Lucrătorii de pe plantațiile de zahăr din Mexic (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Mexic. Este localizat în America Centrală (?), are o mare varietate de climate (de la uscat, departe în Nord, până la pădurea tropicală în Sud) și de forme de relief. Mai mult de jumătate din populație este concentrată în orașe. Limba oficială este spaniola, dar se vorbesc și multe dialecte indigene. Populația este de 82.270.000 de locuitori, iar suprafața este de 1.958.200 kmp. Aici îl întâlnești pe Daniel. Împreună cu fratele său Antonio de 14 ani, el merge să lucreze pe câmpurile de trestie de zahăr. Recoltarea se face din decembrie până în mai. Atunci este de lucru pentru toată lumea. Astfel, cei doi băieți în întreținerea casei (salariile părinților sunt foarte mici și nu le permit susținerea unei familii numeroase). Trestia de zahăr se taie cu cuțite lungi numite machete. Cum este foarte cald și cum praful care se ridică datorită manipulării tulpinelor de trestie este foarte abundent, ei trebuie să-și acopere creștetul capului și fața. Trestia are tulpini foarte tăioase, de aceea trebuie să fie foarte atenți în timp ce lucrează. La amiază se opresc ca să mănânce "frijoles" (boabe de fasole roșie sau neagră) sau "tacos" (clătite din mălai umplute cu carne și legume). Lui Daniel îi place mult fotbalul și joacă cu prietenii săi de câte ori are timp.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode de educație modernă pentru mediu, Constanța, 2003, p. 90.

Democrația versus dictatură în lumea interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...) Cu o viclenie demnă de cauza ei, așteptă pînă-l văzu adînc cufundat într-o discuție despre politca britanică, pe care părea s-o privească drept o serioasă manifestare a activității umane; apoi, întorcînd spre el privirea-i botticelliană, i se adresă:
- Și noi ar trebui să tratăm cu tot atîta seriozitate politica americană, domnule profesor. Dar desigur că nu-i chiar tot atît de serioasă, nu-i ?
- Cred că aveți dreptate, domnișoară Cherell. Politicienii din întreaga lume au o regulă comună: „Cînd ești la putere să nu faci aceleași promisiuni ca atunci cînd te găsești în opoziție; dacă o faci, înseamnă că va trebui să duci la îndeplinire lucruri pe care alții le-au găsit imposibile.” Singura diferență reală dintre partidele politice constă, după părerea mea, în faptul că în timp ce un partid s-a instalat în Autobuzul Național, celălalt e remorcat.
- În Italia*, tot ce-a mai rămas din celălalt partid zace acum sub scaun, nu-i așa?
- Ce să mai spunem despre Spania**? adăugă Adrian.
Hallorsen izbucni în rîsul său molipsitor.
- Dictatura nu înseamnă politică. Dictatura e o glumă.
- Nu-i o glumă, profesore.
- O glumă proastă, profesore.
- Ce înțelegeți prin glumă, domnule profesor?
- Un bluf. O supoziție de mai largă durată că natura umană e croită după tiparul pe care i l-a creat dictatorul. Momentul în care cacealmaua e dată pe față.
- Dar, interveni Diana, să presupunem că majoritate poporului aprobă dictatorul, atunci nu înseamnă că aveau de-a face cu o democrație, sau cu o guvernare prin consimțămîntul celor guvernați?
- N-aș spune așa ceva, doamnă Ferse, decît dacă guvenatorul ar fi în fiecare an confirmat printr-o majoritate de voturi.
- Dictatorii realizează totuși o serie de lucruri, observă Adrian.
- Cu un anumit preț, domnule custode. dar uitați-vă la Diaz*** în Mexic. Timp de douăzeci de ani a făcut din țară un paradis, și poftim ce s-a ales din ea după plecarea lui. Nu poți scoate dintr-un popor ceea ce nu deține.
- Greșeala sistemului nostru politic, ca și a sistemului dumneavoastră, domnule profesor, replică Adrian, constă în faptul că un număr mare de reforme latente generate de bunul simț al oamenilor simpli, nu pot fi duse la îndeplinire din pricină că politicienii noștri aleși pe termen scurt nu le încurajează, de teamă să nu piardă puterea pe care încă n-au dobîndit-o.
- Mătușa May, murmură Dinny,spunea: „De ce să nu vindecăm șomajul printr-un plan național de asanare a mahalalelor, și în felul ăsta prindem doi iepuri deodată?”
- Vai! Dar e o idee admirabilă, exclamă Hallorsen întorcîndu-și fața spre ea.
- Sînt în joc interese camuflate, răspunse Diana; proprietarii mahalalelor și societățile de construcții sînt prea puternice.
Adrian adăugă:
- Și apoi e nevoie de bani gheață.
- Și ce? Asta-i foarte simplu. Parlamentul dumneavoastră poate să-și ia orice împrumut dorește în vederea unei acțiuni pe plan național de o asemenea anvergură; și apoi de ce n-ar face un împrumut?
Nimeni nu a putut să-i răspundă.
- Eu cred că economia realizată asupra alocațiilor de șomaj ar acoperi dobînda pentru un mare împrumut.
- De fapt, interveni Dinny suav, nu e nevoie decît de bună-credință. Este domenul în care dumneavoastră, americanii ne întreceți, domnule profesor Hallorsen.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 53-55.

