încă ambițiile, identitatea, personalitatea. E dus de mînă, pricepi? Și, bineînțeles, e recompensat cînd e cuminte și pedepsit cînd e obraznic. Dar prost nu este. Și nici naiv. știe să lingușească pe cine trebuie, știe să mintă cînd si unde, știe, adică, să obțină favoruri, intrînd pe sub pielea celor mari, ca un mic ot ce este. În limbaj adult, asta s-ar numi lipsă de demnitate. În limbajul copilăriei, însă, e doar o șmecherie simpatică, ba chiar o dovadă de istețime.” (p. 292) „Mai putem trăi, cît vom mai putea trăi în această copilărie prelungită? Cînd vom ajunge la maturitate, la vîrsta rațiunii, a răspunderii?” (p. 301) O rupere de copilărie înscenează și eroul principal, autobiografic al cărții, chit că pe plan sexual, prin izbucnirea dintr-o relație de durată, care amenința să devină - psihanalitic vorbind - prea placentară, în hybris-ul numeric al milletre-ului donjuanesc: cartea e, de altfel, dedicată, femeilor care l-au făcut. Fuga, înnobilată de exemplaritatea fulgurată pe care i-a conferit-o cîndva periplul inițiatic rimbaldian, e deja o luare în stăpînire a adolescentei, psihic și chiar politic. Fuga autorului în Suedia, de asemenea. Probabil că această apariție editorială (Albatros, 1998) încearcă se constituie, recuperînd timpul pierdut, în momentul dens al deplin asumatei maturități.
>
SURSA
Mădălin Roșioru, Cartea muierilor, „Tomis”, Constanța
Adevărata miză a acestui roman împovărat de clișee erotice aproape consumistice, lăbărțate pe zeci și zeci de pagini, de altfel performate nu fără dibăcie, cu sprinteneala de condei a fostului gazetar de profesie, e diagnosticul sociopolitic extrem de dur pe care constănțeanul prin naștere, Paul Diaconescu, suedez prin adopțiune încă din 1976, îl stabilește anilor `60, cînd valorile de orice fel, marcînd reapariția conștiinței de sine și a responsabilității asumate, abia reîncepeau să-și croiască loc și cale spre lumină prin monstruoasa junglă ideologică a experimentului comunist. Observația pare mai mult decît evidentă din perspectiva cititorului de astăzi, care cu greu s-ar putea transpune în confuzia axiologică a perioadei în chestiune, cînd devalorizarea idealurilor revoluției (dinadins nu precizez care nume, sau ce anume instaurase ea, consecințele ei îmi amintesc teribil de un haos ceva mai actual, care, de nu cumva o fi existențial, bine-ar fi să nu mai fie de natură poetică!) condusese la reconvertirea lor în monedă ieftină, poate chiar calpă, a efemerului consumat cu lăcomie bestială, a satisfacerii concrete, aproape onaniste, în hic et nunc, a sexului de leprozerie (alt univers concentraționar!), a bețiilor penale, succedaneu caduc al unei libertăți totuși amușinate, temute, de a cărei putință obsesivă eroii se străduiesc cu greu să se dezbare, pentru a se reintegra cu succes sistemului, unul infantilist prin excelență. Iată cum definește ziaristul Barbu, a cărui revoltă se consumă exclusiv verbal, și asta între patu ochi, și care, după o tentativă de a eluda propria înregimentare în sistem - profitînd de o cură la munte, timp în care își lasă barbă! - revine calm la matca ideologică, se tunde și bărbierește, serbează nașterea unui copil și este chiar avansat în ierarhia redacțională, poziția individului într-un stat totalitar: „ Este atitudinea copilului lipsit de orice griji, într-un univers modelat și dominat de părinți. Un copil, tutelat, asistat, lipsit de orice răspundere, dar și de pretenții, fiindcă nu și-a descoperit încă ambițiile, identitatea, personalitatea. E dus de mînă, pricepi? Și, bineînțeles, e recompensat cînd e cuminte și pedepsit cînd e obraznic. Dar prost nu este. Și nici naiv. știe să lingușească pe cine trebuie, știe să mintă cînd si unde, știe, adică, să obțină favoruri, intrînd pe sub pielea celor mari, ca un mic ot ce este. În limbaj adult, asta s-ar numi lipsă de demnitate. În limbajul copilăriei, însă, e doar o șmecherie simpatică, ba chiar o dovadă de istețime.” (p. 292) „Mai putem trăi, cît vom mai putea trăi în această copilărie prelungită? Cînd vom ajunge la maturitate, la vîrsta rațiunii, a răspunderii?” (p. 301) O rupere de copilărie înscenează și eroul principal, autobiografic al cărții, chit că pe plan sexual, prin izbucnirea dintr-o relație de durată, care amenința să devină - psihanalitic vorbind - prea placentară, în hybris-ul numeric al milletre-ului donjuanesc: cartea e, de altfel, dedicată, femeilor care l-au făcut. Fuga, înnobilată de exemplaritatea fulgurată pe care i-a conferit-o cîndva periplul inițiatic rimbaldian, e deja o luare în stăpînire a adolescentei, psihic și chiar politic. Fuga autorului în Suedia, de asemenea. Probabil că această apariție editorială (Albatros, 1998) încearcă se constituie, recuperînd timpul pierdut, în momentul dens al deplin asumatei maturități.
>
SURSA
Mădălin Roșioru, Cartea muierilor, „Tomis”, Constanța
duminică, 20 martie 2011
Învățământul universitar din Constanța (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)
Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011
(...) Ec. Lenuța Bobe, director economic: „Învățământul universitar constănțean a fost marcat de trei repere importante pentru dezvoltarea sa: autonomia universitară, finanțarea globală și programele investiționale susținute. Libertatea academică și autonomia universitară, ca cerințe fundamentale ale unui învățământ modern, au însemnat, pe de o parte, o diversificare a structurii academice - dezvoltarea profilului tehnic și a celui pedagogic existente, înființarea de profile noi, bazei materiale. Toate au avut ca finalitate creșterea semnificativă a numărului de studenți cu finanțare de la buget și a numărului studenți cu taxă, finanțarea învățământului din fonduri publice fiind completată de finanțarea din alte (...).”
vineri, 1 ianuarie 2010
Deținutul politic G. Sarry (SARRY 2010)
Gelu Culicea, Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate, „Ex Ponto”, Constanța, 2-3 (58-59), 2018, 172-173
George Sarry, Amintiri din închisoare și din libertate, Bibliotheque et Archives Nationales du Quebec, 2010
Volumul se integrează în suita lucrărilor de memorialistică din închisorile comuniste ale anilor 50.
