Les Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l immortalite (EMILIAN DE LOVIȘTEA 2016)

 Emilian de Loviștea, Eveque auxiliaire de l Archeveche de Râmnic, Les Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l immortalite, Apostolia, Paris, 2016, 203

Table des matieres

9 1.Introduction

14 II. La famille du saint voivode martyr Constantin Brâncoveanu

29 III. L immolation des enfants et le sacrifice des parents pour la vie en Dieu

58 IV. Oeuvres chretiennes de la famille du saint voivode Brâncoveanu (en Valachia, Transylvanie, dans le sud-est de l Europe et l Orient orthodoxe)

79 V. Les relations du saint voivode martyr Constantin Brâncoveanu avec les hierarques de son temps 

97 VI. Le saint voivode Constantin Brâncoveanu et la Valachie dans le contexte international

127 VII. Le martyre des saints Brâncoveanu et leur cannonisation en tant que saints de Dieu

138 VIII. Les monasteres fondes par le saint voivode Constantin Brâncoveanu: art et transfiguration pour l amour du pays 

169 IX. La nostalgie du pays exaucee: voler avec les Saints 

193 X. La ballade du saint voivode Constantin Brâncoveanu

199 XI. Le tropaire des saints martyrs Brâncoveanu 

200 XII. Bibliographie selective

couverture IV: Dans ce livre, nou avons arrete notre choix, parmi les Princes chretiens de notre histoire, au voivode martyr Constantin Brâncoveanu et a sa famille, qui ont oeuvre pour le peuple roumain et pour l Europe de leur epoque, en se sacrificant pour la foi chretienne et pour la confession de la verite de l Evangelie.

Le but du present recueil est donc de faire connaître plus largement leur vie et leur sacrifice dans un espace culturel habite par les Roumains de France, d Europe Occidentale et d ailleurs, en insistant sur la question de la famille chretienne et sur le contexte historique international qui fuit celui de martyre du saint voivode, de ses quatre fils et de son conseiler.

Nous esperons que ce travail contribuera a une meilleure conniassance de la spiritualite et de la culture roumaine, et qu il permettra de construire de nouveaux ponts au sein de la grande famille chretienne, latine et francophone.   

Ortodoxie versus catolicism și protestantism în problema misionarismului (ELIADE 1940)

<
(...) Mai ales că Van Manen încerca să-l convingă pe Bogdanof că buddhismul nu este o doctrină chiar așa de ușor de combătut, și că în orice caz el, ca savant, nu-și poate îngădui să judece o religie străină ca un misionar. Controversa aceasta o purtau ei, cu pauze variabile, de vreo cinci ani. Și Bogdanof se indigna întotdeauna auzind cuvîntul „misionar”.
- Noi, ortodocșii, nu avem misionari, se apăra el. Nu cunosc mentalitatea misionară. Asta e treaba voastră, a protestanților.
Și se întorcea spre mine știind că am să-i dau dreptate. Dar Van Manen nu se lăsa intimidat.
- În primul rînd că nu sînt protestant decît după tată, preciză el. După mamă sînt catolic. Și, după cîte știu eu, și catolicii au misiuni, și încă misiuni milenare. Ce spui tinere? întrebă adresîndu-mi-se.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp. 26-27.

„ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA” (1113) (TURCUȘ 214)

 Şerban Turcuş, IN CONFINIBUS CHRISTIANITATIS. ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA (1113)                                                 

Ai confini della Cristianità. Il documento "fondazionale" della città di Oradea (1113). Interpretazioni eccelsiologiche ed onomastiche, în volumul: „From Periphery to Centre. The Image of Europe at the Eastern Border of Europa”. Edited by: Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Dan Octavian Cepraga, Mircea Brie, Teodor Mateoc, Center for Transylvanian  Studies, Cluj-Napoca, 2014, p. 113120.

 

Rezumat:

Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de “naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică. Puţine oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda, Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate diplomatică a Oradiei şi a Bihorului.

 

Cuvinte cheie:

Diploma din 1113, document “fundațional”, Oradea, antroponimie, ecleziologie

 

Izvorul diplomatic[1] „fundațional” al oraşului Oradea, care conţine toponimul Varad, este datat în îndepărtatul 1113. Discutăm, aşadar, despre un înscris diplomatic vechi, de acum mai bine de nouă secole, despre a cărui autenticitate s-a dezbătut în aria dubiilor paleografico-diplomatice pe care însă critica istorica recentă le-a disipat complet, asertând ca acesta nu poate fi considerat un fals, nici măcar parţial.

Este vorba despre unul din foarte puţinele documente ce au supravieţuit din secolul al XII-lea transilvănean şi maghiar. Din acest motiv, importanţa semnificaţiei sale este mai mare decât a altor diplome din secolele ce au urmat. Puţine oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda, Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate diplomatică a Oradiei şi a Bihorului. Întâietatea aparţine, de departe, Oradiei, centru care se distinge atât prin caracteristicile sale geografice, fiind oraşul cel mai apropiat de aria culturală latino-germanică, care, încet-încet, a reuşit să fie receptată în interiorul elitei tribale şi post-tribale maghiare, cât şi prin circumstanţele istorice care au expus-o gradatei înfiltraţii ungureşti. Aceasta din urmă, după rezistenţa inițial violentă, iar apoi remanentă pe parcursul a două secole, a reuşit să se stabilizeze la nivel teritorial în partea occidentală a Transilvaniei.

Pentru a putea evalua diploma din 1113 cu instrumentele logicii istorico-diplomatice, şi nu din perspectiva discursului publico-celebrativo-propagandistic, aşa cum fac de obicei istoriografiile militante din Europa Central-Orientală, anchilozate de naționalismul rigid de secol XIX, obnubilând adeseori litera şi spiritul izvoarelor istorice, trebuie, înainte de orice, să observăm că, în exiguul patrimoniu diplomatic transilvan, izvorul în discuţie se găseşte pe poziţia a treia între cele 294 de diplome înregistrate de istoriografia română pentru perioada dintre anii 1075 şi 1250, şi este tot pe poziţia a treia între cele 31 de surse cu valențe diplomatice înregistrate în intervalul 1075-1200.

Dacă apoi cercetăm mai îndeaproape tipologia documentelor transilvănene din perioada 1075 – 1200, vom constata că până în anul 1177 diplomele cuantificate sunt exclusiv izvoare care privesc instituții ecleziastice şi nu laice, fiind vorba de biserici, mănăstiri, prepozituri sau capitluri episcopale. Astfel, din cele 31 de diplome care se referă la evenimente transilvănene tangente la regatul patrimonial maghiar, doar 7 privesc concesiuni, privilegii şi liberalităţi oferite celor ce relaționau cu conducerea regatului sau altor laici, marea majoritate privind afacerile temporale ale Bisericii Romane în varianta ei provincială. Nu surprinde, desigur, prevalenţa documentară a Bisericii în expresia sa teritorială şi patrimonială, din moment ce în Evul Mediu o diplomă „consfinţeşte” îndeobște o situaţie patrimonială. De ce afirmăm acest lucru? Pur şi simplu pentru că Biserica Romană este singura instituţie din această zonă care activează, în mod coerent, o „politică” de spaţializare şi de teritorializare şi este unica, de altfel, în contextul gregorian şi postgregorian, care acumulează în mod conştient şi relevant, din punct de vedere juridic, un patrimoniu care îi este necesar pentru a gestiona mai bine propriul regim de dominaţie sacerdotală. În general atât istoriografia maghiară cât și cea română uită cu dezinvoltură că ne aflăm în plin regim hierocratic, iar Biserica dacă nu dictează, e oricum prezentă și mediază deciziile organismelor de putere laică. Întrebării fireşti – care este poziția regelui maghiar desemnat să confirme documentul? – răspunsul nostru este că monarhul îşi asumă rolul firesc, în secolele XI-XIII, de ministru al Bisericii[2] desemnat să autentifice notarial o cesiune centenară de proprietate din patrimoniul regal şi transferul acesteia în patrimoniul Bisericii, desigur ca o recompensă pentru sprijinirea activității sale publice.