NOTE M.T.
* Benito Mussolini (1883-1945), liderul Partidului Național Fascist, a devenit în 1922 prim-ministru al Italiei, în urma Marșului asupra Romei, instaurând treptat în anii următorii un regim totalitar.. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/decesul-unor-democratii-nasterea-dictaturilor-italia-germania)
** Miguel Primo de Rivera (1870 Spania - 1930 Franța) = Ofițer și marchiz spaniol. Preia funcția de prim-ministru printr-o lovitură de stat în 1923. Dictator ca lider al partidului unic Uniunea Patritică Spaniolă. Spania devine republică la un an după retragerea sa de la putere în 1930. (http://www.historylearningsite.co.uk/modern-world-history-1918-to-1980/the-spanish-civil-war/primo-de-rivera/)
*** José de la Cruz Porfirio Díaz Mori (1830 - 1915) = General mexican. Preia puterea printr-o lovitură de stat în 1876. Perioada de 34 de ani în care a condus țara s-a numit Porfiriato. (http://www.mexonline.com/history-porfiriodiaz.htm)

Un bal al generalului Fleury, scutierul împăratului francez Napoleon III (QUEFFELEC 1956 )

<
(...)
În saloanele palatului Tuileries*, dincolo de perdelele grele ale ferestrelor înalte, căldură și lumină: generalul Fleury**, mare scutier al majestății sale împăratul Napoleon al III lea***, dă un bal costumat pentru copii. Poți sluji un regim, o națiune, la fel de bine pe un cîmp de bătălie, ca și în fața unui bufet. Oare nu stă scris, drept elogiu, în dosarul multor ofițeri de la Curte: „Dansator curajos?”
Refrenele unei orchestre, clinchetul  paharelor, tîrșîitul pașilor în lunecare, foșnetul rochiilor, rîsetele, rumoarea acoperă, cu plăcuta deșertăciune, vuietul unor cavalcade stîrnite dincolo de mări și deslușite doar de urechile prea bunilor cunoscători. În Mexic, după plecarea trupelor noastre, războiul s-a preschimbat într-o totală derută a politicii imperiale. Dar dacă mîine bietul Maximilian de Habsburg****, pierdut acolo din vina noastră asemenea unui colet, va fi dat de către insurgenți pe mîna unui pluton de execuție, nu va mai rămîne altcva decît să dechidă în Franța un bal costumat pentru adulți.
Ei da, se distrau bine! Atîta lume, și nimeni nu se deghizase în Maximilian, iar doamnele și domnișoarele avuseseră multe idei bune. Domnișoara de Metternich***** era îmbrăcată cu o rochie fantezistă (oh!) atît de spirituală -, iar domnișoara de la Rocadriere, în zînă a zăpezii. Fiica marelui Consul al Meklemburg-Schwerin-ului****** se deghizase în sergent de pază francez, iar domnișoara Pitard, de la banca Pitard și Dreyfus, în unguroaică. Domnișoara Fielding - în „montagne russe”, iar domnișoara de Carson de Listrac în podgoreană din Argenteuil*******. Soldați din cavaleria ușoară, Diane******** vînătorese, husari********* ai morții, cantiniere ai capilor de coloană, briganzi********** din Abruzzo***********, preoți galanți, Piei-Roșii - de tot felul întîlneai în aceste sute de cupluri, chiar și un factor și un pescar.
(...)
>

SURSA
Henri Queffelec************, O lumină se aprinde pe mare, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste nr. 218, București, 1987, pp. 19-20.