Mărturisesc că am citit cu aviditate acest lucrări apărute după evenimentele din decembrie 1989, care au dus la prăbușirea regimului comunist. Parcurgând paginile acestor cărți, treci prin diverse stări sufletești (uimire, groază, mânie) și rămâi nedumerit cum au putut acești oameni, de diverse categorii sociale și profesii, să îndure mizeria, pedepsele sălbatice, frigul, foamea și umilințele la care erau supuși în permanență, alături de munca istovitoare, de ocnaș. În ciuda acestora, majoritatea și-au păstrat convingerile politice sau religioase, crezând cu ardoare că acel regim nenorocit impus de ocupanții sovietici se va prăbuși într-o zi.
Unii dintre cei care au pătimit chinurile enumerate mai sus a fost și autorul cărții de față, George Sarry, nepot al unui ilustru publicist constănțean, întemeietorul longevivului periodic „Dobrogea Jună”, Constantin Sarry. De altfel, din cei opt frați ai autorului, șase au trecut prin închisorile comuniste.
Amintirile, sunt de fapt, mărturii cutremurătoare, despre viața trăită în închisorile de la Aiud, Baia Sprie, Cavnic și Pitești. Fiind cel mai tânăr, a luat apărarea celor mai în vârstă, i-a ajutat cum a putut, depista „turnătorii” pe care îi pedepsea, răspândea informații printre deținuți prin alfabetul Morse. Pentru toate acestea, a suportat bătăi și a pătimit mult timp în carceră, nemâncat și cu lanțuri la picioare.
Autorul recunoaște că a scris aceste memorii fără intenția de a face literatură, ci pur și simplu a de a lăsa mărturie urmașilor despre o perioadă grea de din viață (unsprezece ani de temniță) și din istoria noastră.
Interesante sunt și paginile despre Constanța dinainte de război, despre privațiunile și pericolele din perioada respectivă, apoi din viața orașului de după ieșirea lui din închisoare.
La scurt timp după aceasta, reușește să părăsească țara, ajutat de mama și frații săi care se aflau în Anglia, unde pleacă inițial, stabilindu-se apoi în Canada, unde își întemeiază o familie frumoasă, având două fiice și trei nepoate. A împlinit de curând vârsta de 90 de ani. În discuțiile telefonice purtate, l-am întrebat la un moment dat cum au reușit să suporte și el și ceilalți regimul înfiorător și să ajungă, în ciuda acestuia, la aceste vârste venerabile. Răspunsul a fost pe măsură: „Dar și câți au pierit, dragă domnule!”
În încheiere, menționăm că volumul beneficiază de o prefață pertinentă a Doinei Jela, precum și de câteva pagini cu fotografii de familie și ale unor foști colegi de închisoare și de o hartă pușcăriilor comuniste.
George Sarry, Amintiri din închisoare și din libertate, Bibliotheque et Archives Nationales du Quebec, 2010
Volumul se integrează în suita lucrărilor de memorialistică din închisorile comuniste ale anilor 50.
Mărturisesc că am citit cu aviditate acest lucrări apărute după evenimentele din decembrie 1989, care au dus la prăbușirea regimului comunist. Parcurgând paginile acestor cărți, treci prin diverse stări sufletești (uimire, groază, mânie) și rămâi nedumerit cum au putut acești oameni, de diverse categorii sociale și profesii, să îndure mizeria, pedepsele sălbatice, frigul, foamea și umilințele la care erau supuși în permanență, alături de munca istovitoare, de ocnaș. În ciuda acestora, majoritatea și-au păstrat convingerile politice sau religioase, crezând cu ardoare că acel regim nenorocit impus de ocupanții sovietici se va prăbuși într-o zi.
Unii dintre cei care au pătimit chinurile enumerate mai sus a fost și autorul cărții de față, George Sarry, nepot al unui ilustru publicist constănțean, întemeietorul longevivului periodic „Dobrogea Jună”, Constantin Sarry. De altfel, din cei opt frați ai autorului, șase au trecut prin închisorile comuniste.
Amintirile, sunt de fapt, mărturii cutremurătoare, despre viața trăită în închisorile de la Aiud, Baia Sprie, Cavnic și Pitești. Fiind cel mai tânăr, a luat apărarea celor mai în vârstă, i-a ajutat cum a putut, depista „turnătorii” pe care îi pedepsea, răspândea informații printre deținuți prin alfabetul Morse. Pentru toate acestea, a suportat bătăi și a pătimit mult timp în carceră, nemâncat și cu lanțuri la picioare.
Autorul recunoaște că a scris aceste memorii fără intenția de a face literatură, ci pur și simplu a de a lăsa mărturie urmașilor despre o perioadă grea de din viață (unsprezece ani de temniță) și din istoria noastră.
Interesante sunt și paginile despre Constanța dinainte de război, despre privațiunile și pericolele din perioada respectivă, apoi din viața orașului de după ieșirea lui din închisoare.
La scurt timp după aceasta, reușește să părăsească țara, ajutat de mama și frații săi care se aflau în Anglia, unde pleacă inițial, stabilindu-se apoi în Canada, unde își întemeiază o familie frumoasă, având două fiice și trei nepoate. A împlinit de curând vârsta de 90 de ani. În discuțiile telefonice purtate, l-am întrebat la un moment dat cum au reușit să suporte și el și ceilalți regimul înfiorător și să ajungă, în ciuda acestuia, la aceste vârste venerabile. Răspunsul a fost pe măsură: „Dar și câți au pierit, dragă domnule!”
