Relicve ce nu-şi găsesc locul în timp: un vas ar fi vechi de 500 de milioane de ani

The Epoch Times România 12  aprilie 2014

4 zile până la SFÂRŞITUL LUMII? Au început ceremoniile pentru sfârşitul calendarului mayaş (VIDEO)

Jurnalul National 17 decembrie 2012

„Exerciții după clasici” („TOMIS” 1997)

 În 1996, constănțeanul Costache Tudor debuta cu volumul de nuvele Nurie (ed. Dobrogea) și scrisul său făcea dovada că autorul nu scrie doar sporadic și dintr-un simplu orgoliu „autorlâcesc”, ci dintr-o profundă necesitate interioară.

Anul acesta C. T. e din nou prezent în librării, de data aceasta în ipostaza de ucenic la clasicii poeziei române. Apărută la Editura Metafora din Constanța, placheta poartă un titlu incitant: Scrisori dintr-o livadă de cireși, titlu trimițând nedezmințit la același univers pe care îl consolidaseră nuvelele. Cartea se deschide cu un ciclu de peisaje marine îndemnând la visătorie și la voiaje în imaginație, la introspecție și interogații existențiale care aureolează ambientul și-l conferă mister direcționat spre vagi melancolii romantice.

În ciclul secund, Vis cu magnolii, poetul adună efuziuni de miresme florale din grădina simbolismului, via Macedonski sau Dimitrie Anghel, cenzurate de vagi tristeți ori intensificate de apariția ființei iubite (Vitralii, Rochia de mac). Un poem în ritm folcloric precum Ochii tăi sparge aici în chip benefic monotonia alexandrinilor împovărați de imagini baroce învârtoșind poezii cu strofe obositor-redundant-otios-explicitive și găzduind locuri comune cu iz romanțios-albumistic, păcătuind prin diluție descriptivistă și supărătoare discordanțe temporale: „Pe fire nevăzute se odihneau lăstunii / Tu mă încălzeai la jarul ce ți-l sloboade sânii”.

În cel de-al treilea ciclu, Livadă sub brume, bucuria ceasului de rod împlinit e subminată în mai în fiecare poem de tristeți generate de senzația acută a trecerii timpului, a navigării spre niciunde, a morții speranțelor și a pâlpâirii iubirii întrucât: „La țărmuri de mare, bat orele grav / Lumina-i de ceară, albastru-i bolnav / E toamnă, iubito / Acolo-ntre dealuri izvoru-i plecat / Pe vadul de brume și soare-nnoptat” (E toamnă, iubito). La această stare de inconfort psihic contribuie nemilos intruziunea factorului tehnologic distructiv care, în numele civilizației moderne, atentează la intimitatea și echilibrul naturii: copacii cad „sub rânjetul de fierăstraie mecanice” și a „tăișului lor îmbenzinat” (Ordin); florile își pierd culoarea, armăsarii mănâncă potasiu, peștii uită să înoate, iar oamenii dorm și visează - urmare a exploziei de la Cernobâl - „pe-o pernă de atomi” (Pe-o pernă de atomi). Peisajul ambiental se golește de timp, precum de sânge fețele celor ce „cu cărucioarele scârțâind se apropie de barierele cu moarte”. În absența iubirii îndumneizitoare ce-l făcea cândva să poată păși pe crestetele valurilor, „haina-nsingurării” devine tot mai strâmtă, iar brazdele de pe frunte i se adâncesc fără a fi primit binecuvântarea rodului. Autorul află însă în ultimul ciclu al plachetei, Rădăcini, forța de a se replia dinspre durerile de ordin personal cu care l-a potopit destinul lumesc, spre valorile spirituale ale colectivității cu care se simte solidar. Suspinele subminează în cântec sărbătoresc hrănit de ceea ce a fost cândva frumos nădăjduitor, „steaua ce scânteie-n colind / se trece în memoria clipei”, căci ni „s-au întors „zăpezile acasă” (Ninge la Tropaeum Traiani).

„Sub zodia blagiană” (CUCU 1992)

 Ștefan Cucu, Sub zodia blagiană, „Tomis”, Constanța, 1992

„Poeme flori”, „poeme umilință”, „poeme lumină”, „poeme exil”, „poeme trudă”! Deosebit de sugestivă este această calificare a poemelor din dedicația către cititori cu parfum de „Predoslovie” la un text bisericesc a volumului lui Ion Faiter, Sequoia giganteia, și, într-adevăr, intri în universul său poetic ca într-o mânăstire sau într-un muzeu, trebuind să te descoperi și să-ți lași la ușă încălțările pe care s-a depus noroiul vieții cotidiene. Înăuntru descoperi un spațiu hieratic, obiecte încremenite într-un tărâm al claustrării și, în același timp, al reculegerii.