NOTE M.T.
* Tuileries = Palat din Paris. Reședință a regilor și împăraților Franței, începând cu Henric IV (1589-1610). (http://www.linternaute.com/histoire/magazine/dossier/06/tuileries/1-plan.shtml)
** Emile Fleury (1815 Paris -1884 Paris) = General și diplomat francez. (http://query.nytimes.com/mem/archive-free/pdf?res=9F03E6DF1138E033A25751C1A9649D94659FD7CF)
*** Louis Napoleon Bonaparte (1808 Paris - 1873 Anglia) = Nepot de frate al împăratului Napoleon I. Președinte al celei de a II a Republici franceze (1848-1852). Împărat (1852-1870). (http://www.napoleon.org/en/reading_room/timelines/files/@napoleonIII_life_august04.asp)
**** Maximilian de Habsburg (1832 Viena - 1867 Mexic) = Arhiduce al Austriei. Împărat al celui de-al doilea Imperiu al Mexicului (1864-1867). Sprijinit inițial de Napoleon III monarhiștii mexicani, a fost capturat și executat de republicanii mexicani. (http://istorie-si-destin.blogspot.ro/2012/01/carlota-de-mexic.html)
***** Probabil o nepoată a prințului austriac Klemens Metternich (1773-1859), ministru de externe (1809-1821) și cancelar (1821-1848) al Imperiului Austriei.
****** Marele Ducat Meklemburg-Schwerin = Stat din nordul Germaniei, care în 1910 avea o populație de circa 539 000 locuitori la o surpafață de circa 13 000 kmp. Membru al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (962-1806), al Confederației Rinului (1808-1815), al Confederației germane (1815-1867), al Confederației Germaniei de Nord (1867-1871) și al Imperiului German (1871-1918).
******* Argenteuil = Oraș la nord-vest de Paris. În 1866 avea peste 8 000 de locuitori.
******** Diana = Zeița vânătorii, păduriii, lunii și fertilității la romani. Este Artemisa la greci, fiind și sora lui Apollo. (http://mythologica.ro/artemis-zeita-vanatorii/)
********* Husar = Ostaș din cavaleria maghiară în Evul Mediu. – Din magh. huszár. 
Sursa: DEX '09 (2009)  (http://dexonline.ro/definitie/husar) (http://adevarul.ro/locale/brasov/secuii-pregatesc-lupta-cauta-husari-1_50adb8947c42d5a663996912/index.html)
********** brigand = (Franțuzism) Tâlhar de drumul mare. – Din fr. brigand. 
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/brigand)*********** Abruzzo = Regiune muntoasă din centrul Italiei, cu litoral la Marea Adriatică. (http://www.ft.com/cms/s/2/58f3263e-251a-11dc-bf47-000b5df10621.html#axzz3X78OIIIC)
************ Henri Quefflec (1910 Brest - 1992 Paris) = Scriitor francez ale cărui romane au avut ca temă marea. (http://librairie-marine.com/documents/romans/queffelec.htm)

Revoluţia Franceză în secolul XX (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942 în Franţa, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte o moştenire neaşteptată şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Măcinat de gânduri pleacă din restaurantul unde îşi lua masa de obicei şi ajunge în piaţa mare, unde au loc confruntări pe scară largă caracterizate de o violenţă pe care forţele de ordine nu o pot controla.

