Cum se mânca o pâine în țara românească înainte de Primul Război Mondial (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîi
(...)
Diagonalele unui testament
(...) Mai tîrziu am aflat că unii miniștri înadins adună atîția nenorociți în sala de așteptare, ca să dea impresia că au resort important și că au ajuns departe în viață. De aceea, ei amînă, ca profesioniștii care vor să pară că au clientelă, cît mai mult, lasă să se îngrămădească lumea, și încă de pe scara automobilului, cînd sosesc, se întreabă dacă e plină sala de așteptare.
(...)
- Nu trebuie să pierzi nici o zi. Dacă mai află și alții de depozit? Hei băiete, cum crezi tu că se mănîncă o pîine în țara românească?
Nu era întîia oară cînd îl auzeam spunînd asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atît de deseori am auzit exclamația asta, încît am impresia, falsă, desigur, că pîinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. "Vreau să mănînc și eu o pâine" (și nimic altceva). "A mîncat pîine în casa mea". "Dă-i și lui, acolo, o pîine". Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să cîștige cît mai multe pîini, izbînda în viață și-o apreciază după numărul de pîini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția "de a da și altuia să mănînce o pîine de pe urma ta" (dar nu mai multă, "că se obrăznicește"). Țară a grîului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pîinii, care eclipsează orice alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sînt aici în gradul "luptei pentru existență", căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămînă cinstiți, decît oriunde, în lume. De altfel, am aflat, în altă împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică științifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a vestit că are "să-l facă să se predea prin foame" și a manevrat așa încît a izbutit.
Firește că viața ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioții noștri, în măsura în care toată observația ar putea fi adevărată, par să fie, ca toți orientalii, de un vulgar și aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obține pe cale sufletească și de constrîngere a conștiinței, se obține ușor prin femei, care, dacă știu să se refuze și să manevreze cu trandafirul roșu, nu cunosc refuzul. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obține după umilitoare audiențe, obține o actriță într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au același succes cei influenți, care pot practica dictonul "Do ut des"; exact: dă-mi, dacă vrei să-ți dau și eu.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp.  48, 49-50.

Interviu cu Alexandru Philippide (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

„Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia anonimi care s-au încăpățânat să vorbească românești în satele lor neștiute”

G. A. - Vă convine secolul în care trăiți?

A. P. - Veacul în care trăiesc îl accept așa cum acceptă un copac terenul în care a fost sădit. Dar imaginația mea zboară și spre alte epoci. Spre epoca literară a romantismului german de la 1800, când îl puteai întâlni pe Novalis. Sau spre cea a romantismului francez de la 1830. Însă nimic nu mă poate despărți de fapt de secolul XX.

G. A. - Ați știut întotdeauna ce să faceți cu viața dv.?

A. P. : - Întrebarea cred că ar trebui să sune altfel: Ce-a făcut viața cu dv.?

G. A. - Cum ați răspunde la ea?

A. P.: - Au fost momente în care m-am opus și altele în care întâmplările m-au târât cu ele. Dar cred că mai mult am dominat eu evenimentele vieții mele.

G. A.: - Care a fost cea mai grea probă la care a fost supusă conștiința dv.?

A. P.: - O, n-aș găsi o situație atât de gravă în viața mea. Poate am evitat-o dintr-un sentiment al confortului interior.

G. A. - Cum se împacă poezia dv. plină de neliniști, de frământări, în ciuda formei sale clasice, cu „considerații confortabile”, care proclamă dragostea pentru armonie, echilibru, cumpătare?

A. P. - V-aș cita din Faust: „Două suflete trăiesc în mine”. Da, aveți dreptate, constat în mine două atitudini care se văd că se împacă.  Una de observație realistă, științifică, moștenită probabil de la tatăl meu, și o aspirație spre tărâmuri imaginare. Nu cred că le-am amestecat vreodată.

G. A. - Care sunt întâlnirile dv. esențiale?

A. P. - Cea cu Goethe în primul rând. De la 20 de ani l-am tot citit și de atunci mi-a servit drept călăuză. Aceasta a fost o călătorie imaginară. Dintre contemporanii mei m-am înțeles foarte bine cu Tudor Vianu, cu care cred că mă și asemăn structural. La 27 decembrie anul acesta s-ar fi împlinit 80 de ani de la nașterea lui. Mai putea trăi. Ca dealtfel și George Călinescu, un om mai dificil, dar care nu s-a certat niciodată cu mine, în ciuda temperamentului său. În tinerețe era mai sociabil, mai puțin agresiv în judecățile lui. Cu timpul a devenit mai arțăgos. Dacă Vianu era un om sigur, Călinescu era imprevizibil. Rămâne însă unul din cei mai mari și mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut. Sunt convins că dacă Vianu și Călinescu mai trăiau, chipul literaturii noastre era altul.

G. A. - Cum?

A. P. - S-ar fi evitat experiențe sterile.

(...)

A. P. - (...) Tata îmi povestea deseori din opera lui Ion Creangă și lăuda limba frumoasă în care sînt scrise. Spunea despre el că este unul dintre românii care știu cel mai bine românește.