Lucian Blaga este divinitatea tutelară a volumului, după cum explică autorul în lapidarul, fără titlu, preambul: „Poeme exil în casa de la grădină din Bistrița”, unde L. B. s-a retras către liniștea dorului (1939-1940), crescute-n „albumul de  familie” umbrit de Sequoia Giganteia întru eternitate”. Cartea respiră, mai ales în ultimul dintre cele trei cicluri, un aer livresc, poetul cedând uneori locul dascălului de literatură română. Unele sintagme din amintitul preambul sunt tipic blagiene, spre exemplu: „poeme lumină” („Poemele luminii”), „către liniștea dorului” („La curțile dorului”).

Poezia lui I. F. are ceva și din filonul tradițional pillatian, elogiind civilizația rurală, amenințată cu dispariția, recompunând un peisaj bucolic, care pare ușor desuet: „Sfioase oi își scutură talanga / În pajiștea dintre pârâu și munte / Rup iarba fragedă cu silnicie / Păscut e neamul lor de colivie / Specie rară de cornute / Mormântul ți s-a închis în catastife multe” (Izgonirea din paradis). În Dor de casă și Căderea serii poetul își cheamă din apele memoriei „casa povârnită-n deal”, având nostalgia celui „irreparabile tempus” al copilăriei, al tărâmului inocenței și purității. (...)

Sub zodia unui „irreparabile tempus” se înscrie și Elegie cu Nichita, una dintre cele mai realizate piese lirice ale volumului, în care zeul blond, prințul poeziei românești contemporane, este surprins în ipostaza lirică și demiurgică, dar și în cea profund umană: „Nichita cel cuminte în priviri / cel neîmblânzit în rostogolirea /palelor de păr / precum paiul de grâu dat în pârgă / Nichita cel greoi în rostire și sprinten în gânduri /și plecat în căutarea lui Ptolemeu / să-ți facă cinste cu o vodcă / pentru lauda adusă / iar eu mi-am sporit colecția cu a douăsprezecea elegie / scrisă pe carte / lipsită de autograful tău / pentru că am așteptat mai întâi / să-ți vindeci piciorul / fără să știu că el era un sol al morții...”.

O altă emoționantă piesă lirică este „Octogenarul”, al cărei univers se compune din elemente cotidiene, aparent prozaice („cozile flămânde pentru ouă”, cozile la „pește”), dar se înscrie, în final, „sub specie aeterenitas”: „Și tot alergi / spre umbra ta / căruntă / pană de cuc umblătoare / în zodia frântă / și prea vorbitoare”. 

I. F. cultivă mai multe structuri motrice și prosodice, dar are tendința de a folosi versul specific poeziei populare, uneori cu caracter satiric („Frunză verde trandafir / se întorc porcii de la jir...”) (Porc de câne) sau parodic (Tatăl nostru). Uneori întâlnim incantații folclorice: „Florile dalbe flori de măr” (Colind pentru băiat).

Volumul lasă impresia de eterogenitate, de „melange”, atât prin schemele metrice și prosodice variate, dar și prin îmbinarea tradiționalismului cu modernismul, prin cultivarea unor specii total diferite (elegie, fabulă, chiar și pamflet politic în versuri - acesta din urmă fiind ilustrat de Îndoliatul trandafir de mai). Întâlnim, pe alocuri, și unele „loci communes”, unele imagini uzate, desuete, ca: „vag suspin”, „ierni geroase”, „dulce legănare”, „bătrânețe sumbră”, „pacea veșnică” etc.

Dincolo de aceste scăderi, cartea atestă vocația lirică a lui I. F., o voce distinctă în peisajul literar dobrogean și nu numai, adăugând o nouă dimensiune aceleia mai vechi de neobosit publicist.

Un cuvânt de laudă se cuvine cunoscutului grafician și autor de „haiku” - uri, Ion Codrescu, cel care ilustrează în chip inspirat volumul.

Tipologii folclorice

 (32-33) (...) Tipologiile. Din marea varietate a formulelor tipologice (pe teme, motive, subiecte, categorii), trebuie să le reținem doar pe acelea care pot susține cercetările de dialectologie folclorică. N. Iorga și D. Caracostea au avut bune intuiții în această direcție. Părerile lor despre răspîndirea teritorială  a eposului au fost confirmate și întărite aproape punct cu punct de investigațiile ulterioare de teren și bibliotecă. Astăzi este un lucru binecunsocut, mai ales datorită lui Al. I. Amzulescu, că anumite cicluri ale baladei circulă cu predilecție în zonele indicate de Iorga și că au la bază condiționările întrezărite de el. Nu trebuie pierdută din vedere poetizare aventurilor unor eroi locali, cum ar fi Vasile cel Mare în Moldova sau Pintea Viteazul în Transilvania, ceea ce i-a scăpat marelui istoric. Chiar dacă nici Iorga, nic Caracostea nu și-au propus să cartografieze textele, continuarea cercetărilor întreprinse de ei conducea în mod necesar în acest sens. A încercat-o Gheorghe Vrabie pentru cîteva balade reprezentative (Meșterul Manole, Voichița, Cîntecul Șarpelui, Miorița) și, mai insistent, A. Fochi pentru Miorița și Ion Taloș preocupat de Meșterul Manole.