<(...)
Am reuşit să urc pe treptele statuii care se afla în mijlocul pieţii. De acolo am strigat:
-Ascultaţi, ascultaţi, sînt arbitrul vostru. Lucrurile se pot aranja, puteţi să vă rezolvaţi treburile. Altfel. Să discutăm împreună. Totul poate fi rezolvat prieteneşte.
-Nici unul dintre combatanţi nu mi s-a alăturat. Continuau să se prăbuşească în jurul meu. Le-am mai strigat:
-Totul se poate rezolva prin bună înţelegere. Alegeţi delegaţi! Daţi instrucţiuni delegaţilor. Văd, înţeleg, înţeleg mai ales că nu vreţi să vă înţelegeţi. De ce sînteţi aşa de grăbiţi?
Vorbeam în gol. Era un amestec de plin şi gol. Eu vorbeam în gol. Sau într-un prea plin.
-Şi eu sînt un om la fel ca voi. Vorbesc la fel ca voi...
Nu vorbeam aceeaşi limbă. (...) Un singur poliţist m-a întrebat:
-Ce faci acolo?
Apoi s-a întors la ocupaţia lui: să spargă capete. Am coborît din nou în mijlocul lor şi i-am apucat pe unii de mînecă:
-Sînteţi nebuni, am spus, dacă nu, spuneţi-mni ce vreţi. Voi aranja lucrurile.
Se desprinseră imediat. Unul dintre ei îmi spuse:
-Dumneata eşti nebun, nu înţelegi că luptăm pentru drepturile noastre?
-Pentru libertatea noastră, spuse un altul.
I-am întrebat despre ce drepturi e vorba. I-am întrebat ce fel de libertate cereau. Nici unul nu mi-a răspuns. Şi s-au întors să spargă capete.
Era plin de sticlă şi de sînge. Totul devenea din ce în ce mai violent. (...) Îmi frîngeam mîinile, singur, în mulţime.
-E totuşi foarte simplu. Ar fi putut fi foarte simplu.
Altul a strigat:
- Dacă ar fi fost simplu nu ar fi atît de complicat.
Cei care se prăbuşeau cu ţeasta spartă aveau un aer deplin fericit. Cei care spărgeau capul altora, un aer victorios şi mulţumit. Apoi, şi acestora li se spărgea capul.
În cele din urmă, un individ îndesat se apropie de mine şi îmi spuse:
-Se pare că nu înţelegeţi că e vorba de un război civil.
După care se reîntoarse la bătăuşii lui.
Ăsta era deci războiul civil. M-a auzit strigîndu-i încă:
-Asta înseamnă că vreţi să ucideţi.
-Asta înseamnă că nu mai putem.
-Atunci schimbaţi instituţiile. Dar asta nu va fi de ajuns pentru noi.
Am mai strigat:
-Schimbaţi instituţiile, dar asta nu va fi de ajuns. Toate instituţiile şi toate societăţile sînt rău întocmite. Citiţi ziarele. Există instituţii bune? Există societăţi bune? Războiul e o sărbătoare, sărbătoarea pe care o doriţi... Ştiţi, am mai strigat, că în Mexic singurele cîntece vesele sînt cîntecele revoluţionare? Revoluţii în favoarea unora, revoluţii în favoarea altora, tot felul de revoluţii. Revoluţii pentru, revoluţii contra, nu asta contează. Numai să ucizi sau să fii ucis. (...) Ucizi şi te las ucis ca să dovedeşti că viaţa există! (...) M-am uitat în jurul meu şi am observat că lîngă mine nu era nimeni. (...)
Un bătrîn se apropie de mine şi îmi spune:
-Ceea ce aţi crezut că vedeţi s-a petrecut acum aproape două secole. Această piaţă se numeşte întrtr-adevăr Piaţa Revoluţiei. A uneia viitoare, a uneia apropiate, a uneia probabile. Întoarceţi-vă acasă. Totul se sfîrşeşte aşa. Există acum alte instituţii împotriva cărora vom lupta. Nu azi. Poate mîine. Poate ieri. Am aavut un strămoş care s-a bătut şi a avut capul spart, un alt strămoş s-a bătut, de asemenea, chiar în acest loc. N-a murit decît mult mai tîrziu. A murit în casa lui. Acasă. Se zice că l-ar fi otrăvit nevastă-sa. Nu luptînd pentru instituţii, pentru politică.
(...)>

Moldovenii sunt mai fericiţi decât românii, ruşii şi ungurii

Adevărul 9 septembrie 2013

Moldovenii sunt mai fericiţi decât românii, ruşii şi ungurii

Citeste mai mult: adev.ro/msv9n4

Moldovenii sunt mai fericiţi decât românii, ruşii şi ungurii

Citeste mai mult: adev.ro/msv9n4

Moldovenii sunt mai fericiţi decât românii, ruşii şi ungurii

Citeste mai mult: adev.ro/msv9n4

VIDEO. Cranii deformate, descoperite intr-un vechi cimitir din Mexic. "Parca ar fi de extraterestru"

PROTV 19 decembrie 2012

4 zile până la SFÂRŞITUL LUMII? Au început ceremoniile pentru sfârşitul calendarului mayaş (VIDEO)

Jurnalul National 17 decembrie 2012

Mihai Schiau, Goana după comoara de 200 de milioane de euro. 300 de oameni s-au luptat două secole să o găsească

GÂNDUL, București, 6 august 2012

Secretul păstrat timp de 1.300 de ani. Ce au ascuns mayașii în podeaua unui palat din Mexic

ȘTIRILE PROTV, București, 31 iulie 2012

Noutăți ale tehnicii navale în 1988

<
Din noutățile tehnicii navale. În Finlanda s-au construit primele transportoare pentru platforme de foraj, comandate de Uniunea Sovietică, Mexic, India ș.a
Puntea unui asemena „gigant al mărilor” are o lungime de 137 metri, depășind lungimea unui teren de fotbal.
Nava este dotată cu tot ce este necesar pentru transportul unei platforme de foraj demontate și instalare acesteia în punctul de lucru, înlocuind, astfel, trei nave auxiliare, folosite în acest scop, în acest scop.
În Japonia, într-unul din șantierele navale ale Companiei „Mitsubishi Heavy Industries” a fost lansată la prima navă de construcție specială destinată transportului de combustibil nuclear.
Nava are o capacitate de 5 mii tone registru și a fost comandată de o firmă britanică pentru a folosi la transportul din Japonia în Europa a reziduurilor de combustibil nuclear, în vederea prelucrării acestuia.
>

SURSA
A. Bejan, Breviar marin, „Tomis”, Constanța, 1988.