În încheiere, menționăm că volumul beneficiază de o prefață pertinentă a Doinei Jela, precum și de câteva pagini cu fotografii de familie și ale unor foști colegi de închisoare și de o hartă pușcăriilor comuniste.
marți, 22 iunie 1993
Apelul pentru Filosofie și Cercetare Umanistă în Parlamentul European (LA PERGOLA 1993)
Antonio La Pergola, Polisul Europa, „Tomis”, Constanța, XXIX, (290), mai 1994, p. 4
Dublul apel al Institutului Italian de Studii Filosofice pentru filosofie și cercetare umanistă privește rădăcinile cele mai profunde ale conștiinței noastre comune de europeni. Parlamentul nostru este chemat să înțeleagă exigențele societății civile.
Institutul Italian de Studii Filosofice se face interpretul exigenței ca noua generație, viitoarea clasă conducătoare, să fie modelată pentru filosofie, pentru gândirea creatoare, în capacitatea de a judeca.
De aici angajarea sa în promovarea unei renașteri a umanismului care să poată vivifica orice ramură a științei și să-i călăuzească dezvoltarea. Omul, Imago Dei, se întoarce în centrul universului atunci când redescoperă valoarea perenă a libertății și demnității sale, a dreptului său de-ași conduce viața și de a lăsa, așa cum s-a întâmplat în anotimpurile cele mai fericite ale civilizației noastre, sensul operei sale în istorie.
Institutul Italian de Studii Filosofice a știut să dea primul impuls acestei mobilizări a oamenilor de cultură pentru a revizita umanismul. Realizarea lui concretă trece în mod necesar prin școală, dar rămâne în definitv încredințată susținerii opiniei publice, bunăvoinței pe care o merită propunerile iluministe și care trebuie să rodească și aici, la Strasbourg, și în alte reședințe ale intituțiilor europene.
Apelul constituie în adevăr o importantă contribuție la conceptul unei Europe care începe în sfârșit să se unească și în arii diferite de acelea ale pieții și economiei.
Institutul napolitan a reaprins în orașul lui Vico și al lui Croce un punct focal al interesului pentru difuziunea gândirii, pentru reflecția asupra temelor centrale de la care nu ne putem sustrage.
Să privim apelul.
Asidua dedicare a Institutului napolitan cauzei științei care suscită admirația oamenilor de studiu din toate țările stă în serviciul unei concepții despre lume care înseamnă și înțelepciune politică. Declarăm că vrem să mergem dincolo de Maastricht, către Uniunea promisă de Tratatul de la Maastricht. Comunitatea-Uniune care urmează după Comunitatea-Piață constituie de pe acum un pol de atracție natural pentru toată Europa și se pregătește să primească ca membri ai ei alte națiuni.
Cine se va lăsa condus orbește de logica profitului individual nu vede că piața trebuie să se dezvolte în structura nouă și progresivă a societății europene, consolidată și pe temelia valorilor etice, istorice și culturale. Uniunea va fi oglinda umanității pe care o pregătim, nu un superstat care nimicește identitățile noastre naționale, dar nici o simplă ligă de suverani care nu cunoaște individul și-i ignoră nevoile și drepturile. Dimpotrivă, scânteia Uniunii țâșnește odată cu acceptarea unei cetățenii europene, alăturată celei naționale și alcătuită din drepturile economico-sociale, deja menționate, din drepturile politice și participative prevăzute recent de Tratatul de la Maastricht.
Baza cetățeniei europene rezidă în libertatea de circulație, care înseamnă la rândul ei, circulație a libertății nu numai de întreprindere, dar și de gândire, dreptul fiecăruia de a se bucura fără discriminare de spațiu european, inclusiv în propria formare umană și profesională.
Există astfel un polis în devenire, organizat pentru prima dată pe scară supranațională, în care suntem implicați toți. Știm că trebuie să-l creăm prin posesia unei noi cetățenii. Va fi un cerc de experiență politică în care, încă o dată, poate domni persoana umană.
Și cucerirea unui asemenea nou umanism are forța agregată a marilor mișcări spirituale care nu cunosc frontiere.
Cetățenia comună înseamnă multe lucruri, dar începe în orice caz cu a trăi, a crește și a ne educa împreună. Cultura umanistă e o prețioasă școală de cunoaștere: unește popoarele europene, făcând în același timp să fecundeze bogăția și diversitatea culturilor naționale.
Este un patrimoniu comun pe care trebuie însă să știm să-l punem din nou rod. Poate adăposti Uniunea o adevărată Comunitate europeană a cercetării, a științei care să nu fie simplu scientism?
În viziunea Comunității europene cercetarea a fost concepută ca un instrument care servește la extinderea resurselor tehnologice, în ameliorarea calității produselor, la ascuțirea concurenței de piață.
De curând, însă, s-a deschis și perspectiva programelor îndreptate sub mai multe aspecte spre promovarea mobilității corpului de docenți și studenți, adică a acelei circulații a culturii care e cel dintâi corectiv al unei forme strict mercantile a integrării europene și am stăruit ca unor astfel de inițiative să li se unească popoarele fraterne al Estului european. E drept că e vorba de programe încă fragmentare și lipsite de mijloace adecvate. Nu e tocmai bătaia de aripă a unei filosofii a comunei noastre cetățenii culturale. Dar, cu toate acestea, cum spunea Erasmus, a inversti în cultură e tăria comunităților mai înțelepte, a căror bogăție nu se mulțumește cu aurul sunător al monezilor. De aceea, aș vrea, ca președinte al Comisiei Cultură, să exprim aprecierea noastră concretă pentru inițiativa Institutului napolitan. Apelul său trasează calea cea mare a europenismului celui mai matur.