În realitatea faptică trebuie să precizăm că documentele diplomatice din regatul maghiar, în epoca în care ne aflăm, sunt de competenţa exclusivă a clerului. E deja acceptată de câteva decenii ideea că aşa-zisul regat maghiar a fost în perioada medievală un conglomerat teritorial, aglutinat în câteva secole și nu închegat ab-ovo în anul 1000 cum eronat și anistoric se propovăduiește, mai mult sau mai puţin funcţional, care, din punctul de vedere al scrisului şi al utilizării legale a înscrisurilor era aproape iliterat în marea majoritate a populației sale[3]. Analfabetismul caracteriza în manieră masivă structura sa tribală şi apoi chiar şi pe cea politică emanată din triburi, şi, în proporţie destul de consistentă, chiar şi structura sa ecclesială; probabil mai mult de 80% din clerul etnic maghiar din secolele XI – XII era puţin familiarizat cu tehnica scrisului şi a cititului. În aceste circumstanţe, arta scrisului şi redactării diplomelor privilegiale era foarte rară în regatul maghiar. Cei care aveau sarcina de a se ocupa de redactarea in mundum a documentelor juridice erau străinii chemaţi în Pannonia, un fel de mediatori-mercenari culturali, cu misiunea de a ajuta autorităţile tribale eminente, convertite la creştinism, să pună în fapt și să organizeze un minim de administraţie regală de natură patrimonială. Marele retard cultural al primitivului regat maghiar, aşa cum se desprinde din izvoarele diplomatice, este mărturisit şi de faptul că viitoarea cancelarie regală de sine stătătoare a fost creată doar la sfârşitul secolului al XII-lea, în partea a doua a domniei lui Bela al III-lea, două secole de la faza inaugurării regalității creștine maghiare. Amanuensii/copiştii primelor generaţii care se ocupau de redactarea diplomelor (foarte puţine în raport cu ale altor dinastii din Christianitas) erau în marea majoritate non unguri. Acest fapt făcea, spre exemplu, extrem de dificilă reproducerea lingvistică a multor elemente juridice dar și onomastice înregistrate în izvoarele diplomatice, din momentul în care competenţele culturale şi lingvistice ale scriptor-ului care recepta informația erau deformate şi puţin congruente cu cele ale persoanei care se prezenta cu al său nomen și condiționalitățile sale socio-profesionale. Dificultăţi deosebite izvorau din declararea identităţii în cazul diplomelor care priveau nume sau personaje din ierarhia minoră a regatului maghiar (în mare majoritate nonmaghiari). Ținând cont de această situație, la începutul secolului al XII-lea înaltul cler din regatul maghiar (marea lui majoritate de origine etnică nonmaghiară[4]), începe să exprime, prin intermediul textelor aprobate în adunări sinodale, propria preocupare pentru a garanta clerului regatului o minimă pregătire intelectuală. Conciliul reunit de regele Kalman (din poziția specifică a ministerialității orânduite de Biserică) în anul 1114 la Esztergom deplângea inferioritatea intelectuală a clerului maghiar, cerând preoţilor să deprindă o minimă pregătire de lectura et cantus[5]. Cercetătoarea de origine maghiară Marie-Madeleine de Cevins se întreabă în mod legitim: “pourquoi ce retard d’un siècle par rapport à la date de la conversion officielle des Hongrois, sous saint Étienne? Dans les premiers décennies de la Hongrie chrétienne, la question de la formation du clergé chargé de la pastorale ne se posait encore: les prêtres animant les lieux du culte venaient presque tous de l’étranger et ils avaient été formés dans les écoles de leur monastère d’origine” [6].

Pentru mai bine de două secole nu s-au înregistrat progrese notabile, aşa cum rezultă din textul sinodal aprobat de conciliul din Esztergom din 1382, unde este stabilită obligaţia pentru candidaţii la sacerdoţiu să susţină un examen pentru a demonstra propria capacitate de a citi şi cânta în latină (bene sciant cantare et legere) [7].

Un alt aspect interesant, puţin luat în considerare de istoriografia română, este dat de faptul că unii copişti care activau în cancelarie, chiar dacă erau de origine etnică maghiară, s-au specializat în şcoli şi în universităţi străine, aveau, aşadar, tendinţa de a utiliza stereotipiile de redactare tipice mediului cultural pe care îl frecventaseră anterior. În timpul dinastiei arpadienilor (1000-1301), sursele au permis identificarea unei cifre de 16 canonici de la Esztergom care aveau o formație universitară: doi studiaseră la universitatea din Paris, opt la cea din Bologna, trei la Padova și alți trei la universități ce nu au putut fi localizate. Printre aceștia pot fi enumerați 13 canoniști dintre care 10 lucrau la tribunalul arhiepiscopatului, iar trei erau atașați cancelariei regale[8]. O altă statistică precizează că la Padova, între 1236 și 1256, erau cinci studenți maghiari clerici și laici, iar pentru perioada 1265-1300 sunt cunoscute identitățile a 80 de studenți care frecventau Universitatea din Bologna și aparțineau de natio hungarica[9]. Să nu ne mirăm atunci de puternicul impact al culturii scrise italiene în regatul maghiar și părțile adiacente.

Demnitarii ecleziastici, aşa cum sunt înregistraţi în documentele secolelor XI – XII, sunt episcopi sau prepoziți, întrucât erau singurii care aveau acces la redactarea şi semnarea de diplome. Antroponimia episcopală a diplomelor care fac referire la părţile transilvănene sau care conţin nume de prelaţi transilvăneni este variată şi nu poate confirma o uniformitate onomastică sau o omogenitate etnică. Carierele episcopale în Christianitas – şi regatul ungar, chiar dacă periferic, nu constituie o excepţie –, sunt dictate de interese care depăşesc graniţele etnicităţii şi care se fundamentează, în schimb, pe principiul supunerii şi utilităţii faţă de suveranii arpadieni şi, mai rar în acea epocă, pe interesele Romei sau pe principii meritocratice (chiar dacă în cazul unguresc e mai dificil de respectat acest aspect), ori se bazează pe raportul personal pe care episcopul îl întreţine cu unul dintre actorii puterii ecleziastice sau laice ungureşti sau non ungureşti (există cazuri de episcopi controlați din afara sferei regatului maghiar). În cazul monarhilor maghiari, numirile episcopale sunt făcute, în secolele XI-XII, fără ingerinţe deosebite din partea autorităţilor de la Roma. Regii unguri de până în a doua jumătate a secolului al XII-lea se implică rareori în numirile prelaţilor, iar alegerile revin în general capitlurilor catedralelor, fiind apoi supuse aprobării regelui. Suveranii maghiari au sprijinit, însă, recrutarea, în interiorul corpului episcopal al Bisericii misionare din Pannonia, a persoanelor care puteau susţine eforturile lor de agregare politică, fără să fie atenţi la etnia lor (se ştie, de altfel, că fenomenul evanghelizării sau a fundării structurilor religioase anticipează cu mult prezenţa administrativă a organismelor politice), iar cazul venețianului Gerard de Cenad e simptomatic. Mai precis, alegerile suveranilor maghiari căutau să se ţină cât mai departe de diferitele neînţelegeri sau alianţe tribale, care puteau să trezească resentimente, sau să lezeze ori să micşoreze propria autoritate nominală în interiorul regatului patrimonial. Reflectând acest joc de interese, antroponimia prelaţilor înaltei ierarhii a bisericii misionare din Pannonia conţine elemente provenind din diverse zone onomastice, între care se disting cel latino-romanic, cel greco-slav şi cel germanic. Nu se poate, desigur, exclude elementul unguresc, care este prezent, însă, în număr mai mic şi puţin semnificativ în procesul numirilor de prelaţi[10]. Va trebui, totuşi, să se ţină cont de faptul că, în lipsa unor nume de înalt prestigiu cum era cazul regilor germani (de tipul Heinrich, Friederich) sau englezi (William) omologate de Biserica Romană, în interiorul patrimoniului antroponimic maghiar au fost preluate (cu greu și în durată) apelative consacrate de onomastica creştină. Cele mai semnificative documente diplomatice care tratează unele realităţi onomastice de la sfârşitul sec. XII sunt, în speța de față, cele două confirmări de proprietăţi monastice din 1111 şi 1113, prin intermediul cărora regele maghiar Kalman avizează o diplomă a primului rege maghiar recunoscut ca atare de împăratul Otto al III-lea[11], Ştefan (al cărui nume păgân era Vaik). Acesta dona a treia parte din veniturile vămilor mănăstirii benedictine din Zobor (pe pământ slovac). Seria antroponimelor episcopale amintite în 1111 şi repropuse în 1113 într-o a doua diplomă, care se referea la o conscripție a satelor din proprietatea aceleiaşi mănăstiri, reflectă constelaţia confesională şi culturală a corpului episcopal din recentul regat tribal: Gheorghe, episcop de Gyor (1111), Laurențiu, episcop de Cenad (1111), Matei, episcop de Veszprém (1111), Marcel, episcop de Vacz (1111), Paul, arhiepiscop de Kalocsa (1111), Simion, episcop de Transilvania (1111), Sixt, episcop de Bihor (1111) Ștefan, episcop de Cenad (1111) și Wölfer, episcop de Agria (1111). Prepoziții sunt Felician şi Robert[12]. În diploma succesivă, din 1113, singura schimbare care intervine este mutarea episcopului Sixt din Biharea la Varad (Oradea de azi), aceasta fiind prima menţiune a toponimului Varad, care în ungureşte indica un oraş mic sau o fortăreaţă, probabil un pseudoburg centrat pe instituția ecclesială.

