Scriitorul ceh K. Capek (1890-1938) despre dramaturgul irlandez G. B. Shaw (1856-1950)

„Domnul G. B. S. este o personalitate aproape supranaturală. (...); seamănă pe jumătate cu un zeu și pe jumătate cu un satir răutăcios care, cumva, printr-un proces de sublimare care s-a întins de-a lungul a peste o mie de ani, a pierdut tot ce era prea apropiat de natură. (...), un nas lung și certăreț, are ceva din Don Quijote* în el, ceva apostolic și ceva ce-și bate joc de orice în lume, inclusiv de el însuși. Niciodată în viața mea nu am văzut o ființă mai neobișnuită; să vă spun adevărul, mi-a fost frică de el. Credeam că era un spirit care pretinde doar că este celebrul B. S. Iradiază viață și are o mulțime de lucruri interesante de spus despre el însuși, despre Strindberg**, despre Rodin*** și despre alte celebrități; să-l asculți este o plăcere combinată cu teamă și respect.”


Note
* Karel Capek (1890-1938), scriitor și jurnalist ceh. (https://www.litencyc.com/php/speople.php?rec=true&UID=728)
** George Bernard Shaw (1856-1950), dramaturg irlandez. (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/g-b-shaw-apologet-al-stalinismului-si-al-uciderii-in-masa)
*** Personajul principal al romanului Don Quijote de la Mancha al scriitorului spaniol Miguel Cervantes (1547-1616), apărut în 2 volume în 1605 și 1615. (https://www.lexico.com/en/definition/don_quixote)
**** August Strindberg (1849-1912), dramaturg suedez. (https://adevarul.ro/cultura/arte/august-strindberg-visez-exist-1_50ad88197c42d5a66396dca0/index.html)
***** Auguste Rodin (1840-1917), sculptor și pictor francez. (http://www.artcyclopedia.com/artists/rodin_auguste.html)

Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148.

„Unde ni sunt dramaturgii?” (SGARCEA 1994)

Val. Sgarcea, Unde ni sunt dramaturgii?, „Tomis”, Constanța, ug. 1994, p. 10

Dezbateri asupra lipsei quasitotale a textelor autohtone dramatice contemporane din repertoriul de zi al teatrelor ar fi oricând binevenite. S-ar limpezi  dileme, s-ar clarifica poziții. „Tirania regizorilor” - despre care s-a vorbit, pe bună dreptate, după anii 60, când experimentele unor Peter Brook și Jerzy Grotowsky aruncau mănușa în ograda autorilor trăgând spuza pe turta teatralității, pare a căpăta sensuri și forme noi în România posttotalitară. Mai întâi, e vorba de un refuz programatic, parțial justificat al creatorilor la scenă, o defulare s-ar zice, la gândul că P. Everac, D. Iacoban, Tărchilă, V. Stoenescu și alți „abonați permanenți” ai stagiunilor de până la 1990 ar mai avea ceva de zis. Saturația de contrafaceri, atât de evidentă, i-a determinat pe secretarii literari și directorii de scenă să alerge grabnic spre ceea ce până atunci nu puteau accede ori, dacă da, numai în urma unor tribulații de tot felul menite a încălzi „inimi responsabile”, oricum, încadrându-se în procentul „admis de sus”: texte din dramaturgia universală.

Țâfna răsfățaților autori enumerați aici e, oarecum justificată: „Noi, acum, ce ne facem?” Nu pot fi contestate reușite ale dramaturgiei din anii socialismului. Horia Lovinescu rămâne, oricând, o certitudine. cel puțin cu „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, text sortit a aștepta ani în șir aprobări spre a fi reprezentat și care ar merita, azi, să figureze în orice antologie.

Schematismul, situațiile  confuze, lipsa unor mize majore, a verosimilității, dialogul tern ori diluat cu bună știință a „ultimelor indicații din domeniu”, iată hibele de fond ale unei dramaturgii pe care o află regizorii într-un moment ferice, în care și-ar fi dorit o reală vigoare a formelor de expresie. Unde să găsești un Strindberg, când te împiedici de „Un fluture pe lampă”?

Într-un ritm năucitor, conflictelor din uzină, în care secretarul BOB era concomitent moașă comunală și „Deus ex machina”, le-au luat locul (e drept, uneori fără discernământ) cele mai felurite situații. Naturalizate ori nu. Un proces oarecum similar eforturilor romantice din perioada lui Facca și Bălăceanu. Care, însă , aveau operă de pionierat și, în plus, nu se ploconeau mamei Europe.

„Răzbunarea” regizorilor a oscilat între Feydeau, Shakespeare, Mrozek, Ionesco. Fiecare după putință. S-au inițiat concursuri de dramaturgie. UNITER e o instituție care și-a onorat programul, în ciuda ghinioanelor specifice tranziției: piesa anului reprezintă, dacă nu un etalon, cel puțin o realitate de domeniul evidenței.

În materie de text dramatic, lucrurile par simple doar la prima vedere și doar pentru cei care, fatalmente, subestimează genul. Numai că, practic, lucrurile stau exact invers: scena ucide în doi timpi și trei mișcări (citește două părți și o pauză). Dacă „teatrul e mai tare decât viața”, societatea actuală bâjbâind în forme aleatorii, de unde, atunci texte pe măsura frământărilor? Totul ar trăda conjuncturalul într-o eră în care socialul însuți nu-și pare ajunge sineși de la o zi la alta. Ca să nu mai vorbim de presiunea politicului, în capcana căruia un autor ar cădea lesne. Și încă lamentabil.