(Intervenție la prezentarea în Parlamentul European a Apelului pentru Filosofie și Cercetare Umanistă, Strasbourg, 22.6.1993)
sâmbătă, 5 ianuarie 1991
„Pearl Harbour, Yalta și trădarea Europei” (FISH 1991)
Hamilton Fish, Pearl Harbour, Yalta și trădarea Europei, trad. (Memoir of an American Patriot, 1991) H. Toma, Venus/Negru pe alb, București, 1993
5 Dedicată memoriei tuturor acelora care au servit în cadrul Forțelor noastre armate și care au făcut sacrificiul suprem - precum și tuturor veteranilor. - H. Fish
7 Prefață
„Țelurile pe care le servesc vor fi ale patriei mele, ale lui Dumnezeu și ale Adevărului. M-am născut ca american, voi trăi ca american, voi muri ca american și intenționez ca pînă la sfîrșitul carierei mele să-mi îndeplinesc datoriile ce îmi revin. Doresc să fac aceasta neluînd deloc în considerare efectele pe care le-ar avea asupra persoanei mele.” Daniel Webster
„Țelurile pe care le servesc vor fi ale patriei mele, ale lui Dumnezeu și ale Adevărului. M-am născut ca american, voi trăi ca american, voi muri ca american și intenționez ca pînă la sfîrșitul carierei mele să-mi îndeplinesc datoriile ce îmi revin. Doresc să fac aceasta neluînd deloc în considerare efectele pe care le-ar avea asupra persoanei mele.” Daniel Webster
11 I.Născut într-o familie de politicieni
16 II.Copilăria mea
24 III.Camera Reprezentanților din statul New York
31 IV.Combativul Regiment 369
40 V.Un congresman pentru drepturile civice
46 VI.Crearea Legiunii Americane
50 VII:Comitetul Fish
60 VIII.Mormîntul Soldatului Necunoscut
66 IX.New Deal și vechea Curte Supremă
72 X.Preludiu la un alt război mondial
79 XI.Cele patru libertăți fundamentale și Carta Atlanticului
84 XII.Prin înșelătorie, spre intervenția în războiul mondial
92 XIII.Lend-Lease în beneficiul Uniunii Sovietice
98 XIV.Ultimele eforturi pentru menținerea păcii. Întîlnirea cu Ribbentrop
103 XV.Eșecul Conferinței de la Oslo
110 XVI.Arma fumegîndă: ultimatumul de război al lui Roosevelt
120 XVII.Planul Morgenthau
125 XVIII.Crucificarea Poloniei
134 XIX.Trădare la Ialta
142 XX.Europa scoasă la mezat
146 XXI.Susținînd cauza evreilor
161 XXII.Vendeta
170 XXIII.Eșecul campaniilor electorale din 1940 și 1944
178 XXIV.Rămas bun Congresului
185 XXV.Lunga și încîlcita istorie a amestecului nostru în Vietnam
194 XXVI.Era nucleară
201 XXVII.Comerț cu dușmanul
206 XXVIII.Puterea decizională a Congresului în privința războaielor
211 Epilog - Brian Mitchell, Ultimul dur
236 Anexa 1 - Schița de ultimatum întocmită de Harry Dexter White la 6 iunie 1941
248 Anexa 2 - Schița de ultimatum întocmită de Harry Dexter White la 6 noiembrie 1941
259 Anexa 3 - Schița de ultimatum întocmită de Morgenthau, prezentată lui Hull și Roosevelt la 18 noiembrie 1941
248 Anexa 2 - Schița de ultimatum întocmită de Harry Dexter White la 6 noiembrie 1941
259 Anexa 3 - Schița de ultimatum întocmită de Morgenthau, prezentată lui Hull și Roosevelt la 18 noiembrie 1941
Sugestii de abordare în vederea eliminării tensiunii dintre SUA și Japonia și susținerea coaliției antigermane
260 I.Preliminarii
261 II.Afirmații evidente privind SUA și Japonia
263 III.Propunere de tratat
266 IV.Avantajele Japoniei și SUA rezultate din acest tratat
260 I.Preliminarii
261 II.Afirmații evidente privind SUA și Japonia
263 III.Propunere de tratat
266 IV.Avantajele Japoniei și SUA rezultate din acest tratat
coperta 4: Carte-document cu dezvăluiri, în premieră, privind cel mai importante evenimente internaționale ce au marcat secolul nostru. În centrul atenției, culisele vieții politice din jurul următoarelor teme:
Adevărul despre Pearl Harbour, potrivit căruia, cel mai devastator atac împotriva SUA a fost provocat deliberat de președintele SUA, influențat de un spion sovietic, înfiltrat în propriul guvern;
Trădarea de la Ialta, vizînd dedesubturile tratatului ce a permis triumful lui Stalin, ajutat de politica aberantă și trădătoare a lui Roosevelt;
Vânzarea Europei sau setea covîrșitoare de putere a lui Roosevelt, care era să provoace căderea în mîinile sovieticilor a Europei Occidentale.
Cartea conține anexe prezentînd, pentru prima oră, documente recente din arhivele secret ale FBI, ce sprijină acuzațiile aduse împotriva lui Roosevelt și a unei părți a consilierilor săi.
joi, 26 aprilie 1990
„Icebergul” (POPESCU 1990)
Dan Popescu, „Icebergul”. Secvențe din epopeea dezvoltării, Albatros, București, 1990
5 Introducere
Partea I: Repere în timp și spațiu
10 Cuceritori și eroi
24 Anzii în flăcări
60 „Vine trenul!” - începutul unei lumi
91 Reacție la șoc: „Gheață sau foc sub zăpadă?”
10 Cuceritori și eroi
24 Anzii în flăcări
60 „Vine trenul!” - începutul unei lumi
91 Reacție la șoc: „Gheață sau foc sub zăpadă?”
Partea II: Idealul de nestins al libertății
98 Însemnele eternității
103 „Uniți în cuget și simțiri”
113 Gând și fapt lângă inima țării
120 Pe urmele unor fotografii
98 Însemnele eternității
103 „Uniți în cuget și simțiri”
113 Gând și fapt lângă inima țării
120 Pe urmele unor fotografii
Partea III: În culisele dezvoltării
125 Epopeea diamantelor
160 „Imperiul clandestin”
174 Un play-boy fără succes în afaceri
125 Epopeea diamantelor
160 „Imperiul clandestin”
174 Un play-boy fără succes în afaceri
Partea IV: Sfârșit agitat de secol
204 Preambul
206 Crizele sunt explozii cu rădăcini în timp
212 Prefață la un posibil scenariu
220 „Icebergul”
245 „Cifrul” căilor salutare
204 Preambul
206 Crizele sunt explozii cu rădăcini în timp
212 Prefață la un posibil scenariu
220 „Icebergul”
245 „Cifrul” căilor salutare
257 Încheiere
sâmbătă, 31 decembrie 1988
„Cabinetul de stampe” (PREUTU 1988)
Mariana Preutu, Cabinetul de stampe, „Almanah Scânteia 1988”
(...)