Chiar şi fără cercetări filologice deosebite, se poate observa că numele impuse prelaţilor la sfârşitul sec. XI nu sunt maghiare, reflectând, în schimb, clar, componenţa diversă a clerului şi extracţia confesională primordială a acestuia. Simion, Matei, Gheorghe şi probabil şi Grigore sunt de tradiţie greacă, în timp ce Marcel şi Sixt sunt de clară matrice romano-latină. Laurențiu şi Simion aparţin ambelor tradiţii onomastice. Wölfer confirmă prezenţa instituţională a elementului germanic în interiorul instituţiilor regatului din Pannonia. Fundamentăm observaţiile noastre pe analiza diferitelor liste de antroponime înregistrate în diverse teritorii ale Christianitas, care stabilesc în mod clar că nume precum Gheorghe, Simion, Matei şi Grigore se afirmă în onomastica occidentală doar începând cu sfârşitul sec. al XII-lea şi cu începutul secolului succesiv, şi, oricum, în mod foarte limitat. O situaţie specială este aceea a antroponimului Grigore, care a fost folosit de diferiţi pontifi, ca, de exemplu, pentru perioada la care ne referim, de către Grigore al VII-lea. Este vorba despre un nume atipic pentru ritul latin, care se bazează pe arhetipul reprezentat de Grigore cel Mare întărit apoi de personalitatea lui Gregorio VII. Totuşi, dincolo de onomastica papală şi de cea romană, rămâne o alegere destul de rară.

Dacă la raţionamentul nostru adăugăm tezele susţinute de Agnes Gerhards despre creştinismul bi-ritual al regatului maghiar şi despre colaborarea regilor unguri cu monahii orientali care populau mănăstirile din teritoriile pe care se întindea autoritatea nominală a succesorilor lui Ştefan[13], teze coroborate cu manuscrisele invocate de istoricul ungur Baán Istvàn şi confirmate de typikon-ul de la mănăstirea greacă din Veszpremvölgy fondată de Gisella, soţia regelui Ştefan[14], vom avea o imagine foarte clară şi incontestabilă a atmosferei culturale şi rituale care caracteriza Pannonia occidentală şi zona Veszprem, şi, într-o şi mai mare măsură, Transilvania. Ritul grec și servitorii acestuia sunt o prezență constantă în establishment-ul maghiar din primele 5-6 generații.

Întorcându-ne la confruntarea dintre documentul din 1113 şi cel din 1111, putem observa doar o schimbare de natură adjectivală între Sixtus bichariensis din 1111 şi Sixtus varadiensis din 1113. Această adjectivare, aparent simplă, pune în evidenţă un fenomen care caracterizează geneza diocezelor transilvănene de configuraţie latină, care s-au suprapus peste structurile ecleziastice preexistente de rit greco-slav. Se vorbeşte, în aceste evidențe, de aşa-numitele episcopate itinerante ale Transilvaniei cum sunt cele din Biharea-Oradea (Varad), Morisena- Cenad (în acest caz este de fapt o suprapunere a unui episcopat de extracţie latină pe o mănăstire greacă), Dăbâca – Gilău - Alba-Iulia. În cazul de față constatăm o glisare a diocezanului latin Sixt, dinspre Biharea unde funcționa un așezământ epahial de fundație răsăriteană, către o locație proximă habitatului inițial, dar desprinsă de acesta. Sunt primii pași întru latinizarea la vârf a diocezei precedente de rit grec. Trebuie constatat, așadar, că întocmai ca multe structuri urbane din Occidentul medieval, viitorul oraș Oradea are ca punct de pornire nucleul diocezan latin. Cercetările întreprinse recent de unii dintre cei mai serioşi bizantinişti unguri au pus în lumină o nouă dimensiune istorică, în interiorul căreia trebuie situată fundarea aşa-numitei mitropolii de Tourkia, adică a unei mitropolii misionare constantinopolitane în mijlocul ungurilor. Cel mai pozitiv în acest sens s-a exprimat Baán Istvàn de la Universitatea din Miskolc. Sintetizând acest filon de cercetări, bizantinologul maghiar a demonstrat, fără nici o umbră de îndoială, în baza mărturiilor a trei codexuri medievale, codicele Athon Esphigmenou, 131, f. 61 r-v, Athon Dionysiou 120, f.701-703 şi Parasinus graecus 48, f.255v-263 v, prezenţa unei mitropolii de rit grec în interiorul regatului ungar, sub jurisprudenţa Patriarhului de Constantinopol, în secolele XI-XII. Aceste referiri sunt confirmate de typikon-ul de la mănăstirea din Veszpremvölgy şi rezolvă, după istoricul ungur, enigma fondării celui de-al doilea episcopat maghiar, cel de la Kalocsa. Dacă se priveşte lista constantinopolitană a diocezelor, aşa-numitul taxis, se poate observa cum mitropolia Tourkia a fost urmată imediat de cea de la Rhosia. Această poziţie în interiorul taxis-ului nu e întâmplătoare, dacă se ia în considerare dezvoltarea paralelă a misiunii constantinopolitane în Pannonia şi în Rusia. Se consideră că episcopatele poziţionate dincolo de partea orientală a Pannoniei, adică acelea din Cenad^[15], Bihor-Oradea şi Transilvania, ar fi fost asociate la această mitropolie care, de altfel, nu putea să existe canonic fără dioceze sufragane. Opinia lui Baán se bazează pe circumstanţa că, împreună cu arhiepiscopia din Kalocsa, toate trei episcopatele transilvănene amintite nu au documente (chartae) fundaționale, spre deosebire de cele situate în Pannonia, așadar fondarea lor este precedentă stabilizării birocratice a regatului maghiar ele funcționând anterior prezenței maghiare în acest areal. Sediul mitropoliei de Tourkia/arhiepiscopatul din Kalocsa este de la început ocupat de ierarhi greci precum Ioannes (1028), Antonius sau Georgios. Primul arhiepiscop de rit latin, pe nume Desiderius, apare doar în 1075. Mitropolia greacă s-a transformat apoi definitiv în arhiepiscopie latină în cursul secolului al XII-lea. Pentru a interpreta dinamicile politico-ecclesiale ale lentei şi progresivei transformări a structurilor clericale de rit greco-slav în episcopate de rit latin, Baán sugerează o apropiere între acest model ecclesial şi cel din Italia meridională unde normanzii cuceritori au început transfomarea episcopiilor grecești în episcopii latine, cu toate că, în această parte a Europei, rămâne un model mai degrabă unic[16]. Dacă pentru Kalocsa trecerea, deşi lentă, de la ritul grec la ritul latin a funcţionat în manieră sigură şi liniară, desigur că pentru episcopatele transilvănene din Cenad, Oradea sau Alba-Iulia transformarea a avut loc în mod mai puţin rapid şi omogen, aşa cum este dovedit de durata ambiguităţii rituale sau onomastice. Doar astfel se explică prezenţa unui Zosimus ca episcop de Oradea (1259-1265), a unui Basilio cenadiensi, ca episcop de Cenad[17] în 1240 , sau a unui prepozit de Alba-Iulia numit Constantinus[18]. Sunt antroponime total nefrecventate în lumea apuseană în epocă. Ca să nu mai vorbim de altarele bisericii catedrale latine din Oradea în secolul al XIV-lea, multe dedicate sfinților orientali ca Nicolae, Gheorghe, Cosma și Damian, Dumitru, Mihai, Andrei, Grigore sau sfintei Elena.

Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de “naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică.

---

[1] Diplomatica este știința specială/auxiliară a istoriei care are ca obiect de studiu documentele medievale, moderne și contemporane cu caracter strict juridic.

[2]Ministerialitatea regelui în interiorul Bisericii medievale (adică a unui rol eminent de serv al Biericii) este una din cheile înțelegerii Evului Mediu european. În general istoriografiile naționale evită mai mult sau mai puțin elegant subiectul din rațiuni de oportunitate politică.

[3] Practic documentele din secolul al XI-lea maghiar sunt doar câteva zeci, în timp ce pentru regatul fracez până la 1121 se cunosc 5000 de documente originale, iar pentru regatul englez 2000 de diplome și înscrisuri. Regatul maghiar deține atâtea diplome pentru secolul al XI-lea câte avea, în aceeași epocă, abația de la Sanckt-Gall și hinterlandul ei. Paul Bertrand, À propos de la révolution de l'écrit (Xe-XIIIe siècles). Considérations inactuelles, în “Médiévales”, Nr. 57, 2009, p. 75, 77.

[4] Chiar si în secolul al XIV-lea continuă numirile de episcopi care nu sunt maghiari pe scaune episcopale și arhiepiscopale din regatul maghiar. În 1321 este numit ca arhiepiscop de Esztergom dintr-un rang inferior clerical, Boleslav, cumnatul polonez a lui Carol-Robert, iar 1337 episcop de Györ este numit fiul nelegitim a lui Carol-Robert.

[5] Pentru o perspectivă maghiară soft asupra aspectului corelării dintre dreptul canonic și educația clerului din regatul arpadian a se vedea Zoltan Kosztolnyik, The Influence of Canon Law on Royal Legislation and the Education of Churchmen in Hungary During the 12-13th Centuries, în Proceedings of the Eleventh International Congress of Medieval Canon Law, Catania, 30 July-6 August 2000, edited by Manlio Bellomo and Orazio Condorelli, Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, p. 593-604.

[6] Marie-Madeleine de Cevins, La formation du clergé paroissial en Hongrie sous les rois angevins, în Formation intellectuelle et culture du clergé dans les territoires angevins (milieu du XIIIe-fin du XV siècle, sous la direction de Marie-Madeleine de Cevins et Jean-Michel Matz, École Française de Rome, 2005, p. 51.

[7] Ibidem, p.52.

[8] Kinga Körmendy, La formation universitaire des chanoines cathédraux d’Esztergom aux XIVe et Xve siècles, în Formation intellectuelle..., p. 80.

[9] Dorothya Andrasi, I rapporti dei giuristi ungheresi con l’Italia nel 13mo e 14mo secolo, în La civiltà ungherese e il cristianesimo. Atti del IV Congresso internazionale di studi ungheresi, 9-16 settembre 1996, Scriptum, Budapest-Szeged, 1998, p. 53.

[10] Amintim că, în primul şir de sfinţi unguri aprobaţi de Gregorio VII pentru l’elevatio corporis, sunt unguri doar regele Ştefan şi fiul său Imre, ceilalţi fiind toţi străini, începând cu veneţianul Gerardo.

[11] Regatul maghiar a fost aprobat ca funcțional de împăratul Otto al III-lea. Nu exista regat independent în lumea secolului al XI-lea.

[12] Sunt amintiţi şi laici precum Ivan palatinul, Saul, comite de Bihor, Toma, comite de Alba, Thebald, comite de Somogyi, Queletde, comite de Bacs şi Mercurius princeps ultra silvanus.Toate antroponimele laicilor menţionaţi, în afară de Queletde, au aparţinut altor culturi onomastice decât cea ungurească. Pentru a evidenţia numele genuine ungureşti trebuie citită o diplomă din 2 septembrie 1138 care aminteşte pe Subu, Halaldi, Maradek, Gucur, Ceuse, Forcos, Embel, Vosos, Numeruk, Pedur, Wendek, Kewereg, Niundi, Aianduk, Buken etc.

[13] “L’influence du monachisme grec (în regatul maghiar n.n.) se manifeste par l’existence de monasteres doubles peuplés de religieux grecs et latins qui vivent dans la même communauté, les premières sous la règle de saint Basile, évêque de Césarée en Cappadoce au IVe siècle et fondateur du monachisme grec, les seconds sous celle de saint Benoît. Ce type d’organisation persiste jusqu’au XIVe siècle. Mais des monastères exclusivement grecs se multiplient notament dans la vallée de Veszprem au sud-ouest de Budapest. L’influence grecque se manifeste aussi par l’installation de mouvements érémitiques venus d’Italie du Sud. Ce courant est représénté par Nil de Rosanno (910-1005), représéntatif d’un monachisme grec trés marqué par l’anachorétisme et dû à l’influence de Byzance en Italie du Sud”. Agnès Gerhards, Dictionnaire historique des ordres religieux, Fayard, Paris, 1998, p. 305.

[14] János Bak, Queens as Scapegoats in Medieval Hungary, în Queens and Queenship in Medieval Europe, ed A. Duggan, The Boydell Press, 1997, p. 224.

^[15] Primul episcop de Cenad, cunoscutul Gerard, monah benedictin, vine în acest scaun cu o experienţă veneţiană, deci cu o atitudine în care convivenţa cu ambianţa greacă este un dat de fapt.

[16] Istvàn Baán, The Foundation of the Archbishopric of Kalocsa: the Byzantine Origin of the Second Archdiocese in Hungary, in Early Christianity in Central and East Europe, ed. P. Urbanczyk, Warsaw, 1997, p. 67-73.

[17] Documente privind Istoria României, Veacul XIII, C. Transilvania, vol I (1075-1250), Editura Academiei RSR, București, 1951, p. 416.

[18] Documente privind istoria României. Veacul XIII. C. Transilvania, vol. II, (1251-1300), București, Editura Academiei RSR, București, 1952, p. 58, 329.

FOTO Nicula lui Bartolomeu Anania. Povestea casei unde fostul mitropolit a terminat de tradus Biblia

Adevărul 1 martie 2014

Literatură și Filosofie (IBRAM & IONESCU 1998)

 Nuredin Ibram & Celia M. Ionescu (ed.), Literatură și Filosofie, Ovidius University Press, Constanța, 1998, 123 p.

3 Prefață - Nuredin Ibram
Apariția acestei lucrări a fost posibilă datorită interesului deosebit pe care studenții de la Studii Aprofundate, promoția 1997-1998, specializarea Literatură română contemporană, l-au acordat cunoașterii și înțelegerii tendințelor din cultura și mai ales filosofia românească. (...)