„Teatrul ca literatură” după expresia consacrată  a lui Marian Popescu e, în clipa de față, o noțiune riscantă. Astfel stând lucrurile, ce anume hrănește imaginea des invocată de realizatori? De unde începe și unde ia sfârșit rostul cuvântului în textul dramatic? Dar în economia un ei reprezentații?

Câțiva regizori s-au gândit, în urmă, să-l joace pe Matei Vișniec, recentul debutant pe o scenă pariziană. Cu un deceniu în urmă, el reprezenta, e drept, o alternativă. Un text („Buzunarul cu pâine”, o fabulă extrem de îndrăzneață la adresa terorii comuniste, publicat în SLAST în iunie 1986)  l-a jucat, eclectic, subsemnatul pe cont propriu (și cu ceva „plăceri” ulterioare) la Sala Studio a Teatrului Dramatic din Constanța, un alt mai târziu. După ce, în 1985, Centrul Teatral „Thepsis” din Timișoara reprezentase, cu aceleași riscuri, „Sufleurul fricii”. O încercare imediat ulterioară a făcut, în 1987, regizorul Nic. Scarlat de la „Nottara”. În decurs de câteva zile însă până la deschiderea stagiunii și debutul său pe o scenă profesionistă, autorul s-a trezit... franțuzit. Definitiv, se pare. Azi, Vișniec este un autor cantonat, tematic, într-un univers concentraționar deja vu. Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Radu Iftimovici, Răzvan Petrescu, Alina Mungiu, Marcel Tohatan sunt nume vehiculate în dramaturgia actuală autohtonă. Dar rigorile genului sufocă bunele intenții. Pare că afirmația călinesciană - poet la 20 de ani, prozator la 30, dramaturg la 40 - ține cu tot dinadinsul a-și proba veridicitatea mai ales acum, când bâjbâim cu frenezie într-o realitate care ține cu tot dinadinsul să se miște vertiginos. Cu atât mai mult, în întreprinderi spectaculare care nu presupun doar creații - chiar dacă meritorii - izolate ci, înainte de toate, eforturi financiare. Curajul celor îndrituiți a hotărî repertoriul nostru cel de toate zilele. Hazardul, cel lucrător în toate.

Dacă în proză au fost optzeciștii, în poezie postmoderniștii, dramaturgii au izbutit să rămână, ca și-n alte dăți, cazuri izolate. Ori, mai simplu, navigator în derivă pe o are plină cu sirene. Când lumea aceasta se va așeza pe un făgaș (nu altul decât cel al normalității), când formele vor fi una cu fondul, conflictele (sperăm altele!) vor izbucni firesc trăgând, poate, după ele creații care să le obiectiveze. Până atunci... o scurtă tăcere. În teatru, tăcerea spune multe. Încercări: e și bine și nici nu-i rău. Castelele de nisip nu pot rezista. Un dramaturg se naște din scrâșnet, obidă, zvâcniri. Unde ni sunt, deci, dramaturgii?!...

„Saloanele gotice” (STRINDBERG 1904)

 August Strindberg, Saloanele gotice, trad. C. Papadopol (orig. suedez 1904), Marc, București, 239 p.

Cuprins
5 1.Saloanele gotice
16 2.Revoluția de palat
22 3.Cei din Storo
36 4.Redactorul
52 5.Regele Lear și părintele
61 6.O situație neclară
68 7.Clasa productivă
80 8.Anii nouăzeci (Fin de siecle)
87 9.Esther
108 10.În fața consistoriului
124 11.Noul redactor
130 12.Doctorul Borg
138 13.Doamna Brita la Storo
158 14.Lezmaiestate
172 15.În pivnița operei
177 16.La morți
187 17.Sărbătoarea împăcării
203 18.Noaptea de revelion
232 Note

„Salonul roșu” (STRINDBERG 1879)

 August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol (orig. suedez 1879), Marc, București, 1991, 286 p.

Cuprins
3 „Rien n est si desagreable que d etre pendu obscurement” Voltaire
5 1.Stockholmul în perspectivă descendentă
17 2.Între frați
25 3.Coloriștii din Lill-Jans
37 4.Stăpîni și cîini
55 5.La editor
65 6.Salonul roșu
79 7.Urmașii lui Isus
86 8.Sărmana patrie
97 9.Înscrisuri
102 10.Societatea anonimă a ziarului Capa Gri
112 11.Oameni fericiți
121 12.Societatea de asigurări maritime Triton
130 13.Hotărîrile Providenței
139 14.Absint 
152 15.Societatea anonimă teatrală Phoenix
163 16.În munți Albi
176 17.Natura
179 18.Nihilism
189 19.De la cimitirul nou la cîrciuma Norrbacka
200 20.Pe altar
205 21.Un suflet peste bord
211 22.Vremuri grele
217 23.Audiențe
224 24.Despre Suedia
241 25.Ultimul jeton
258 26.Corespondență
266 27.Convalescența
270 28.De dincolo de mormînt
279 29.Recapitulare