„Prezențe editoriale dobrogene” („TOMIS” 1995)

 Dragoste ciudată. Lectura cărții Andei Hristu este agreabilă, cu momentele de interes. Personajele, provenite mai toate din mediul artiștilor, se apropie sub semnul înalt al nevoii de dragoste ori al impulsului sexual, sunt apte de analiză și autoanaliză. Dialogurile, rememorările, unele de tip radiografic, au tensiune sau cad în poncifuri. Andrei, bucureștean, vine în Constanța ca să scrie o carte despre Ovidiu. Motiv să se îndepărteze de Amina, de care divorțase curând. O moștenire considerabilă a unui unchi din Austria îl ferește de privațiuni materiale. Copilul este trimis la Timișoara, în grija părinților. Proprietara casei, aflată pe malul mării, este Simona, arheolog, mama unui băiat. Neputința de a se opune eforturilor numeroasei familii duce la eșecul doritei căsătorii, căci va refuza dragostea adevărată ca să se mărite cu un muzician, absorbit total de pasiunea lui, indiferent la problemele familiei. Pentru o perioadă, conflictele tot mai frecvente se aplanează printr-un contract în Mexic, al soțului. Îl va întâlni pe Ted, în Viena, de care se va îndrăgosti iremediabil și care o va părăsi. Relațiile lui Andrei cu Simona se consolidează camaraderește. El îi vorbește despre viitorul roman, ea despre obsesia că va descoperi mormântul poetului latin, obsesie și a lui Ted, și mărturisește despre pasiunea pentru Ted - bărbat puternic, inteligent, bogat, dar imprevizibil. Senzația de calm e dată și de „filosofia” comună, de vehicularea unor termeni ca „dragoste”, „fericire”, aprecieri privind degradarea existenței materiale și morale a oamenilor. Sentimentul de prietenie evoluează încet spre dragoste, încredințat că Simona va reacționa pe măsura sentimentelor sale, că va renunța la Ted, care apare mai mult ca o plăsmuire. Reconstituirea acestui personaj din confesiunile Simonei, este una din reușitele evidente ale cărții. Treptat, Ted capătă consistență, devine viu, complicat. Însă senzația este, până la un punct, că rămâne o amintire, memorabil, deci, enigmatic, captivând tot mai mult interesul. Aceasta deoarece este proiecția Simonei, subordonată patimei. Spre final, se întâlnesc cu toții. Existența liniștită explodează. Real, Ted se dovedește slab, nu rezistă avansurilor senzualei Anima. Andrei îi surprinde noaptea împreună, cei doi fug pe dig și mor înecați. Înfrânt, Andrei, care n-a înțeles marea iubire a Simonei pentru Ted, va pleca în Ardeal. Simona, înfrânta de până atunci, va ieși victorioasă, eliberându-se de amintiri, în sensul că va putea „să privească, fără teamă, ore întregi, cerul și luna nefiresc de roșie și mare”.

Partea durabilă a romanului Andei Hristu stă în analiză și descriere. N-aș spune că n-ar avea harul povestirii, ci, mai degrabă, că n-are suflu epic. De aceea întâmplările sunt rezumate, chiar dacă cititorul speră la o țesătură mai solidă, una epică. Cu puți ani în urmă, J. Archer mărturisea: „Trebuie să fii un bun povestitor să supraviețuiești ca scriitor... Dacă ești doar un scriitor și nu un bun povestitor, oamenii nu te citesc”. S-ar putea ca autoarea să fie conștientă de anumite limite, să scrie după un anumit program. A nu fetișiza cititorul când acesta se impune cu evidentă este un risc, dar, în același timp, probează o conștiință scriitoricească. Descrierile, caracterizările sunt făcute cu rafinament, sondarea demonstrează capacități de fin psiholog. L-a ratat pe Ted aducându-l în final ca pe o existență concretă ori, din contră, l-a făcut real, obișnuit, rupând și vălul legendei și plasându-l într-o situație grotescă? Este absolut necesară în economia cărții secvența de mit întors al creației, amintind de drama lui Blaga, aceea a descoperirii arenei Tomisului? Sunt întrebări poate firești, nu și obligatorii. Romanciera ne dă drept de coautori. Această arată un pas înainte, nu scade valoarea cu nimic. Alăturând acest roman celui de debut, observăm frapante asemănări, așa cum am mai spus. Și, cu toate acestea, Dragoste ciudată este altceva. Primul rămâne un exercițiu, o încercare. Al doilea roman care exprimă depășirea unui studiu, pe care nu mulți o reușesc. O schimbare a perspectivei tehnicii romanești, o mai mare siguranță a scrisului, un spirit moralizator și eticist diminuat sunt semne peremptorii ale unui mare câștig. Dar cât timp maculatura înăbușă gustul și bunul simț, agresează spiritul, ieșirea din anonimat e mai grea ca o naștere.

Oscar Humberto Mejia Victores (1930-2016)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 330.

Asemeni multora dictatori militari anticomuniști din America Centrală, cel al Guatemalei, Mejia Victores, a preluat puterea printr-o lovitură de stat, fiind susținut financiar și diplomatic de SUA.
După ce s-a înrolat în armată la 18 ani, în 1955 M. a urmat cursuri speciale în zona americană a Canalului, manifestînd receptivitate față de politica externă conservatoare a administrației Eisenhower. Calitățile sale au fost remarcate de instructorii americani. În 1960 a urmat Școala Militară Superioară din Ciudad de Mexico, pe care a absolvit-o cu rezultate meritorii.
În 1980, M. obține gradul de general, dar între timp se implicase în politică. După ce a comandat Zona Militară General Justo Rafino Barrios, a fost numit inspector general al armatei și ulterior viceministru al apărării. În martie 1982, generalul Efrain Montt a condus un grup de ofițeri, între care și M., într-o lovitură de stat împotiva președintelui Anibal Guevara.
Montt l-a numit pe M. ministru al apărării. Cînd a devenit evident că Montt nu acționa rapid în direcția stabilității economice și a distrugerii gherilelor de stînga, M. a organizat lovitura de stat la 8 august 1983. Recunoscând în M. un aliat anticomunist, adminstrația Reagan a subvenționat cu milioane de dolari lovitura din Guatemala.
M. a continuat exterminarea gherilelor și a dat dovadă de inflexibilitate față de tendințele comuniste ale vecinei Nicaragua. A generat grave încălcări ale drepturilor omului, ceea ce a dus la deteriorarea relațiilor cu SUA. Nemulțumit, Congresul a diminuat cu 63 de milioane de dolari ajutorul acordat țării.
Lipsit de fonduri și nevoit să facă față unor presiuni interne și externe, M. a organizat alegeri în noiembrie 1985. După un balotaj înregistrat în decembrie, dictatorul a fost silit să părsească postul, iar Marco Arevalo a devenit președinte civil.

Referințe bibliografice complementare:
G. A. Fauriol & E. Loser, Guatemala s Politic al Puzzle, New Jersey, Transaction Publishers, 1988.
J. Painter, Guatemala, False Hope, False Freedom, London, Latin American Bureau, 1989.

„Orașul de argint” (WEIDNER-CIUREA)

 Rodica Weidner-Ciurea, Orașul de argint, Revista Asociațiunii Transilvane ASTRA, 199?

Apropiindu-ne de Mexico City, drumul nostru nu putea ocoli unul dintre cele mai frumoase și interesante orașe ale Mexicului. Este vorba de Taxco (se citește Tașco), supranumit „Orașul de argint”. Taxco a fost declarat în 1928 „monument național”. 

Ne-am apropiat de oraș pe un drum periculos, construit sub o coastă de munte, pe care trebuie să o ocolim, obligându-l pe șofer să facă manevre, pentru noi, călătorii, neliniștitoare. După o astfel de cotitură, a apărut în fața noastră, pe dreapta, o priveliște superbă, picturală: pe o pantă de munte, se risipeau cochet clădirile unui oraș scăldat în lumina soarelui. Casele de un alb strălucitor, etajate până de parte spre vârful coastei, acoperite cu țiglă sau terminate în terase de tip spaniol, cu balcoane împodobite cu flori și îndreptate spre soare, păreau a fi vilele unei pitorești și elegante stațiuni montane. Ne-am oprit pe o stradă foarte circulată, în fața unui magazin cu bijuterii de argint, în vitrinele căruia străluceau podoabe sclipitoare de tot felul. Am coborât și, bineînțeles, cu toții ne-am înghesuit să admirăm măiestria brățărilor, șiragurilor, broșelor și inelelor puse în vitrină, parcă anume să vrăjească. Așa cum ne-am dat seama ceva mai târziu, era cel mai frumos, mai elegant, dar și cel mai scump magazin de bijuterii din Taxco. Din acest punct, la indicațiile ghidului, fiecare urma să se deplaseze pe cont propriu pe străzile pietruite și foarte abrupte ale orașului până la piața centrală, situată mult mai sus de locul în care ne aflam. Drumul urma să fie și el deosebit de pitoresc, mărginit de zeci de magazine de bijuterii, mai mari sau mai mici, artizanat, restaurante, hoteluri etc. Pe latura dreaptă a orașului, față de locul unde ne aflam, ghidul ne-a arătat casa în care Trotzki și-a petrecut o parte din exilul său și unde a fost asasinat.