5 Nuredin Ibram - Paralelă între maximele celor șapte înțelepți ai lumii eline și aforismele populare românești

16 Celia M. Ionescu - Schițe pentru un portret

30 Mihaela Marin - Tânăra generație interbelică

53 Mihaela Drăguș - Reînvierea tradiției ortodoxe în perioada interbelică

65 Andaluzia Poșircă - „Dualitatea” eliadiană

83 Olga Ștefan - Concepția filosofică a lui Camil Petrescu și reflectarea ei în opera literară

101 Andreea Hațieganu - Scurtă încercare de revalorizare a conceptului de „mister” în filosofia blagiană

112 Manuela Aura Lungu - Literatură și filosofie - Emil Cioran

„Curajul unei hotărâri salutare” (GROSSU 1997)

 Sergiu Grossu, Curajul unei hotârâri salutare, „România liberă” București 25 noiembrie 1997 & „Cuvântul românesc” decembrie 1997

Scrisoare deschisă, adresată Mitropolitului Transilvaniei, Antonie Plămădeală  

Nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte cum şi când ne-am cunoscut, părinte Antonie. In ce mă priveşte, auzisem despre D-voastră numai cuvinte de laudă, rostite de arhimandritul Roman Braga în perioada detenţiei noastre, într-un lagăr din balta Dunării. Tăifăsuind, pe furiş, despre soarta şi viitorul Bisericii ortodoxe, a cărei subordonare la dictatul implacabil al Comitetului Central al Partidului comunist îl sângera sufleteşte, parcă îl aud şi acum mărturisindu-mi, cu o vădită mândrie: „Mai avem, totuşi, câţiva călugări mai tineri care vor salva Biserica din starea ei de actuală decadenţă: de pildă basarabeanul nostru Leonida Plămădeală, cu care am fost coleg de seminar şi la Chişinău, şi la Bucureşti, după pierderea Basarabiei, în 1944..."

Recâştigând libertatea, i-am pierdut urma fostului meu tovarăş de suferinţă, devenit între timp parohul unei biserici din judeţul Bihor. In schimb, prin preajma anilor 1966-1967, iată-mă telefonând la secretariatul Institutului Teologic din Bucureşti, ca să ştiu dacă mai pot să-mi continui studiile şi ce trebuie să fac pentru a da examenele anilor 3 şi 4, în vederea obţinerii diplomei de licenţă. La telefon eraţi D-voastră, care mă cunoşteaţi din articolele şi poeziile pe care le publicam în ziarul Basarabia Literară, când vă aflaţi încă elev la seminarul din Chişinău. Ne-am apropiat, sufleteşte, destul de repede, şi mi-aţi fost de mare ajutor, în special în problema dificilă a examenului de limbă greacă...

În toamna anului 1968, de comun acord cu soţia mea, ne-am hotărât să ne refugiem, la prima ocazie, în Franţa. Deşi eram licenţiat în Filosofie şi în Filologia modernă, ţineam tare mult să-mi iau şi diploma în Teologie. Însă rectorul Institutului - diaconul Nicolae Nicolaescu - s-a opus, neacceptând „o sesiune extraordinară" numai pentru mine, cu recomandarea: "Dacă ăl mare îţi aprobă cererea, atunci se poate..." De altfel, aţi asistat şi D-voastră la această întrevedere de pomină. Am apelat la fostul mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea, duhovnicul patriarhului Justinian, care a reuşit să-mi obţină aprobarea. Şi cu cererea mea purtând semnătura „ălui mare" am alergat la Institut, am bătut la uşa direcţiei şi i-am întins păr. Nicolaescu mult aşteptata aprobare, în prezenţa D-voastră. Nici n-a vrut să audă de această aprobare. „Ce face?" s-a răţoit la mine. "Dar mi-aţi spus că..." "Lasă-mă în pace cu... Prea Fericitul..." Şi-a pus mâna pe telefon, să vorbească, mânios foc, cu Departamentul Cultelor. Reţin doar atâta: „Ori Grossu, ori eu!" Apoi a telefonat şi la patriarhie, la secretarul patriarhului, preotul Cazacu, i-a spus ce i-a spus, şi m-a trimis din nou la el, ca să-1 aud zicându-mi fără nici o jenă: „Asta-i situaţia! La revedere!"

Printr-un medic, prieten, am reuşit să trec pragul Departamentului Cultelor, cu dorinţa rezolvării acestui „incident" neplăcut. Persoana care m-a primit, şi căreia i-am relatat păţania mea, nu era altcineva decât directorul Nencev (devenit, mai târziu, Nenciu). El mi-a vorbit în termeni excelenţi de D-voastră, „un fost puşcăriaş, care va ajunge foarte repede departe..." Şi nu s-a înşelat, pentru că, într-adevăr, în foarte scurt timp, aţi ajuns, cu binecuvântarea partidului comunist, foarte departe": mai întâi devenind „Prea Sfinţitul Episcop Antonie Ploieşteanul, vicar patriarhal", ales nu de către „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române", cum v-aţi exprimat în cuvântul de mulţumire adresat Preşedintelui Departamentului Cultelor, ci de Comitetul Central al Partidului Comunist, pe care l-aţi asigurat de sentimentele deplinei loialităţi, în spiritul datoriei de bun cetăţean care îşi iubeşte Patria şi se identifică cu năzuinţele şi idealurile ei" (Cf. „Biserica Ortodoxă Română", Nr. 11-12/1970). Nu vă gândeaţi nici la patria cerească", nici la ,Jmpărăţia lui Dumnezeu", ci „respectul" şi „iubirea" o manifestaţi faţă de patria noastră socialistă", cu ale cărei idealuri anticreştine v-aţi identificat de-a lungul anilor de regim totalitar.

Sunt sigur că l-aţi citit pe Nicolae Berdiaev, celebrul filosof creştin rus, după care comunismul este „duşmanul oricărei forme de religie, şi în mod special al creştinismului", deoarece „vrea să devină el însuşi o religie, pentru a lua locul creştinismului". Sunt sigur că aţi făcut experienţa comunismului în Basarabia, când eraţi adolescent; iar mai târziu, în închisoare sau în lagăr, v-aţi putut da seamă că, de la începuturile sale, comunismul s-a arătat a fi o religie intolerantă şi fanatică - religia urii şi a luptei de clasă - care, de la Revoluţia din Octombrie încoace, în ce priveşte Uniunea Sovietică, şi de la 23 August 1944, în ce priveşte ţara noastră, s-a luptat să-şi instaureze „dictatura proletariatului" şi cultul mincinos al materialismului ateu, făcând uz de teroare, de persecuţii sângeroase, de temniţe şi lagăre de exterminare.

Cum de-aţi uitat că-n perioada anilor '50, când, în virtutea unei logici dialectice demenţiale, „năzuinţele şi idealurile" României socialiste, glorificată de D-voastră, au provocat prigonirea şi decimarea celor mai nobili fii ai Bisericii ortodoxe: mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi călugări, pentru „vina" că se opuneau - prin credinţa lor fierbinte - la asalturile vehemente ale ateismului marxist-leninist, iar prin viaţa lor spirituală contracarau eforturile Partidului de pângărire a unei societăţi „socialiste", lipsită de cele mai elementare drepturi ale omului? Cum de-au putut ţâşni, fără nici o sfâşiere de inimă, „sentimentele deplinei loialităţi" faţă de un regim care a permis arestarea, prin agenţii Securităţii, încă din 1952, a peste 150 de preoţi recalcitranţi, respectiv care se arătau refractari noii Legi a Cultelor, campaniei pentru apărarea Păcii, cursurilor de reorientare politică a preoţimii ortodoxe sau citirii „pastoralelor" pro-comuniste de la amvonul bisericii? Cum de nu vă este ruşine, măcar astăzi (fiindcă în anii puterii ceauşiste v-a fost ruşine de Evanghelia lui Hristos, contrariu îndemnului sfântului Pavel), de atitudinea slugarnică de ieri, purtând amprenta servilismului întregii ierarhii ortodoxe, înfeudată unei politici agresiv duşmănoase obiectivelor credinţei noastre în Iisus Hristos? Şi cum - şi de ce -, întocmai foştilor patriarhi Justinian Marina şi Justin Moisescu, precum şi-a celui încă în viaţă, n-aţi încetat să declaraţi, în nenumăratele turnee întreprinse în Occident, cu o consecvenţă de-a dreptul marxistă, că în România dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu şi-a familiei sale, există o libertate religioasă autentică, negând existenţa unei Biserici ortodoxe persecutate, răstignită de către duşmanii lui Dumnezeu şi-ai neamului din care faceţi parte?