Ele „au precizat noțiunea de artist, au înnobilat-o oarecum, i-au fixat locul în ierarhia ocupațiilor utile”. Aman va găsi astfel un spațiu în care să poată evolua în voie, încurajat, apreciat, înconjurat de atenția tuturor.
Theodor Aman a trăit în mijlocul unei epoci frământate, al unei epoci în care idealurile patriotice ale revoluției de la 1848 coincideau cu freamătul înnoitor al unei dezvoltări economice, al unei epoci în care, referitor la domeniul artistic, apariția picturii realiste laice marchează ruptura față de tradiția picturii murale, ducând la apariția așa numiților „zugravi de subțire”. Martor al progresului înregistrat în toate domeniile, odată cu unirea principatelor, T. A, a știut să se impună nu numai în conștiința generațiilor contemporane, ci și în aceea a urmașilor, tocmai prin ardenta participare la evenimentele epocii, prin caracterul patriotic al creației lui. Circumscrisă tendințelor generale ale academismului practicat în epocă, arta lui s-a detașat însă prin puterea talentului și a entuziasmului de vechile formule, a afirmat, cu personalitate, ideile cele mai înaintate ale vremii lui, a sensibilizat conștiința contemporanilor față de creația plastică, contribuind substanțial la pregătirea înțelegerii și receptării saltului cu adevărat înnoitor pe planul limbajului pe care-l va aduce plein-airism-ul lui Nicolae Grigorescu.
Artist care nu și-a pierdut niciodată interesul pentru oameni, îndrăgind mai presus de orice istoria românească și dorind, asemenea lui Bălcescu, să-și mobilizeze compatrioții în vederea obținerii libertății și unității naționale, T. A. se apropie foarte mult, nu numai în pictură, dar și în grafica sa de evocarea istorică, de elementele artei romantice. Și nu este lipsit de interes faptul că, asemenea popoarelor mici din centrul și răsăritul Europei care luptau pentru independență națională, A. vedea în această afirmare patetică a idealurilor de libertate cu mijloacele artei o forță capabilă, după expresia lui, „să pună istoria în acțiune”. Bazându-se pe deosebitele resurse tehnice pe care gravura i le oferea, dar și pe un remarcabil talent de desenator, el a lucrat intens în acest domeniu în anii 1872-1881, interesat de continuarea luptei cu caracter social pe această cale. Posibilitatea multiplicării rapide asigura o largă răspândire a acestor gravuri în cele mai variate medii. Este și motivul care l-a făcut să lucreze intens, astfel încât prin calitatea și bogăția producției din acest domeniu (circa 100 de gravuri), are o substanțială contribuție la dezvoltarea și răspândirea acestui gen în țara noastră. Tematic, aceste lucrări sunt predilect orientate, pe de o parte, spre figurile de seamă ale istoriei și culturii noastre, iar pe de altă parte, spre tipuri și aspecte din mediul rural. Realismul observației și precizia execuției se îmbină la multe din aceste lucrări remarcabile prin sensibila gradare a tonurilor, prin deplina stăpânire a meșteșugului pe care le dovedesc.
„Artistul, ca și literatul, scria A. în carnetele sale de însemnări, trebuie să aparțină timpului său: numai cu această condiție operele lui se vor transmite posterității. El trebuie să aparțină țării sale, numai astfel va fi umanitar. El trebuie să-i exprime opiniile, dacă ține să fie cu adevărat și admirat de gânditori. El trebuie să se arate concret în cugetările lui, numai astfel va avea un ideal”. Crezând cu pasiune în aceste afirmații, A., întemeietorul învățământului artistic românesc, a contribuit prin întreaga activitate la dezvoltarea desenului și gravurii, astfel încât acestea să ajungă ramuri importante ale artelor plastice, pe același plan cu pictura și sculptura, prezente în saloane oficiale și expoziții, în importante colecții particulare.
(...)
miercuri, 1 ianuarie 1986
Descentralizarea (FREGE 1986)
Xavier Frege, Descentralizarea, trad. L. Șabac și A. Petrescu (Paris 1986), Humanitas / Economie - Repere - 1, București, 1991, 159 p.
7 Introducere
13 I. Franța centralizată
1. Tablou generalizat al centralizării
2. Măsoară de zece ori și taie o dată
3. Cum este la ceilalți?
1. Tablou generalizat al centralizării
2. Măsoară de zece ori și taie o dată
3. Cum este la ceilalți?
43 II. Argumente în favoarea descentralizării
1. În întâmpinarea transformărilor economice și sociale
2. Metafora „dezvoltării locale”
3. Prevenirea dezechilibrelor
1. În întâmpinarea transformărilor economice și sociale
2. Metafora „dezvoltării locale”
3. Prevenirea dezechilibrelor
77 III. Domeniile de activitate ale descentralizării
1. Agenda unei reforme
2. Drepturile și libertățile unităților teritoriale locale
3. O nouă repartiție a competențelor
4. Planificare regională și intervenționism economic
5. Noi finanțe publice locale?
6. Punerea în aplicare a noilor statute
1. Agenda unei reforme
2. Drepturile și libertățile unităților teritoriale locale
3. O nouă repartiție a competențelor
4. Planificare regională și intervenționism economic
5. Noi finanțe publice locale?
6. Punerea în aplicare a noilor statute
126 IV. Aspectele prospective ale descentralizării
1. Probleme complexe
2. O nouă recunoaștere a statului
3. Contractualizarea crizei?
4. Autonomia reprezentanților aleși sau autonomia cetățenilor?
1. Probleme complexe
2. O nouă recunoaștere a statului
3. Contractualizarea crizei?
4. Autonomia reprezentanților aleși sau autonomia cetățenilor?
153 Anexe
1. Tehnopoli, parcuri științifice și zone pentru inovații și realizări științifice și tehnice (Zirst)
2. Concurența dintre teritorii și unități teritoriale, ținuturi și zone de locuri de muncă
3. Marile orașe în procesul descentralizării
1. Tehnopoli, parcuri științifice și zone pentru inovații și realizări științifice și tehnice (Zirst)
2. Concurența dintre teritorii și unități teritoriale, ținuturi și zone de locuri de muncă
3. Marile orașe în procesul descentralizării
158 Bibliografie
1. Lucrări generale
2. Lucrări speciale
3. Marile raporturi ale administrației
1. Lucrări generale
2. Lucrări speciale
3. Marile raporturi ale administrației
coperta IV
Ce modificări din societate justifică descentralizarea? Este ea inevitabilă? Care este noua repartiție între a competențelor între localități, departamente, regiuni și stat? Există între ele un transfer de mijloace? Oare descentralizarea trece asupra colectivităților locale răspunderea crizei?
