C. O., Dialogul între generații, „Tomis”, Constanța, XXXI, 3(316), nov. 1996, p. 1, 3
Un semn sigur că o cultură este vie în actualitate, este cel al dialogului între generații, indiferent de aspectele pe care le îmbracă acestea. Sunt anemice la noi polemicile, confruntările de idei, iar asupra cauzelor ce țin de climatul pre sau post-totalitar nu e de insistat... Mi se pare însă evident că o dispută, dacă nu în planul culturii, cel puțin în cel al literaturii, nu va fi aprobată de scriitori bine așezați în lojele lor literare. Tinerii scriitori sunt obligați să fie „agresivi” și atunci confrații lor mai vârstnici vor fi nevoiți să răspundă la provocare. Desigur, când mă gândesc la agresivitate, nu mă gândesc la a-i invita pe vechii scriitori să părăsească scena pentru a lăsa loc liber în edituri celor tineri. O confruntare în plan literar nădăjduiesc că nu poate trece dincolo de opoziția pe care o stabilește divergența de idei, de idealuri, de sensibilitate - adică antagonismul dintre subiectivități. Fiecare generație, sunt convins, dorește să-și impună propria sensibilitate. Și cum mai multe generații trăiesc alături, polarizarea sensibilității este inevitabilă... Pot fi luate în considerare două ipoteze privind sărăcia discuțiilor provocate de idealuri antietice sau doar deosebite: anemia sensibilității tinerilor, dar aș prefera ca a doua variantă să fie cauza reală: apatia vechilor scriitori. Pe o cale ocolită însă, ambele ipoteze par a fi valabile. Nu pot da decât un singur exemplu de excepție: disputa dintre Corin Braga și Dumitru Țepeneag, provocată de tânăr, care însă nu a găsit resurse (sau drăcească dorință) de a continua, după răspunsul prompt al „oniricului” de la Paris.
„Revizuirea valorilor” sau „reașezarea valorilor” sunt sintagmele sfrijite care arată lipsa dinamismului în planul ideilor culturale - ceea ce, privind literatura, demonstrează o slăbiciune a sensibilității sau extenuarea dorinței uneia sau alteia dintre generații de a se impune. „Reașezarea valorilor” nu poate veni în mod direct de la judecata critică, deoarece aceasta este imparțială utopic vorbind. Altfel, ca tot ce ține de oameni, și judecata critică este tranzitorie și imanentă. Scara valorilor ține de un anumit moment al istoriei literare, pentru că treptele ei sunt susținute uneori nu doar de valoarea estetică a unei opere, ci și de circumstanțele valorizări ei culturale, ori, cum s-a întâmplat, doborâte de suflul unei ideologii factioase. O așezare a valorilor, strict temporară pentru contemporaneitate, nu e posibilă decât atunci când efervescența creatoare și curajul de a afirma idei și sensibilitate, duce la cristalizarea unui Centru, a unei Idei, a unui ideal (cultural, estetic, artistic) de pe poziția căruia să fie văzute prezentul, valoarea. Trăim în contingent și lipsa unui miez ideatic taie respirația, dispersează energiile. Recuperarea ideilor și a sensibilității interbelice, a valorilor expresiei literare românești a exilului, ori a ideilor europene din ultimul veac nu sunt de ajuns. În jurul a ce se organizează ele, ca să ofere forță creativității și originalitate?... Dacă pare că acest mod de a pune problema înseamnă a așeza carul înaintea boilor, e doar pentru că ne aflăm într-un cerc vicios (desigur aparent și vom vedea de ce). Creativitatea duce la acumularea forței creativității. Când creativitatea lipsește, nici asimilarea culturii nu se face profund și corect,și nici creativitatea nu sporește. A „așeza” negând sau afirmând o ierarhie, nu se poate decât în numele unei credințe, a unei alte axiologii. Comunismul a avut drept principiu „aplanarea conflictelor”. Pentru că orice divergență sau confruntare este o întâlnire, un. Un dialog al oamenilor din aceeași generație, sau a generațiilor între ele. O întâlnire care face să scapere idei, sensibilitate și creativitate.
Cum am spus, provocare nu poate aparține decât tinerilor. Dar pentru cristalizarea unui „Centru de idei” în cultură, e nevoie ca acel centru să existe deja ca interioritate. Disputa-dialog este cea care-i poate da o formă, o „structură” în contingent... Și astfel viciosul cerc e tăiat.
Ar mai fi în final, de extras o morală, pentru că eseul nu a fost conceput ca o stare de spirit. Cred însă că „morala” nu poate aparține decât fiecărui actor al scenei literare în parte - conform propriei lui subiectivități.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu