„Premiere la Dramatic” („TOMIS” 1995)

 ?, Premiere la Dramatic, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

*

„Nu știu cum arată realitatea ta paradisiacă, dar știu că Infernul exisă. L-am pipăit cu sufletul meu. Și asta nu-i o figură de stil, ți-o jur”. Replici de o atare densitate și fervoare întâlnești la tot pasul în piesa lui Lovinescu. O piesă ținută la „dospit” ani lungi până la premiera absolută din toamna lui 79 la Teatrul „Nottara” din București (regia: Dan Micu), într-o distribuție de zile mari: George Constantin, Alexandru Repan, Ștefan Sileanu și Dana Dogaru. Preluată și de Dramaticul constănțean la puțină vreme cu Lucian Iancu, Virgil Andriescu, Vasile Cojocaru și Maria Nestor. O montare de-a dreptul merituoasă semnată de maestrul Gh. Jora și răsplătită imediat cu câteva premii naționale. Horia Lovinescu, dramaturg înnăscut, cel mai important de după război, unul din puținii care, pe lângă un destin nu prea fericit, a avut șansa „căsătoriei” cu Thalia - în ultimii ani scria mai ales pentru actorii de pe Magheru, cărora le era director și bun părinte - condiție ideală pentru o trupă. Creația lui e inegală. Dar germenii performanțelor s-au întrezărit încă din piesele într-un act pentru nepotul de frate al marelui critic de la „Sburătorul”. Câteva din textele scrise și reprezentate mai ales după anii 70 (scenariul după „Karamazovii” e greu de egalat)au străluciri de diamant, sunt generoase și cu profunzimi filozofice aproape nebănuite la un trăitor în plin tărâm al gulagului ceaușist, cu verb tăios și rafinament intelectual. Au, în același timp, în ciuda staticului aparent, caractere surprinse în plină încleștare. Partituri, altfel spus. Mină de aur pentru un actor.

„Jocul...” prinde în textura sa o familie predestinată să refacă un crâmpei din mitul biblic: cenușa, omniprezentă, înseamnă deopotrivă necunoscutul, spaimele din noi, golul din noi, mizeria din noi. Din mit și parabolă cobori încet-încet în... viață. Ca spectator, ești curios să afli în ce măsură, după decenii, textul rezistă acolo unde-i locul - pe scenă. În ce măsură răspunde gustului „actual”; e ori nu la fel de proaspăt? Și e, cu asupră de măsură! Încă o dovadă a valorii incluse în scriitură, a stropului de eternitate. O scriitură, am îndrăzni s-o spunem, de valoare europeană, oricând gata a se plasa lângă una semnată de Mrozek, de exemplu.

Reluarea montării pe scena constănțeană e un act temerar, datorat aceluiași Gh. Jora. Și încă unul de înaltă responsabilitate artistică. Nu comentăm aici scăderile reprezentației, datorate mai ales lentorilor derulării și lipsei de modulații. Și nici faptul că se păstrează, cu câteva excepții, linia de ansamblu a celei anterioare. Nu intrăm în detalii în ce privește prestațiile destul de modeste ale lui V. Cojocaru (Cain), Radu Niculescu (Abel) și Mirela Klain (Ana). În ce-l privește, L. Iancu (Tatăl) creează o bijuterie: actorul domină scena, șarjează și impresionează în același timp. Aduce acel „je ne sais quoi” în plus chiar față de marele său congener George Constantin, smuls pe nedrept dintre noi, care-i uimise pe bucureșteni și prin acest rol.

Talentata scenografă Carmencita Brojboiu construiește un decor simplu, care reușește să sugereze că spaimele cresc în proporție geometrică „dincolo”, de unde, dacă te întorci, te întorci neapărat desfigurat; marile texte n-au nevoie de artificii.

**

Cu o seară înaintea premierei din 15 octombrie, Sala Studio a găzduit recitalul „Aici au ars cuvintele!” (excelent titlu!) din lirica lui Nichita Stănescu. Asupra inspiratei idei a direcției teatrului de a da undă verde recitalurilor în această intimă sală, vom (....).