Xavier Frege este profesor de științe economice, specialist în finanțe publice. În prezent lucrează la problematica descentralizării în cadrul administrației franceze.
luni, 8 ianuarie 1979
Interviu cu Alexandru Philippide (ARION 1979)
George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979
„Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia anonimi care s-au încăpățânat să vorbească românești în satele lor neștiute”
G. A. - Vă convine secolul în care trăiți?
A. P. - Veacul în care trăiesc îl accept așa cum acceptă un copac terenul în care a fost sădit. Dar imaginația mea zboară și spre alte epoci. Spre epoca literară a romantismului german de la 1800, când îl puteai întâlni pe Novalis. Sau spre cea a romantismului francez de la 1830. Însă nimic nu mă poate despărți de fapt de secolul XX.
G. A. - Ați știut întotdeauna ce să faceți cu viața dv.?
A. P. : - Întrebarea cred că ar trebui să sune altfel: Ce-a făcut viața cu dv.?
G. A. - Cum ați răspunde la ea?
A. P.: - Au fost momente în care m-am opus și altele în care întâmplările m-au târât cu ele. Dar cred că mai mult am dominat eu evenimentele vieții mele.
G. A.: - Care a fost cea mai grea probă la care a fost supusă conștiința dv.?
A. P.: - O, n-aș găsi o situație atât de gravă în viața mea. Poate am evitat-o dintr-un sentiment al confortului interior.
G. A. - Cum se împacă poezia dv. plină de neliniști, de frământări, în ciuda formei sale clasice, cu „considerații confortabile”, care proclamă dragostea pentru armonie, echilibru, cumpătare?
A. P. - V-aș cita din Faust: „Două suflete trăiesc în mine”. Da, aveți dreptate, constat în mine două atitudini care se văd că se împacă. Una de observație realistă, științifică, moștenită probabil de la tatăl meu, și o aspirație spre tărâmuri imaginare. Nu cred că le-am amestecat vreodată.
G. A. - Care sunt întâlnirile dv. esențiale?
A. P. - Cea cu Goethe în primul rând. De la 20 de ani l-am tot citit și de atunci mi-a servit drept călăuză. Aceasta a fost o călătorie imaginară. Dintre contemporanii mei m-am înțeles foarte bine cu Tudor Vianu, cu care cred că mă și asemăn structural. La 27 decembrie anul acesta s-ar fi împlinit 80 de ani de la nașterea lui. Mai putea trăi. Ca dealtfel și George Călinescu, un om mai dificil, dar care nu s-a certat niciodată cu mine, în ciuda temperamentului său. În tinerețe era mai sociabil, mai puțin agresiv în judecățile lui. Cu timpul a devenit mai arțăgos. Dacă Vianu era un om sigur, Călinescu era imprevizibil. Rămâne însă unul din cei mai mari și mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut. Sunt convins că dacă Vianu și Călinescu mai trăiau, chipul literaturii noastre era altul.
G. A. - Cum?
A. P. - S-ar fi evitat experiențe sterile.
(...)
A. P. - (...) Tata îmi povestea deseori din opera lui Ion Creangă și lăuda limba frumoasă în care
sînt scrise. Spunea despre el că este unul dintre românii care știu cel mai
bine românește.
G. A. - (...) Ce
rol credeți că a jucat limba română în istoria noastră?
A. P. - Un rol primordial. Îl socotesc cel mai puternic factor pentru păstrarea ființei noastre naționale. Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia
care, anonimi în timpul vieții lor, s-au încăpățânat să vorbească românește în
satele lor neștiute, în bordeiele lor prăpădite, ca și cum limba română era lumina fără de care viețile lor s-ar ofili. Singura avere pe care o lăsau din tată în fiu
erau cuvintele limbii române. Au vorbit veacuri la rând românește, chiar dacă nu
scriau.
- (...) Dacă înainte doar cîțiva își puteau permite să
trăiască din scris, azi, oricine are talent și nu se teme de muncă, poate să se
întrețină ca profesionist al scrisului, fără a fi silit să se ocupe de o activitate care nu-l
interesează. A fost o perioadă mai grea pentru mine în anii 50. Dar și atunci am
reușit să mă întrețin din traduceri.
- Revoluțiile, în dezvoltarea omenirii, au fost absolut necesare. (...) Dar,
după explozie, se ajunge întotdeauna la un echilibru, la o păstrare a tot ce e bun din tradiție.
Ideea de a face `tabula rasa`, de a
renunța la valorile create înainte, cum se mai credea în anii despre care vorbim,
nu mi s-a părut niciodată folos. Nu se poate lua o lume de la zero.
G. A. - În multe poezii
descrieți modul în care omul își apără intimitatea de agresiunea istoriei. Dar în ce condiții credeți că istoria nu mai provoacă suferință individului, ci, dimpotrivă, îl ajută să se
împlinească?
-(...) La noi colectivitatea nu este apăsătoare, tiranică, avînd conștiința că e formată din indivizi.
Aceștia au toate șansele să se dezvolte liber cu condiția să nu prejudicieze interesele colectivității.
-(..) Dar cred cu toată convingerea că libertatea individuală trebuie să
aibă limita în libertatea celorlalți. Numai așa se pot evita excesele la care e supusă
prin deformarea libertății.
- În societatea de azi sîntem mai feriți de excese decît am
fost în trec. (...) Excesele pot veni și din afară. (...) Iar președintele Nicolae Ceaușescu este exact omul politic de care avem nevoie.