Nu-mi vine să cred că veţi tăgădui aceste două exemple de servilism ecleziastic, descoperite în dinamica D-voastră activitate religioasă dinaintea aşa zisei Revoluţii din luna Decembrie 1989:

1) În ziua de 4 Iunie 1975, la cea de a 26-a conferinţă teologică interconfesională, care s-a ţinut la Institutul teologic protestant din Cluj-Napoca, având ca temă „Biserica şi aspiraţiile popoarelor spre independenţă", aţi făcut parte din prezidiul reuniunii, în calitate de episcop vicar patriarhal, alături de alte figuri proeminente: rectorul Institutului Teologic din Bucureşti, pr. Mircea Chialda, rectorul Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, pr. Isidor Todoran; rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Alba-Iulia, pr. I. Nemecsek; rectorul Institutului Teologic Protestant din Cluj-Napoca, profesor K. Rapp etc. Cu această ocazie, aţi vorbit pe larg, în spirit marxist, despre „Teologiile vremii noastre", insistând asupra a două feluri de teologii: „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", fără a neglija inovaţia pe care aţi prezentat-o în teza de doctorat şi anume: „teologia diakoniei mutuale ale oamenilor". Concluzia? „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind o societate nedreaptă".

2) La 11 Mai 1976 s-a organizat la Bucureşti o altă conferinţă teologică interconfesională, la care aţi participat din nou şi când s-a discutat, cu o descalificabilă ardoare, despre „a cincia adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Nairobi". Din buletinul trimestrial de Ştiri ale Bisericii ortodoxe române (Aprilie-Septembrie 1976) am aflat darea de seamă a discuţiilor acestei „importante" întruniri, din care citez câteva fraze zornăitoare, pe care le-aţi aplaudat, fiindcă se potriveau cu propria D-voastră gândire: principala noastră datorie este de a lucra la respectarea drepturilor omului acolo unde ne aflăm. (...) Noi înţelegem prin libertatea religioasă, libertatea de a avea sau adopta, la alegere, o religie sau o credinţă, precum şi libertatea de a trăi, în mod individual sau colectiv, în mod public sau în particular, apărarea, practica şi învăţământul acesteia..."

Tare-aş vrea să ştiu, părinte Antonie, ce-aţi făcut, ce iniţiativă aţi declanşat, laolaltă cu prea cuvioasele feţe ierarhice de pe Dealul Patriarhiei, întru respectarea dreptului omului credincios din România comunistă, adică „acolo unde ne aflăm "1 Aţi fost şi rectorul Institutului Teologic Ortodox din Capitală, nu-i aşa? Ce mă­suri aţi luat ca să se respecte dreptul tânărului student la învăţământul apologetic, de apărare a credinţei împotriva tancurilor marxism-leninismului, sau dreptul său inalienabil la învăţământul misticei creştine, când amândouă aceste materii, indispensabile formării spirituale a viitorilor slujitori ai altarului, au fost excluse din programele institutelor teologice, fără ca Sfântul Sinod, în care aţi avut întotdeauna un cuvânt hotărâtor, sa reacţioneze câtuşi de puţin?

Cât despre „dreptul la libertatea religioasă'' în societatea comunistă din România, pe care aţi proslăvit-o şi-n ţară şi peste hotare, acest „drept n-a existat niciodată. Fiindcă intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu sprijinul nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica greco-catolică, lichidând-o pur şi simplu, la 1 Decembrie 1948, iar cinci episcopi uniţi - din cei şase, ridicaţi de organele poliţieneşti între 27 şi 29 Octombrie - s-au stins în închisoare, în urma unor torturi oribile. Fiindcă mai târziu, pe baza Decretului Nr. 410/19 Noiembrie 1959, s-a abătut năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe, şi-un mare număr de lăcaşuri sfinte au fost închise, cu aprobarea tacită sau chiar din ordinul unor prelaţi, câştigaţi pentru cauza comunistă. Fiindcă o noapte, insuportabil de grea, apăsa creştinătatea românească: călugări şi preoţi nevinovaţi putrezeau în bezna temniţelor, sub privirile indiferente ale ierarhilor lor; difuzarea de biblii şi de literatură creştină era considerată delict şi se pedepsea cu ani grei de puşcărie. Cât priveşte mişcarea duhovnicească Oastea Domnului, pe care în prezent o „agreaţi" cu o vădită diplomaţie, i-aţi luat vreodată apărarea, ca mitropolit al Transilvaniei, când i se refuza dreptul la trăirea „în colectiv" a credinţei strămoşeşti sau la propovăduirea „în mod public" a Evangheliei? Când însuşi D-voastră nu-i recunoşteaţi dreptul la existenţă, iar astăzi o umpleţi de binecuvântări?

Scriam, în N-rul de pe luna Octombrie 1975 al ziarului Catacombes pe care-1 publicam la Paris, împreună cu soţia mea, că un nou spirit teologic domină, de-aproape treizeci de ani, gândirea ortodoxă conformându-se doctrinei oficiale a regimului comunist; că există, ca atare, în cadrul Bisericii Ortodoxe din România, teologi marxişti care, cu abilitate teleghidaţi de Comitetul Central al P.C.R.-ului, nu se sfiesc, ca pretinşi apostoli ai lui Hristos, să se laude a fi „angajaţi să cerceteze în Revelaţia divină bazele acestei tologii de cooperare a Bisericii cu eforturile care se fac (înţelegem de către partid), pentru fericirea poporului" (Cf Biserica ortodoxă română în 1973, Bucureşti, 1974, pag. 6-9). "Noua teologie, de obedienţă moscovită, se declară orientată spre angajamentul complet al Bisericii în lupta pentru pace şi progres" chemată fiind să răspundă „imperativelor vremii" (Ibidem).

Până şi un teolog de valoarea preotului profesor Dumitru Stăniloae va scrie în Ortodoxia, revista Patriarhiei române (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1963), că „astăzi" (deci sub regimul comunist), prin detaşarea poporului nostru de regimul de stăpânire a bunurilor materiale informă egoistă, exclusivistă, s-au creat în ţara noastră condiţiile pentru o viaţă superioară de comunitate"; că tot „ceea ce a încercat creştinismul la început, dar ceea ce a trebuit să abandoneze după ce s-a răcit dragostea şi au intrat în el oameni cu proprietăţi mai mari (...) aplică azi pe o scară largă, pentru toată lumea, o serie de popoare, între care şi poporul nostru", deoarece este vorba de „o viaţă cu totul nouă, ale cărei nobile năzuinţe creştinii le înţeleg..."