„Unde ni sunt dramaturgii?” (SGARCEA 1994)

Val. Sgarcea, Unde ni sunt dramaturgii?, „Tomis”, Constanța, ug. 1994, p. 10

Dezbateri asupra lipsei quasitotale a textelor autohtone dramatice contemporane din repertoriul de zi al teatrelor ar fi oricând binevenite. S-ar limpezi  dileme, s-ar clarifica poziții. „Tirania regizorilor” - despre care s-a vorbit, pe bună dreptate, după anii 60, când experimentele unor Peter Brook și Jerzy Grotowsky aruncau mănușa în ograda autorilor trăgând spuza pe turta teatralității, pare a căpăta sensuri și forme noi în România posttotalitară. Mai întâi, e vorba de un refuz programatic, parțial justificat al creatorilor la scenă, o defulare s-ar zice, la gândul că P. Everac, D. Iacoban, Tărchilă, V. Stoenescu și alți „abonați permanenți” ai stagiunilor de până la 1990 ar mai avea ceva de zis. Saturația de contrafaceri, atât de evidentă, i-a determinat pe secretarii literari și directorii de scenă să alerge grabnic spre ceea ce până atunci nu puteau accede ori, dacă da, numai în urma unor tribulații de tot felul menite a încălzi „inimi responsabile”, oricum, încadrându-se în procentul „admis de sus”: texte din dramaturgia universală.

Țâfna răsfățaților autori enumerați aici e, oarecum justificată: „Noi, acum, ce ne facem?” Nu pot fi contestate reușite ale dramaturgiei din anii socialismului. Horia Lovinescu rămâne, oricând, o certitudine. cel puțin cu „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, text sortit a aștepta ani în șir aprobări spre a fi reprezentat și care ar merita, azi, să figureze în orice antologie.

Schematismul, situațiile  confuze, lipsa unor mize majore, a verosimilității, dialogul tern ori diluat cu bună știință a „ultimelor indicații din domeniu”, iată hibele de fond ale unei dramaturgii pe care o află regizorii într-un moment ferice, în care și-ar fi dorit o reală vigoare a formelor de expresie. Unde să găsești un Strindberg, când te împiedici de „Un fluture pe lampă”?

Într-un ritm năucitor, conflictelor din uzină, în care secretarul BOB era concomitent moașă comunală și „Deus ex machina”, le-au luat locul (e drept, uneori fără discernământ) cele mai felurite situații. Naturalizate ori nu. Un proces oarecum similar eforturilor romantice din perioada lui Facca și Bălăceanu. Care, însă , aveau operă de pionierat și, în plus, nu se ploconeau mamei Europe.

„Răzbunarea” regizorilor a oscilat între Feydeau, Shakespeare, Mrozek, Ionesco. Fiecare după putință. S-au inițiat concursuri de dramaturgie. UNITER e o instituție care și-a onorat programul, în ciuda ghinioanelor specifice tranziției: piesa anului reprezintă, dacă nu un etalon, cel puțin o realitate de domeniul evidenței.

În materie de text dramatic, lucrurile par simple doar la prima vedere și doar pentru cei care, fatalmente, subestimează genul. Numai că, practic, lucrurile stau exact invers: scena ucide în doi timpi și trei mișcări (citește două părți și o pauză). Dacă „teatrul e mai tare decât viața”, societatea actuală bâjbâind în forme aleatorii, de unde, atunci texte pe măsura frământărilor? Totul ar trăda conjuncturalul într-o eră în care socialul însuți nu-și pare ajunge sineși de la o zi la alta. Ca să nu mai vorbim de presiunea politicului, în capcana căruia un autor ar cădea lesne. Și încă lamentabil.

„Teatrul ca literatură” după expresia consacrată  a lui Marian Popescu e, în clipa de față, o noțiune riscantă. Astfel stând lucrurile, ce anume hrănește imaginea des invocată de realizatori? De unde începe și unde ia sfârșit rostul cuvântului în textul dramatic? Dar în economia un ei reprezentații?

Câțiva regizori s-au gândit, în urmă, să-l joace pe Matei Vișniec, recentul debutant pe o scenă pariziană. Cu un deceniu în urmă, el reprezenta, e drept, o alternativă. Un text („Buzunarul cu pâine”, o fabulă extrem de îndrăzneață la adresa terorii comuniste, publicat în SLAST în iunie 1986)  l-a jucat, eclectic, subsemnatul pe cont propriu (și cu ceva „plăceri” ulterioare) la Sala Studio a Teatrului Dramatic din Constanța, un alt mai târziu. După ce, în 1985, Centrul Teatral „Thepsis” din Timișoara reprezentase, cu aceleași riscuri, „Sufleurul fricii”. O încercare imediat ulterioară a făcut, în 1987, regizorul Nic. Scarlat de la „Nottara”. În decurs de câteva zile însă până la deschiderea stagiunii și debutul său pe o scenă profesionistă, autorul s-a trezit... franțuzit. Definitiv, se pare. Azi, Vișniec este un autor cantonat, tematic, într-un univers concentraționar deja vu. Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Radu Iftimovici, Răzvan Petrescu, Alina Mungiu, Marcel Tohatan sunt nume vehiculate în dramaturgia actuală autohtonă. Dar rigorile genului sufocă bunele intenții. Pare că afirmația călinesciană - poet la 20 de ani, prozator la 30, dramaturg la 40 - ține cu tot dinadinsul a-și proba veridicitatea mai ales acum, când bâjbâim cu frenezie într-o realitate care ține cu tot dinadinsul să se miște vertiginos. Cu atât mai mult, în întreprinderi spectaculare care nu presupun doar creații - chiar dacă meritorii - izolate ci, înainte de toate, eforturi financiare. Curajul celor îndrituiți a hotărî repertoriul nostru cel de toate zilele. Hazardul, cel lucrător în toate.