- (...), excelente sînt programele noastre de radio, v-o spune
unul care, în 1929, am vorbit
printre cei dintîi la radio. Îmi pare rău că nu am aceeași părere bună și despre
televiziune.
G. A. -Ce părăre aveți despre disputa dintre protrocronism
și sincronism?
A. P. - Ideile bune care au existat la începutul acestei discuții – mă
refer în special la la cele ale profesorului Edgar Papu – au degenerat repede
în dispute afective și destul de meschine. Nu ne vom găsi un loc în cultura Europei susținând nu știu ce lucru l-am
făcut noi cei dintîi. În cultură te afirmi prin opere durabile. Să le creăm.
G. A. - Totuși, noi am
creat opere durabile și ele au rămas necunoscute. Nu avem încă nici un premiu
Nobel. Chiar și dvs. ar fi trebuit să fi fost încununat cu un astfel de premiu.
A. P. - (...) Și venindu-mi în minte numele celor care în ultimii ani au luat acest premiu pentru poezie, nu pot să nu remarc că Arghezi - respins pe motiv că era prea bătrîn! – ar fi fost mult mai
potrivit pentru premiu decît unii dintre aceștia.
- Războiul în sine mă revoltă. E o sinucidere colectivă.
G. A. - (...) Cum vă descurcați
într-un univers tot mai mult guvernat de tehnică?
A. P. - Cred că tehnica, procurîndu-ne confort material, ne oferă timp
liber pentru meditație, literatură și artă. Nu m-am temut niciodată de dezvoltarea, uneori poate
excesivă, a tehnicii și nu mi–e deloc teamă că idealurile umaniste s-ar putea să nu
mai supraviețuiască în această lume continuu supusă prefacerilor. (...) Un om
care are în el germenul vieții spirituale și îl cultivă, nu va fi niciodată un rob al
tehnicii.
- (...) În ce privește frica, ea e adînc înrădăcinată în
om. Iar cea mai cumplită formă de frică nu e frica de moarte, ci frica omului
față de semenul său. (...) Însă nu trebuie uitat că dacă acum 2.500 de ani cei
mulți, anonimii, erau mase care ascultau cu docilitate pe stăpân, acum rolul acestor
oameni a crescut, ei au un cuvânt hotărîtor de spus în istorie și au curajul să-l
spună.
G. A. - Vă pare rău că,
sîntem trecători prin viață?
A. P. -(...) Un om tînăr își pune mai des întrebarea asta - și cu
regret. Cînd te apropii de sfârșit nu mai re nici o importanță. Ți-e indiferent.
G. A. - De ce ne temem de
dispariția noastră?
A. P. - (...) Poate și pentru că ne-am îndepărtat de natură, nu ne
mai socotim fiii ei, care vom rămîne ai ei întotdeauna. Poate și pentru că nu mai
discutăm în civilizația modernă cu aceeași sinceritate despre sfârșitul nostru ca și despre viața
noastră.
- Ar trebui să facem cunoscută partea de lumină din om. Nu
cea de întuneric.
miercuri, 1 ianuarie 1975
„Bucureștii în legende și povestiri” (MITRU 1975)
Alexandru Mitru, Bucureștii în legende și povestiri, Ed. Sport-Turism/Locuri și legende, București, 1975, 188 p.
4 Cuvînt înainte
9 București
12 Dîmbovița
20 Temnița
34 Ali-beg
49 Pedeapsa
55 Clopotele bat
71 Mihai -Vodă
77 Nunta
86 Sarea pămîntului
96 La Radu Vodă
103 Clucerul
114 Dascălul Florea
123 Datoria
130 Mugur, Mugurel
140 Fulgere îndepărtate
146 Soarele dimineții
153 Răsplata
163 Oborul
172 Libertate! ... Dreptate! ...
12 Dîmbovița
20 Temnița
34 Ali-beg
49 Pedeapsa
55 Clopotele bat
71 Mihai -Vodă
77 Nunta
86 Sarea pămîntului
96 La Radu Vodă
103 Clucerul
114 Dascălul Florea
123 Datoria
130 Mugur, Mugurel
140 Fulgere îndepărtate
146 Soarele dimineții
153 Răsplata
163 Oborul
172 Libertate! ... Dreptate! ...
vineri, 31 decembrie 1971
„Capitalism și libertate” (FRIEDMAN 1962)
Milton Friedamn, Capitalism și libertate, trad. D. Rădulescu și G. Potrea, Ed. Enciclopedică/Biblioteca Băncii Naționale, București, 1995 (1962, 1982)
7 Prefață 1982
11 Prefață
15 Introducere
21 I. Relația dintre libertatea economică și libertatea politică
37 II. Rolul guvernului într-o societate liberă
Guvernul - creator de reguli și arbitru
Acțiunea mijlocită de guvern din considerente de monopol tehnic și efecte de vecinătate
Acțiunea mijlocită de guvern din considerente paternaliste
Concluzie
Guvernul - creator de reguli și arbitru
Acțiunea mijlocită de guvern din considerente de monopol tehnic și efecte de vecinătate
Acțiunea mijlocită de guvern din considerente paternaliste
Concluzie
53 III. Controlul monetar
Etalonul - marfă
O autoritate monetară discreționară
Reguli în loc de autorități
Etalonul - marfă
O autoritate monetară discreționară
Reguli în loc de autorități
73 IV. Aranjamente financiare și comerciale internaționale
Importanța aranjamentelor monetare internaționale pentru libertatea economică
Rolul aurului în sistemul monetar si SUA
Plățile curente și scurgerea de capital
Mecanismele alternative pentru dobândirea echilibrului în plățile externe
Cursul valutar flotant ca soluție a pieței libere
Măsurile politice necesare unei piețe libere a aurului și a schimbului valutar
Eliminarea restricțiilor Statelor Unite în privința comerțului
Importanța aranjamentelor monetare internaționale pentru libertatea economică
Rolul aurului în sistemul monetar si SUA
Plățile curente și scurgerea de capital
Mecanismele alternative pentru dobândirea echilibrului în plățile externe
Cursul valutar flotant ca soluție a pieței libere
Măsurile politice necesare unei piețe libere a aurului și a schimbului valutar
Eliminarea restricțiilor Statelor Unite în privința comerțului
93 V. Politica fiscală
103 VI. Rolul guvernului în educație
Educația generală pentru un comportament civic
Învățământul la nivel de colegiu și universitate
Învățământul profesional și de specialitate
Educația generală pentru un comportament civic
Învățământul la nivel de colegiu și universitate
Învățământul profesional și de specialitate
127 VII: Capitalism și discriminare
Legislația cu privire la practicile corecte de angajare
Legislația privind dreptul la muncă
Segregația în învățământ
Legislația cu privire la practicile corecte de angajare
Legislația privind dreptul la muncă
Segregația în învățământ
139 VIII. Monopolul și responsabilitatea socială a patronatului și sindicatelor
Extinderea monopolului
Sursele monopolului
O politică guvernamentală corespunzătoare
Responsabilitatea socială a patronatului și sindicatelor
Extinderea monopolului
Sursele monopolului
O politică guvernamentală corespunzătoare
Responsabilitatea socială a patronatului și sindicatelor
157 IX. Autorizația de profesare
Omniprezența restricțiilor guvernamentale în activitățile economice în care se pot angaja oamenii
Probleme de politică ridicate de autorizare
Autorizarea de practicare a medicinii