În perioada precolumbiană, Taxco a fost un oraș situat la 12 km depărtare de actuala așezare, unde se aflau minele de argint și zinc. Ulterior, orașul a fost cucerit de azteci, iar sub primul împărat Moctezuma a trebuit să plătească tribut Tenochtitlanului. În 1522 ținutul a fost cucerit de spanioli, care, descoperind bogățiile minelor de argint, au întemeiat pe actualul loc un oraș, pe care l-au numit El Real de Tetzelcingo, iar spre sfârșitul secolului i-au schimbat numele în Taxco. Cel care a știut să profite de pe urma exploatării minelor de argint și să facă o avere fabuloasă a fost un imigrant francez, Joseph de la Borde (și-a modificat numele în Jose de la Borda, pentru a suna cât mai spaniol). Din averea adunată, Borda a construit, printre altele, în partea de sus a orașului Taxco, o biserică unică prin frumusețea sa - Santa Prisca.

Cu timpul, deși sursele de argint s-au sleit, Taxco a rămas centrul mexican al prelucrării argintului. Nu întâmplător, un bijutier american, William Spratling, a reușit să pună bazele unei școli de prelucrare a argintului, în care tinerii localnici au învățat să prelucreze bijuterii moderne după vechi motive indiene. Ceea ce poți vedea și cumpăra aici în materie de bijuterii rămâne unic. Oferta este atât de mare, iar tentația irezistibilă, încât fiecare din călătorii grupului nostru a lăsat la Taxco sume apreciabile, în schimbul unor bijuterii de o calitate și frumusețe rară. Nici noi nu am făcut, desigur, excepție. Deși am cumpătat mult ce e mai bine să cumpăr, bijuteriile celorlalți mi s-au părut și mai bine alese. În realitate, toate erau atât de frumoase și originale, încât orice ai fi cumpărat n-ai fi greșit, trăind nostalgia frumuseților lăsate în vitrinele magazinelor.

Partea cea mai interesantă a orașului rămâne biserica Santa Prisca, apreciată ca o bijuterie a ultrabarocului mexican. Ea a fost construită între anii 1751-1759 cu banii lui Jose de la Borda și proiectată de arhitecți cu renume, arhiepiscopul de Mexic și viceregele neavând nici un cuvânt de spus. Fiindcă Borda a construit biserica din averea strânsă prin exploatarea minei de argint San Ignacio, se spune că el și-a motivat decizia prin cuvintele: „Dumnezeu mi-a dat, așa că și eu îi dau lui Dumnezeu”. Se povestește că, sărac fiind, Borda a făcut un legământ că dacă va descoperi un nou zăcământ din care să se îmbogățească (celelalte exploatări erau sleite), atunci va ridica la Taxco cea mai strălucitoare biserică din Mexic.

Santa Prisca impresionează de la prima vedere. Fațada, construită pe două niveluri, este bogat împodobită - nu este o excepție în Mexic -în stilul chirrrigueresc spaniol, stil ce poartă numele unei familii de sculptori și constructori spanioli, care au construit catedrale, altare și palate în Salamanca și Madrid în a doua jumătate a secolului XVII și prima jumătate a secolului următor. Acest stil se caracterizează printr-o ornamentică supraîncărcată, dar care - depinde de gust - nu obosește. Intrarea în biserică, un portal înalt din lemn masiv, sculptate cu motive geometrice, este de o parte și de alta bornată de două coloane corintice, în partea superioară lăsând loc blazonului papal. La nivelul de sus al fațadei, un medalion înfățișând botezul lui Isus, este mărginit de două coloane spiralate, introducând, în raport cu coloanele de jos, o diversitate ce creează un efect estetic remarcabil. În partea cea mai de sus, deasupra unei ferestre, se află un ceas, păzit pe de lături de statuile apostolilor Matei și Ioan, iar deasupra, încununând întreaga fațadă - statuia Fecioarei Maria. Ornamentația acestui complex, alcătuit din statui de îngeri, steme, frunze, panglici frumos înnodate, este realizată cu mult simț artistic. Pe laturile acestei fațade se ridică două turnuri. (...)