Dacă în proză au fost optzeciștii, în poezie postmoderniștii, dramaturgii au izbutit să rămână, ca și-n alte dăți, cazuri izolate. Ori, mai simplu, navigator în derivă pe o are plină cu sirene. Când lumea aceasta se va așeza pe un făgaș (nu altul decât cel al normalității), când formele vor fi una cu fondul, conflictele (sperăm altele!) vor izbucni firesc trăgând, poate, după ele creații care să le obiectiveze. Până atunci... o scurtă tăcere. În teatru, tăcerea spune multe. Încercări: e și bine și nici nu-i rău. Castelele de nisip nu pot rezista. Un dramaturg se naște din scrâșnet, obidă, zvâcniri. Unde ni sunt, deci, dramaturgii?!...

„Periscop” (ROȘCA 1991)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1991, aprilie

*

O inițiativă demnă de semnalat, surprinzătoare pentru aceste vremuri, când organizatorii se întrec în „competiții” de genul „Miss Alimentara”, „Miss Ciamurlia”, „Regina frumuseții din Cooperație” etc. Compozitorul Adrian Doxan și Clubul Elevilor din Constanța propun un festival interjudețean de muzică ușoară pentru elevi în vârstă de 10-19 ani, a cărui primă ediție se va desfășura în perioada 25-26 mai 1991. Între sponsorii care și-au anunțat intenția de a contribui la reușita acestui concurs al celor mai tinere talente, amintim Inspectoratul Școlar Județean Constanța, cotidianul „Cuget Liber”, „Radio Constanța, Sindicatul Învățământului Preuniversitar, societatea „Atractiv T. A.”, societatea „Coral Mod” din Mangalia. Lista rămâne însă deschisă pentru toate instituțiile și societățile interesate, care își pot anunța intenția de sponsorizare la Sindicatul Liber al Salariaților din Învățământ sau direct la CEC, contul 451102211!

* 

Se pare că reputatul regizor Dan Alecsandrescu și-a propus o întrecere cu sine însuși, atunci când a pornit de la Târgu Mureș spre Constanța pentru a pregăti la Teatrul Dramatic două premiere în paralel! Astfel că, în prezent, întregul colectiv repetă la „Părinții teribili” de Jean Cocteau și „Ghebosul” de Slawomir Mrozek (în premieră absolută pe scenele noastre). Ambele spectacole vor vedea lumina rampei pentru întâia oară în cursul lunii mai.

*

O veste care ne umple inimile de bucurie: în curând vom uita de toate necazurile, soarele va străluci și pe strada noastră, fiindcă vom avea, în sfârșit, Coca Cola! Renumita firmă a hotărât acordarea exclusivității desfacerii produselor sale pe Litoral societății „Vin-Vico” pentru a le arăta de ce este în stare celor de la Pepsi. Să vezi trai pe noi! Făcând abstracție de entuziasmul dezlănțuit al populației, tragem totuși un semnal de alarmă: de ce se tergiversează atât contractul cu firma de automobile Rolls Royce?

*

Răspândită în întreaga lume, recunoscută de ONU pentru popularitatea sa în rândul a peste 1900 de grupuri etnice, pentru particularitățile sale ca mișcare spirituală și culturală, Mișcarea Bahai și-a găsit adepți și la Constanța, unde recent a fost înființată cea de a zecea sucursală din România. 

*

Orchestra Simfonică, cea mai tânără instituție culturală a Constanței, având la pupitru pe maestrul Radu Ciornei se pregătește pentru un turneu concertistic prin Spania, unde va cânta alături de corul „Madrigal”. Turneul include spectacole în orașele Madrid, Granada, Vigo, Toledo, Gijon etc. Urăm talentaților noștri artiști mult succes!

*

Între numeroasele firme înființate de curând la Constanța, două ne-au reținut atenția. Barul și berăria „Atlantic”, al cărui patron a avut atenția de a readuce în atenție o unitate demolată de fostul regim, și cochetul restaurant „Potcoava de aur” situat pe strada Onești, probabil cel mai bine aprovizionat local particular la această oră de pe întreg litoralul românesc.

*

Editura Pontica din Constanța a scos prima carte: „Cântecul sirenelor” de Maria Corti. Romanul deschide seria Biblioteca Italiană. Atenție bibliofili!