Propagandă electorală la sat în Anglia anului 1931 (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
Obiceiul cunoscut sub numele de propagandă electorală, mai ciudat în realitate decît sună propriu-i nume, era în toi în împrejurimile Condafordului. Fiecare sătean fuse invitat să-și dea seama cît ar fi de potrivit să voteze cu Dornford, și cît de la fel de potrivit ar fi să voteze cu Stringer. Fuseseră îndemnați, mod public și zgomotos, de doamne coborîte din mașini, ba chiar de voci țîșnite din megafoane în intimitatea caselor lor. Prin ziare și manifeste fuseseră îmboldiți să înțeleagă că numai ei, sătenii, pot salva țara. Li se ceru să voteze devreme, numai să voteze des nu li se ceru. în centrul atenției lor se ivise o uluitoare dilemă: anume, ori cu cine ar vota, tot ei ar salva patria. Fuseseră sfătuiți de oameni care păreau să cunoască orice, în afară de felul cum ar putea fi salvată patria. Nici candidații, nici doamnele din alaiul lor, nici misterioasele voci fără trup, nici fițuicile nu făcuseră cea mai mică încercare de a le lămuri acest mister. Era mai bine așa pentru că, în primul rînd, nimeni nu avea habar. Și, în al doilea rînd, de ce să intri în amănunte particulare, cînd te poți sluji de generalități? De ce să atragi atenția asupra faptului că generalul e alcătuit din amănunte particulare, sau asupra certitudinii politice că promisiunea nu devine niciodată fapt concret? Mai bine, infinit mai bine, să faci afirmații vagi și vaste, să-i insulți pe adversari și să-i numești pe alegători cei mai teferi la minte și cei mai încredere oameni din lume.
Dinny nu făcea propagandă electorală. Zicea că nu se pricepe, și poate că în sinea ei era conștientă de caracteristicile datinii. Clare, chiar dacă observa ironia acestei trebi, avea grijă să se abțină. O ajuta mult felul în care fiecare privea lucrurile. Oamenii fuseseră dintotdeauna supuși propagandei electorale, și așa vor mai fi. Nu însemna decît un diverstiment inofensiv pentru urechile lor, ceva ca bîzîitul muștelor care nu înțeapă. Cît despre voturi, și le vor da ei din cu totul alte rațiuni, pentru că și părinții lor votaseră înainte cu unul sau cu altul, sau pentru ceva legat de îndeletnicirile lor, de proprietarii pămînturilor, de biserica lor, de sindicatele lor, pentru că doreau o schimbare, deși nu se așteptau la mare lucru; și nu puțini aveau să voteze din rutină.
Clare, temîndu-se de întrebări, turuia cît mai puțin posibil și începea să discute cu oamenii despre copii și despre sănătate. În general, termina prin a întreba la ce oră le-ar conveni să fie transportați la vot. Notîndu-și ora în carnet, pleca fără prea mari realizări. Fiind o Charwell, adică ”cineva din partea locului”, era luată de bună,și cu toate că nu toți o cunoșteau personal, cum era cazul lui Dinny, pentru ei făcea parte dintr-o instituție. Condaford ar fi fost de neconceput fără familia Charwell.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed.Miron, 1992, pp. 120-121.

NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Ministrul de interne în provincie în Romania sfarşitului de secol XIX (ZAMFIRESCU 1895)

<
(...)
La gară erau toţi în păr: Alexandriu, Panaitopolu, Vasilică Sobor, Iancu Mînzu, Boteşteanu, precum şi senatorii Vispescu, Cralea, şi polcovnicul Stamate; apoi directorul prefecturii cu toţi subprefecţii, primarul, consilierii judeţului şi ai comunei, poliţaiul în mare ţinută, comisarii şi subcomisarii, directorul arestului, şeful garnizoanei; apoi cetăţenii alegători, devotaţii partidului, negustori de toată mîna, cu decoraţiile atîrnate pe piept; protopopul, chemat de cînd cu reforma bisericească, ``domnul protoereu``; directorul liceului, profesori, institutori, ţărani - în fine, tot aparatul administrativ. Judecători nu prea erau mulţi, ceea ce făcea pe unii să creadă că a intrat ``ceva bizbiu`` între ministul de interne şi ministrul de justiţie. Afară din gară, ipocomisarii călări stau pe la răspîntii, aţinînd drumul oamenilor ce veneau cu carele la încărcat; călătorii de la tren erau duşi la hambarul de mărfuri, în mijlocul protestaţiilor celor mai ţanţoşi; cîţiva gura-cască priveau la măturătorii primăriei, cari pregăteau o manifestaţie impunătoare, dar pînă una-alta se inglindiseau  la cîrciuma de la colţ.
La ceasul hotărît, trenul intră în gară, domol, solemn, parcă ar fi ştiut ce naltă chemare avea el pe lume. La o fereastră sta prefectul, care se dusese întru întîmpinarea ministrului, rotind nişte ochi teribili şi făcînd semn deputaţilor să se urce în vagon. Aceştia se urcară, surîzători, îmbulzindu-se care să ajungă mai întîi. 
Cînd se coborî ministrul din tren, toţi cei de faţă se aliniară de-a lungul zidului, strînşi de comisari, iar prefectul făcu semn ministrului să se oprească. Atunci primarul se apropie de el, scoase dintr-un buzunar o foaie de hîrtie şi începu: ``Domnule ministru!``, apoi se opri căutîndu-şi ochelarii, pe care şi-i aşeză în aşa chip, încît îl strîngeau de nări, făcîndu-l să vorbească pe nas. Si iar începu: ``Domnule ministru!`` Vîntul îndoia foile pe care era scris discursul; ochelarii alunecau; cîteva picături de ploaie întindeau cerneala, spălînd vorbele; afară din gară erau un chiloman de nu se mai auzea nici în cer nici în pămînt. Cu chiu, cu vai, logosul se sfîrşi. Prefectul prezentă în fugă cîţiva cetăţeni marcanţi şi trecu înainte, pe covorul ce era întins de la clasa a I a pînă la ieşire. Aci, zarva era la culme. Pietrişul aruncat de curnd făcea să hîrşie roatele trăsurilor, ipocomisarii călări pe bidivii plini de noroi strigau la birjari să ţie rîndul, feciorii chemau pe vizitii, călăraşii dau cu pumnul în capul cailor.
(...)
>

SURSA
Duiliu Zamfirescu, Tanase Scatiu, ed. Eminescu / Biblioteca Eminescu nr. 51, Buucresti, 1985,p. 194- .