Astfel a fost jalonat, încetul cu încetul, drumul spre o temeinică teologie marxistă, după cum reiese şi din cartea D-voastră „Biserica slujitoare", pe care prietenul de altădată, arhimandritul Roman Braga, o considera într-un articol, publicat de mine în foaia trimestrială Iisus Biruitorul (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1976), drept „cea mai perfectă demonstraţie teologică a socialismului de tip comunist", adăugând: „Preasfinţitul Antonie nu numai că vede în Sf. Ioan Gură-de-Aur un precursor al marxismului, ci chiar scoate, din predicile lui „teoria plus valorii", ocupându-se pe larg de critica socială în opera Sfinţilor Părinţi. Dar uită să spună că Sf. Ioan Hrisostom nu s-a făcut lingăul împăraţilor bizantini, cu toate că aceştia erau creştini, ci a criticat regimul din propria lui ţară". Sursa acestei abominabile şi neevanghelice „teologii marxiste" aţi găsit-o, neîndoielnic, în revista patriarhatului de la Moscova, a cărei orientare politică i-o dicta Kremlinul, pentru „adaptarea ortodoxiei ruse la noile condiţii sociale", aşa cum sublinia celebra revistă oficială a ideologiei marxist-leniniste din URSS, Nauka i Relighia (Ştiinţă şi Religie), în Nr. 4/ 1969. Ca peste o lună, în aceeaşi publicaţie ateistă, să se spună de-a dreptul: „Concepţia de creştinism comunist este sâmburele interpretării sociale a ortodoxiei ruse (...) Creştinismul comunist incită pe credincioşi să participe la lupta pentru socialism". Ceea ce aţi făcut D-voastră, părinte Antonie, mai întâi ca să urcaţi treptele ierarhiei binecunoscute, şi apoi să rămâneţi în continuare mitropolit, bucurându-vă de toate avantajele şi privilegiile înşirate într-o scrisoare curajoasă, de un preot curajos din judeţul Prahova, scrisoare ce mi-a parvenit, cu ani în urmă, în Franţa, şi care este foarte edificatoare: „Episcopii ortodocşi au suprimat orice educaţie religioasă din biserică, iar Statul intensifică lupta antireligioasă. Ei vor să adoarmă conştiinţa credincioşilor prin  minciunile difuzate cu orice ocazie -la toate conferinţele preoţeşti, în pastorale, la şedinţele de organizare bisericească, la aniversări —, că astăzi ne bucurăm de cea mai mare libertate. Conducerea Bisericii ortodoxe române se luptă să formeze omul nou cu o conştiinţă socialistă, aşa cum orientează pe preoţi la conferinţe şi cum se scrie în revistele bisericeşti. Dacă credincioşilor le dăunează aceste minciuni oficiale, ele sunt în interesul Statului şi al salariaţilor Bisericii. Episcopii şi preoţii au acceptat atâta făţărnicie, ca să folosească din două părţi să menţină încrederea în ea a credincioşilor sinceri şi să se pună bine cu Statul, pentru a-şi menţine posturile care le aduc un trai de huzur..."

"Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut" citim undeva, în Biblie. Nu se poate să vă fi scăpat îndemnul acesta, părinte Antonie. Eu merg mai departe şi vă sugerez să meditaţi la dojana, ne care o rosteşte Dumnezeu, tot prin pana proorocului Ieremia: preoţii n-au întrebat: Unde este Domnul? Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi..." (IEREMIA, 2. 8). Cum staţi, din punct de vedere duhovnicesc, înaintea Celui Atotputernic? Credeţi că este suficient să rostiţi, cum. scrie în „Cuvântul Pastoral" al Sf. Sinod: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim, mai întâi, pentru a ne lepăda de tot ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii"? Şi vă întreb, de la inimă la inimă: S-a produs, cu adevărat, în sufletul D-voastră, această lepădare! Aţi coborât în adâncimile fiinţei vătămată de atâtea compromisuri şi abdicări, după cum o cere Tatăl cel Ceresc, în cartea proorocului Ezechiel? Aţi săpat în „peretele" conştiinţei, ca să vedeţi: „urâciunile cele rele" (EZECHIEL, 8. 8-9)? La ce vă poate folosi „libertatea" de care vă bucuraţi acum, dacă nu ajungeţi la libertatea interioară a sufletului, care se capătă prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, ca să puteţi rosti cuvintele ca Ezra: "Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9.6). Sau să mărturisiţi, întocmai bătrânului Iov, strigând la Dumnezeu: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă."

Ca încheiere, ţin să apelez la cuvintele înţelepciunii spirituale ale marelui Soljeniţân, respectiv: "Noi nu putem, noi nu vrem să credem că piedicile exterioare sunt mai tari decât spiritul nostru." Deoarece, tot el adaugă, conformându-se revelaţiei Sf. Scripturi: „Cel care este lipsit de orice forţă materială, câştigă întotdeauna biruinţa prin jertfă."

De aceea, vă implor, în Numele Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, să lăsaţi la o parte jena unei atitudini categorice, referitor la compromisurile repetate de ierarhia B.O.R. de-a lungul celor 45 ani de subordonare la politica anticreştină a partidului comunist român, şi - în plin Sinod - să cereţi tuturor ierarhilor care nu s-au ruşinat să facă parte din Frontul Unităţii Socialiste, patronat de Nicolae Ceauşescu şi clica lui de despoţi netrebnici, repet, să cereţi, cu lacrimi de adevărată căinţă, ca împreună cu D-voastră să-şi dea demisia, retrăgându-vă în mănăstirile unde au fost surghiuniţi episcopii greco-catolici, semenii D-voastră întru Hristos, după desfiinţarea samavolnică a Bisericii lor martirizate. Prin gestul acesta surprinzător, prin curajul acestei hotărâri salutare, aţi deschide noi şi binecuvântate pârtii de trezire spirituală în ţara nevindecată pe deplin de rănile descreştinării. De fapt, nu este vorba de curaj, ci de bun simţ. Câtă vreme sfântul din Tars, inegalabilul atlet al lui Hristos, care a fost Pavel, recunoştea şi mărturisirea: „Nu sunt vrednic să port numele de apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Hristos!", de ce n-aţi spune şi D-voastră şi toţi ceilalţi ierarhi, care v-aţi compromis, colaborând cu regimul comunist, prigonitor al creştinităţii din România: "Nu mai suntem vrednici să purtăm numele de episcop, de mitropolit sau patriarh ", fiindcă în noaptea arestării, a judecării şi-a condamnării la moarte a Mântuitorului de către Securitatea comunistă şi propaganda ateistă din ţara subjugată, ne-a fost frică până şi de nişte slugi ale poliţiei politice, n-am luat apărarea lui Hristos şi ne-am lepădat de El, scuzându-ne: "Nu cunoaştem pe omul acesta!" Şi astfel, cerând iertare lui Dumnezeu pentru „tot ce-a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele " pe care le-aţi săvârşit în anii dictaturii, v-aţi răscumpăra şi tăcerile, şi şovăielile, şi abdicările, şi trădările, măcar acum, când „noaptea aproape a trecut şi aşteptăm să se apropie ziua unui nou şi sfânt pământ românesc, în care va domni, cu adevărat, neprihănirea. Căci „vinul cel nou" al izbăvirii Neamului, ne atrage atenţia Domnul Iisus, nu se poate turna în „burdufuri vechi".

 

„E cineva acolo?” (ASIMOV 1980)

 Isaac Asimov, E cineva acolo?, traducere A. Șuiu și R. Șuiu, „Tomis”, Constanța (serial)

Într-o astfel de societate de oameni potențial nemuritori, cei care s-ar sătura de trăit ar avea posibilitatea și libertatea s-o facă. S-ar putea chiar ca punctul culminant al vieții să-l constituie o moarte civilizată. Ba chiar s-ar putea să existe centre speciale unde cel în cauză ar putea să organizeze o petrecere de adio, o ultimă sărbătorire, o ultimă îmbrățișare a celor dragi, o ultimă strângere de mână a tuturor prietenilor credincioși. Apoi, în acordurile unei muzici diafane și într-o ultimă fluturare de mâini și de bezele, ușa compartimentului se închide în urma ta, gazul care acționează asupra centrilor nervoși începe să pătrundă lent și... gata. Cu alte cuvinte, nemurire ar însemna nu „pentru totdeauna” și „cât de mult timp vrei”. Și asta ce înseamnă? Sigur că ar varia de la individ la altul. Somerset Maugham, care a murit la 91 de ani, își dorea sfârșitul, dar el era bătrân bolnav și orb. Într-o societate de nemuritori ne-am aștepta să ne păstrăm vigoarea și puterea tinereții atât timp cât am avea chef să trăim. Cât timp ar trebui să treacă pentru ca un tânăr puternic, sensibil și inteligent ar obosi și ar dori să moară? Dacă este destul  de norocos ori îndeajuns de capabil să-și croiască un mod de viață care să-i pună probleme majore - să dirijeze destinele umanității ori să fie în fruntea detașamentului cunoașterii în lupta cu necunoscutul ori să distileze frumosul din nemărginirea universului - este probabil că nu s-ar putea plictisi repede și sa-r putea să treacă timp îndelungat până la ultima fluturare de mână.