Omniprezența restricțiilor guvernamentale în activitățile economice în care se pot angaja oamenii
Probleme de politică ridicate de autorizare
Autorizarea de practicare a medicinii
181 X. Repartizarea veniturilor
Etica repartiției
Rolul esențial al repartiției în concordanță cu producția
Aspecte ale repartiției veniturilor
Măsuri guvernamentale în vederea modificării repartizării veniturilor
Etica repartiției
Rolul esențial al repartiției în concordanță cu producția
Aspecte ale repartiției veniturilor
Măsuri guvernamentale în vederea modificării repartizării veniturilor
199 XI. Măsuri de protecție socială
Diverse măsuri de protecție socială
Asigurarea de bătrânețe și pentru urmași
Diverse măsuri de protecție socială
Asigurarea de bătrânețe și pentru urmași
213 XII. Alinarea sărăciei
Liberalism și egalitarism
Liberalism și egalitarism
219 XIII. Concluzie
marți, 27 aprilie 1971
Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918
I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie
până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului
Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
- Deplină libertate
naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va
instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul
său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile
legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor
ce-l alcătuiesc.
- Egală îndreptăţire
şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din
Stat.
- Înfăptuirea
desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii
publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod
proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea
în comune, judeţe ori parlament.
- Desăvârşită
libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor
gândurilor omeneşti.
- Reforma agrară
radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a
proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând
fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă
latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate
(arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia
lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte
promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
- Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să
înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi
libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă,
iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor
internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din
Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă
România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor
subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă,
austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său
să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi
români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului
nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor
Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva
unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de
ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din
Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte
instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să
reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile
lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul
naţiunii.
marți, 23 martie 1971
Dimitrie Bolintineanu, „Legende istorice”, 1865
(171) Valoarea poemelor este dată de acele câteva versuri memorabile despre libertate și demnitate, versuri pe care, în ciuda aparatului poetic desuet, le citim și azi cu emoție. Școala ni le-a fixat în minte și este suficient ca cineva să înceapă un vers pentru ca urmarea să vină de la sine. Retorica acestor poeme este simplă și ea cultivă un număr de virtuți, dintre care cea mai prețuită este puterea de sacrificiu. Mama, femeie în genere, pustnicul sunt apărătorii legii morale. A trăi în sclavie este o rușine, existența este înnobilată de libertate, sentimentul cedează în fața datoriei etc
Dezvoltând, repetând aceste idei, B. pune în mișcare un aparat de comparații, repetiții, alegorii care să susțină discursul. Discursul uzează de o scenografie simplă și eficace. Dovadă că poetul o folosește în mai toate piesele. Modelul cel mai pur îl aflăm în Muma lui Ștefan cel Mare. Primul tablou înfățișează atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, poziția astrelor. O descripție (evocare) cu elemente luate din recuzita romantică: castelul fixat pe o stâncă neagră, peștera unui sihastru sub o râpă stearpă, o mănăstire... În această deschidere intră și preciziuni de ordin temporal, climateric („vânturile negre, într-a lor turbare”, „noaptea-i furtunoasă”, „noaptea se întinde și din geana sa”, „ca un glob de aur luna strălucea” etc). Luna este, de regulă, sursa de lumină pentru decoruri.
Urmează un al doilea moment (tablou), cu o mică notă de mister („un orologiu sună noaptea....) (...).
(188) S-o numim: figura iubirii condiționate. Ea depășește sfera eroismului și se adresează cu precădere vârstei mature și feminității. Iubirea, în sens larg, trece în urma moralei, devine un pandant al datoriei. Inima este condiționată de simțul moral, dragostea devine o formă de manifestare a virtuții. Iar virtutea cea mai de preț este asceza. O asceză provizorie, când e vorba de amor, un scurt armistițiu până ce codul moral e verificat la toate paragrafele. Scenariul este simplu: întâi legea morală și apoi (acolo unde este cazul) răsfățul, desfătarea. Mărioara din Legende istorice ascultă cu liniște justificarea mândrului ei iubit, fugit de pe câmpul de bătaie:
„În câmpia sângeroasă
Frații mi-am lăsat,
Și la tine-a mea frumoasă
Iată c-am zburat.
......
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc...”
Frații mi-am lăsat,
Și la tine-a mea frumoasă
Iată c-am zburat.
......
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc...”
însă justificarea nu este primită, amorul fără onoare este respins:
„Ce zici, tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit”
Mândrul meu iubit”
Mărioara găsește, în fine, soluția convenabilă: pleacă la luptă împreună cu bărbatul pe care îl iubește, preferând să moară pentru țară decât să trăiască rușinea lașității. Alte femei sunt mai intratabile. Domnul Țepeș „se răpește” de fata de la Cozia, însă fata nu acceptă până ce (....).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)