„În culisele ” (NICULESCU 1984)

 George Nicolescu, În culisele <Celor șapte surori>, Ed. Politică, București, 1984

5 Introducere

15 I.Inversarea rolurilor
„Cele șapte surori”
Portdrapel - EXxon și Shell
Exxon
Shell
Amortizorul cedează
Cotitura

30 II.Moștenirea Rockefeller
Intrarea în scenă a contabilului
Îngenunchierea magnatului
Inevitabilitatea monopolului?
Moștenirea
Urmările dezmembrării - surorile Standard
Standard Oil of New Jersey (Exxon)
Mobil
Socal
Golf
Texaco

57 III.Necunoscutele erei petrolului
Shell 
Petrolul și marina britanică
British Petroleum (BP)

72 IV. Dezmembrarea
Teagle contra Deterding
Petrolul irakian
Înțelegerea „Liniei roșii”
Petrol și revoluție
Castelul
„Asociația Iazului”
Conservare și cartel
Triumf și trădare
Mexicul naționalizează

101 V.„Surorile” în România
Asaltul străinilor
„Surorile” intră în scenă
Producție, rafinare, export

117 VI.Potul cel mare
„Socal” un outsider „inspirat”
Petrolul Orientului Mijlociu
Război și pace între magnații petrolului
„Conducta discordiei”
Ferecarea porților
Prețul
Fifty-fifty
Taxa regelui sau „scamatoria de aur”

144 VII.Petrolul iranian
De la Acheson la Comisia anti-trust
Lovituri sub centură și cooperare
Consorțiul
Împăcarea
„Cele șapte surori” controlează situația
Suezul - înainte și după

170 VIII.Intrușii
Getty
Independenții
Aventuri în comun
Mattei
Cornul abundenței

188 IX.OPEC
Nașterea 
Balonul
Războiul de șase zile
Petrolul din nord

212 X.„Surorile” sub presiune
Exxon nu se descurcă fără marele baston
Mobil vrea să scuture tutela Exxon
Gulf nu se mulțumește doar cu petrolul
Socal și Texaco - „surorile siameze” - care spun întotdeauna „Nu”
Shell: diplomație și profit
BP - cu un ochi la faceri, cu celălalt la ajutorul guvernului
Anticamera

236 XI.Ultimatumul libian
Dansul pe sârmă 
Scrisoarea „otrăvită”
„Feriți-vă de regii petrolului”
„Surorile” trag sforile
Castelul din cărți de joc

258 XII.Prăbușirea
Participarea
Penuria de petrol
Mesajul regelui

275 XIII.Embargoul
Din nou prețul

284 XIV.Scadența
„Surorile” nu ies în pagubă
Utopie și realitate
Companiile în vâltoare
Audierile
Guvernele sau companiile?

299 XV.Din nou OPEC
Bogați și săraci
„Lumea a treia”

309 XVI.Căsătoriile din interes
OPEC rezistă
Divorțul este oprit brusc
Bătălia pentru „prețul corect”

319 XVII.OPEC în vâltoare
Dolarul eșecului

324 XVIII.Sfârșitul erei petrolului?
Care sunt nevoile mondiale
Când petrolul nu va mai fi rege
„Șapte surori” - încotro?

„Sunt jucătorii din provincie mai slabi decât cei din București” („LITORAL” 1971)

 ?, Sunt jucătorii din provincie mai slabi decât cei din București?, „Litoral”, Constanța, 1971?

În fotbalul nostru de performanță se întâmplă un fenomen: de doi ani echipele provinciale domină campionatul. Dar în echipa reprezentativă pătrund în proporție de 80% jucătorii bucureșteni. Până la partida cu Finlanda, în unsprezecele reprezentativei noastre figurau doar doi jucători din provincie (Dobrin și Dembrovschi). Oare acesta să fie potențialul maximal echipelor din restul țării? Desigur că nu. Iată care este opinia a doi jucători din provincie.

Nicolae Dobrin: „După campionatele mondiale din Mexic și după incidentul cu Ozon, m-am hotărât să nu mai dau declarații. Iată că mă puneți în situația de a încălca a ceastă hotărâre. Cred, dar nu sunt convins, că în provincie sunt foarte mulți jucători valoroși. La FC Argeș sunt 2-3 jucători care pot juca oricând în echipa reprezentativă. Nici la Farul nu lipsesc valorile. La Universitatea Craiova, la Cluj, la Petroșani, la Tg. Mureș sunt alți fotbaliști de certă valoare. Principalul este însă ca aceștia să fie depistați, să li se acorde încredere.”

Marin Tufan: „După jocul de la Lausanne toți mi-au spus că am câștigat dreptul de titular în echipa reprezentativă. Dar în următoarea confruntare am figurat ca rezervă. Apoi, în Mexic, nimeni nu s-a mai uitat la mine. Desigur că la ora actuală sunt alți jucători mai buni decât mine. Dar aceasta nu înseamnă că aceștia sunt numai din București. Cred că antrenorii lotului reprezentativ trebuie să acorde mai multă atenție și mai multă încredere jucătorilor din provincie.”