Să încerc să ghicesc? Cam cinci sute de ani? Oamenii de stat ai lumii, oamenii de știință, artiștii, savanții vor fi niște multicentenari plini de vigoare și aici, exact aici este adevăratul pericol.

Creierul unui individ este de o importanță maximă pentru umanitate numai până la vârsta de 35 de ani. Dacă până la această vârstă n-a dat semne de mare talent într-o direcție sau alta, este prea puțin probabil ca aceste semne să mai apară. Dar dacă a dat astfel de semne, probabil că-și va petrece restul vieții explorând marile concepte ale propriei tinereți. Dacă ar fi să moară la 35 de ani, alți oameni, chiar mai puțin capabili, ar putea explora și valorifica aceleași concepte, fără prea mare dificultate.

Isaac Newton avea 25 de ani când ideea de bază a teoriilor sale s-a cristalizat în mintea lui. Albert Einstein avea 28 de ani când a propus pentru prima dată teoria relativității. Charles Darwin avea 22 de ani când a pornit la bordul navei „Beagle” și a făcut acele observații din care, mai târziu, și-a extras teoria evoluției prin selecție naturală. Și așa mai departe, exemplele abundă. Asta nu înseamnă că eu susțin că cei mai în vârstă nu pot avea realizări excepționale (Winston Churchill avea 65 de ani) Ori mai există talente care „înmuguresc” mai târziu, cum este cazul lui Joseph Conrad, care a început să scrie la vârsta de 37 ani. Cu toate acestea, aproape toate marile progrese din istoria umanității, marile descoperiri. Și acest lucru este ceva foarte normal. Mintea omului se rigidizează repede. Asta n-are nici de a face cu deteriorarea fizică a creierului ori cu limitarea capacității acestuia, astfel problema nu va fi rezolvată nici în cazul unei societăți de nemuritori posedând creiere care rămân tinere din punct de vedere fizic. Odată ce un creier își formează un mod de gândire, acel mod trasează, ca să spun așa, o brazdă adâncă printre circumvoluțiuni și numai cu un efort extraordinar mai poate modul de gândire să iasă din cadrul imprimat.

Marele fizician Max Planck spunea că singurul mod de a face ca o teorie nouă, revoluționară să devină acceptabilă și acceptată de știință este să o elaborezi, să o propui și s-a demonstrat că este într-adevăr folositoare și valabilă, să aștepți ca toți oamenii de știință bătrâni să moară. Numai mintea tânără, ne-maculată, deschisă și încă ne-rigidizată este cea care poate vedea soluțiile revoluționare. Apoi, după aproximativ 10 ani, tânărul revoluționar devine noul ortodox. De câte ori s-a repetat această transformare în știință, în artă, în politică!

Ei bine, atunci vom avea o lume în care aceste domenii-cheie vor fi dominate de multicentenari care n-ar avea nici un interes să cedeze locul? Vom evita moartea individului desființând îmbătrânirea și moartea în masă, holocaustul atomic, doar pentru a ne scufunda în moartea lentă, obositoare a ruginei?

Moartea este prețul pe care îl plătim pentru o viață plină de sens, de înțeles. Moartea face loc. Moartea îi forțează pe cei bătrâni și obosiți să facă loc celor tineri și scăpărători. Moartea degajează calea și face loc noului, progresului. Dar poate oare individul să se împace cu ideea propriei morți numai de dragul evoluției unei omeniri abstracte? De ce nu? Ni se pare normal ca un om să accepte să moară, să-și dea viața pentru familia lui, pentru țara lui. De ce nu și pentru omenire? Viața nici unui om nu a fost și nu este un efort propriu, absolut personal. Viața fiecărui om este, până în cel mai mic detaliu, rezultatul deosebit de complex al unor oameni care trăiesc odată cu el și care au trăit înaintea lui. Viața, car ei-a fost dăruită individului de către specie, individul o datorează, în mod sigur, speciei. Desigur, s-ar putea invoca ideea fantastică a unei științe omnipotente și să se spună că în loc de sinucidere, o persoană care ar fi obosită de viață ar putea să sufere o operație de „spălare”, de „ștergere” completă a creierului de toate informațiile adunate. Ea ar putea să ia cunoașterea universului de la început, cu o minte nouă, proaspătă și să-și reia existența de la capăt.

Dar, dacă o iei absolut de la capăt, nu înseamnă că ai murit? Dacă nu există posibilitate să-ți amintești o viață trecută, individul pe care-l reprezentai în acea viață trecută este mort.

Să nu mergem, atunci, chiar atât de departe. Să zicem că putem debarasa creierul numai parțial. Că putem lăsa amintirile personale esențiale ca să păstrăm continuitatea personalității. Am putea poate păstra cunoștințele de bază învățate în școală pentru a nu mai fi nevoiți să reluăm anevoiosul proces al educației. Am înlătura doar impuritățile acumulate, laolaltă cu tot ce-ar fi de prisos, și fără valoare. Din nefericire, educația școlară de bază deja direcționează personalitatea și existența unei anume personalități deja indică tendința individului. Noul individ, oricât de „reîmprospătat”, de „epurat”, nu ar reprezenta nici cel mai mic progres, că doar s-ar repeta pe el însuși în însușirile sale de bază la infinit. N-ar fi suficientă nici o „spălare” completă a creierului, acceptarea unei „morți mintale”, urmărindu-se numai perpetuarea trupului, nemurirea fizică. Este o diferență esențială între un nou individ cu creierul reînnoit, „reîmprospătat” și un individ cu adevărat nou. Individul reînnoit este produsul unui singur individ, pe când individul cu adevărat nou are doi părinți. Fiecare copil se naște cu jumătate din gene de la un părinte și cu jumătate de la celălalt. Chimismul propriu al organismului său este diferit de al fiecăruia din părinți și diferă de procesele chimice din organismul oricărei alte persoane care a trăit vreodată. Creierul copilului nou-născut nu este doar un creier nefolosit, el este un creier nefolosit dar diferit. Murim singuri, dar ne naștem dintr-o pereche. Viața sexuală nu este numai plăcere, ci este metoda elaborată în miliarde de ani ca mijlocul cel mai eficient de a menține flexibilitatea vieții în fața unui mediu în continuă transformare.

Necesitatea primordială o constituie indivizi noi și diferiți, nu doar vechi, dați în „spălătorie” și la „călcat”. Dar, dacă demonstrăm că nemurirea individului  este echivalentă cu moartea prin degradare și plictiseală la nivelul speciei, oare nu putem veni cu argumentul fatal că speciile oricum tot mor, tot dispar, așa că de ce am sacrifica nemurirea personală pentru ceva care și așa urmează să dispară? Doar este foarte bine știut, mii de specii au dispărut, s-au stins definitiv, în ciuda performanțelor sexelor și ale morții individuale. Și, totuși, dacă o specie dispare printr-o oprire a evoluției, obținută prin nemurirea individuală, acesta este absolutul ideii de moarte! Dacă, pe de altă parte, diferențierea pe sexe și moartea individuală sunt lăsate să continue procesul evoluției, este foarte posibil că Homo Sapiens va dispărea ca specie numai după ce va fi dat naștere unei specii diferite și (este de dorit) mai bună decât cea actuală.

Dacă specia tot trebuie să dispară la un moment dat, acest lucru să se întâmple după ce va lăsa în urmă și o specie și mai măreață, care să reia cu mai multă eficiență eterna luptă cu întunericul și care să tindă spre acele victorii pe care azi nu le putem măcar imagina. Privită corect, o asemenea dispariție a speciei n-ar fi de fapt o dispariție de loc, ci un alt pas înainte către singurul și cel mai valoros tip de nemurire - nemurirea vieții și inteligenței în abstract.