G. A. - (...) Ce rol credeți că a jucat limba română în istoria noastră?

A. P. - Un rol primordial. Îl socotesc cel mai puternic factor pentru păstrarea ființei noastre naționale. Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia care, anonimi în timpul vieții lor, s-au încăpățânat să vorbească românește în satele lor neștiute, în bordeiele lor prăpădite, ca și cum limba română era lumina fără de care viețile lor s-ar ofili. Singura avere pe care o lăsau din tată în fiu erau cuvintele limbii române. Au vorbit veacuri la rând românește, chiar dacă nu scriau.

- (...) Dacă înainte doar cîțiva își puteau permite să trăiască din scris, azi, oricine are talent și nu se teme de muncă, poate să se întrețină ca profesionist al scrisului, fără a fi silit să se ocupe de o activitate care nu-l interesează. A fost o perioadă mai grea pentru mine în anii 50. Dar și atunci am reușit să mă întrețin din traduceri.

- Revoluțiile, în dezvoltarea omenirii, au fost absolut necesare. (...) Dar, după explozie, se ajunge întotdeauna la un echilibru, la o păstrare a tot ce e bun din tradiție. Ideea de a face `tabula rasa`, de a renunța la valorile create înainte, cum se mai credea în anii despre care vorbim, nu mi s-a părut niciodată folos. Nu se poate lua o lume de la zero.

G. A. - În multe poezii descrieți modul în care omul își apără intimitatea de agresiunea istoriei. Dar în ce condiții credeți că istoria nu mai provoacă suferință individului, ci, dimpotrivă, îl ajută să se împlinească?

-(...) La noi colectivitatea nu este apăsătoare, tiranică, avînd conștiința că e formată din indivizi. Aceștia au toate șansele să se dezvolte liber cu condiția să nu prejudicieze interesele colectivității.

-(..) Dar cred cu toată convingerea că libertatea individuală trebuie să aibă limita în libertatea celorlalți. Numai așa se pot evita excesele la care e supusă prin deformarea libertății.

- În societatea de azi sîntem mai feriți de excese decît am fost în trec. (...) Excesele pot veni și din afară. (...) Iar președintele Nicolae Ceaușescu este exact omul politic de care avem nevoie.

- (...), excelente sînt programele noastre de radio, v-o spune unul care, în 1929, am vorbit printre cei dintîi la radio. Îmi pare rău că nu am aceeași părere bună și despre televiziune.

G. A. -Ce părăre aveți despre disputa dintre protrocronism și sincronism?

A. P. - Ideile bune care au existat la începutul acestei discuții – mă refer în special la  la cele ale profesorului Edgar Papu – au degenerat repede în dispute afective și destul de meschine. Nu ne vom găsi un loc în cultura Europei susținând nu știu ce lucru l-am făcut noi cei dintîi. În cultură te afirmi prin opere durabile. Să le creăm.

G. A. - Totuși, noi am creat opere durabile și ele au rămas necunoscute. Nu avem încă nici un premiu Nobel. Chiar și dvs. ar fi trebuit să fi fost încununat cu un astfel de premiu.

A. P. - (...) Și venindu-mi în minte numele celor care în ultimii ani au luat acest premiu pentru poezie, nu pot să nu remarc că Arghezi - respins pe motiv că era prea bătrîn! – ar fi fost mult mai potrivit pentru premiu decît unii dintre aceștia.

- Războiul în sine mă revoltă. E o sinucidere colectivă.

G. A. - (...) Cum vă descurcați într-un univers tot mai mult guvernat de tehnică?

A. P. - Cred că tehnica, procurîndu-ne confort material, ne oferă timp liber pentru meditație, literatură și artă. Nu m-am temut niciodată de dezvoltarea, uneori poate excesivă, a tehnicii și nu mi–e deloc teamă că idealurile umaniste s-ar putea să nu mai supraviețuiască în această lume continuu supusă prefacerilor. (...) Un om care are în el germenul vieții spirituale și îl cultivă, nu va fi niciodată un rob al tehnicii.

- (...) În ce privește frica, ea e adînc înrădăcinată în om. Iar cea mai cumplită formă de frică nu e frica de moarte, ci frica omului față de semenul său. (...) Însă nu trebuie uitat că dacă acum 2.500 de ani cei mulți, anonimii, erau mase care ascultau cu docilitate pe stăpân, acum rolul acestor oameni a crescut, ei au un cuvânt hotărîtor de spus în istorie și au curajul să-l spună.

G. A. - Vă pare rău că, sîntem trecători prin viață?

A. P. -(...) Un om tînăr își pune mai des întrebarea asta - și cu regret. Cînd te apropii de sfârșit nu mai re nici o importanță. Ți-e indiferent.

G. A. - De ce ne temem de dispariția noastră?

A. P. - (...) Poate și pentru că ne-am îndepărtat de natură, nu ne mai socotim fiii ei, care vom rămîne ai ei întotdeauna. Poate și pentru că nu mai discutăm în civilizația modernă cu aceeași sinceritate despre sfârșitul nostru ca și despre viața noastră.

- Ar trebui să facem cunoscută partea de lumină din om. Nu cea de întuneric.