Primul automobil Ford în 1896 (URSULEANU)

<
(...)
Un filozof al automobilului a afirmat odată că: "Platon a pus ideile în cer, Aristotel pe pămînt și Ford pe roate".
(...)
Totuși Ford nu a excelat întotdeauna la capitolul idei. În sprijinul acestei teze contrariante este invocată următoarea istorioară. Henry Ford și-a construit. primul automobil în anul 1896. Scena memorabilului act de creație tehnică era o șandrama, investită vara și cu funcții de bucătărie sezonieră. Dar în acel an 1896, în bucătăria casei Ford se gătea altă mîncare de pește...
Cînd automobilul a fost în fine terminat, autorul lui a constatat fărå bucurie că ingineria lui omiseze din calcul un mic amănunt... Mașina era prea voluminoasă pentru a fi scoasă pe ușå.  Cum ferestrele erau și mai inadecvate circulației auto, constructorul a fost nevoit să procedeze asemenea. lui Alexandru Macedon cu nodul gordian: a spart unul din pereții bucåtăriei.
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 356-357.

"Locomotives actes" în Marea Britanie în secolul XIX (URSULEANU 1981)

<
(...)
Intrarea automobilului în arenă a stimulat însă și deprinderi noi, unele consolidate prin decizii legislative.. În Anglia a intrat în vigoare legea locomotives actes.În ciuda denumirii, ea nu îi privea pe fochiștii și mecanicii de locomotivă, ci pe conducătorii auto. Aceștia erau obligați acum să fie precedați pe stradă de un pieton care să fluture o eșarfă de culoare. roșie, ziua, sau să legene un felinar cu geamuri roșii, în timpul. nopții. În anul 1896 locomotives actes a fost abolită. Era și vremea, viteza automobilelor ajunsese la 25 kilometri pe oră, ceea ce descuraja pe orice însoțitor, fie el cu eșarfă ori cu felinar.

(...)
>

Sursa

Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981.

Primele abandonuri la raliuri (URSULEANU 1981)

<
(...)
Să rememorăm de exemplu cursa Paris - Marseille - Paris, organizată în 1896 de revista "France Automobile". Vreme urîtă, să nu scoți un cîine afară.  Vînt în rafale, ploaie pătrunzătoare. La start se aliniază 31 de piloți, la sosire ajung doar 13, murați ca șoarecii. Printre cei pierduți pe drum, marele favorit al cursei. A fost silit să abandoneze deoarece o maximă a vijeliei i-a smuls... pantalonii!
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București,1981, p. 334.

Primele accidente auto în secolul XIX (URSULEANU 1981)

<
Englezii, mari amatori de priorități în toate domeniile, ar fi măguliți ca întreaga suflare terestră să admită punctul lor de vedere, anume că primul accident auto ar fi avut loc pe pămînt britanic. S-ar fi petrecut acest fericit eveniment în anul 1801, cînd constructorul englez Trevitchick, încercîndu-și trăsura lui cu abur la o viteză de 8 mile pe oră, a pierdut controlul volanului și a năruit un gard de cărămidă.
Neavînd acte doveditoare pentru această întîietate, ci doar vagi amintiri și relatări apocrife, britanicii se mulțumesc și cu anul 1896 cînd, după cum atestă rapoarte de astă dată oficiale, la Londra au fost înregistrate de autorități două accidente de circulație recunoscute pe plan mondial. Tot e ceva...
(...) La cumpăna dintre fostul și actualul secol întîile namile motorizate secerau binișor în rîndul populației din Statele Unite. (...) Alarmate de noile realități, autoritățile cîtorva state americane au și votat în anul 1900 legi care îl obligau pe fiecare conducător auto să publice în ziare un anunț - cu 10 zile înaintea plimbării cu mașina - indicînd itinerarul detaliat pe care avea de gînd să-l urmeze.
(...)
>

SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 177.

Levasseur versus Deprez privind viteza automobilului (URSULEANU 1981)

<
(...) În același timp existau visători roși de nerăbdare să vadă noua invenție gonind și mai repede pe șosele. La banchetul dat cu prilejul inaugurării Automobil-Clubului din Paris, în 1896, fizicianul Marcel Deprez* și-a terminat alocuțiunea cu un toast profetic:
- Beau pentru vreme cînd automobilul nu va face numai 24 de kilometri pe oră, ci 50, sau chiar 60!
La care constructorul Levasseur se apleacă spre vecinul său de masă, șoptindu-i printre dinți:
-De ce trebuie oare, ca la terminarea unei mese atît de bune, să se găsească un exaltat care să afirme o asemenea prostie?
Istoria l-a făcut de rîs pe Levasseur și i-a dat satisfacție lui Deprez. (...)
>

SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 143.

NOTE M. T.
* Marcel Deprez (1843-1918) = Inginer francez specializat în electricitate. (http://www.annales.org/archives/x/deprez.html)
** Levasseur (?) =

„Pescuitorii de perle” (PASEK 1958)

Scriitorul ceh Mirko Pasek (1910-2002) a publicat în 1958, în timpul regimului comunist din Cehoslovacia, povestirea Pescuitorii de perle. Trasnsmisă oral până azi în comunitățile de pescuitori de perle din Marea Roșie, forma scrisă a povestirii este marcată ideologic de perioada și statul în care a fost scrisă. Acțiunea cărții, bazată pe fapte reale, se petrece în anii 1896 și 1913 pe țărmurile african și arab ale Mării Roșii.
Personajul principal, adolescentul somalez Saffar, poreclit El Seif (Sabia), era un pescuitor de perle. El practica această periculoasă meserie pentru care primea sume derizorii de la șeicul Ali Said. Stăpân al insulelor Dahlak din largul coloniei italiene Eritreea, situată pe țărmul african al Mării Roșii, Said era proprietarul unui vas  de 20 de tone, care servea ca bază bărcilor de pe care se scufundau tinerii pescuitori de perle localnici.
Povestea începe în 1896 cu moartea scufundătorului Aussa, în urma unei puternice hemoragii provocate de tăierea unui braț de o uriașă scoică tridacne. Pentru perla găsită de acesta Said a plătit căpitanului și secundului doar 60 de libre, din care a oprit 20 de libre pentru chiria vasului. Cei doi și-au împărțit pe ascuns banii, căpitanul oprindu-și 26 de libre, iar secundul 13 libre, libra rămasă fiind împărțită celor 11 scufundători. Aceștia au acceptat moartea lui Aussa și sumele infime ca pe niște momente ale unei vieți de credincios musulman dominată de voința absolută a lui Allah (Inșallah).
Sirianul Babelon, reprezentant priceput al unei firme pariziene Rosemau din domeniul prelucrării și comerțului de pietre prețioase, a încercat să cumpere cele 96 perlele strânse de Said. Cunoscut și ca Stăpânul perlelor, Said avea o pasiune obsesivă pentru pietrele prețioase și de aceea a refuzat sumele fabuloase oferite de sirian. La scurt timp nevasta i-a născut moșetnitorul mult așteptat, dar acesta avea constituție foarte fragilă, fiind botezat Abdallah (Robul Domnului).
Acțiunea continuă în anul 1913. Încercând să-l apere pe scufundătorul Raskalla, care ascunsese o perlă în gură și fusese descoperit de căpitan, Saffar surprinde neobservat momentul în care Said îi plătea pe cei doi șefi pentru cea de a 117 a perlă de foarte mare valoare intrată în colecția sa. Căpitanul și secundul încearcă ca de obicei să-i păcălească pe scufundători cu o sumă mică, dar Saffar, sub un impuls neașteptat, le cere celor doi să rostească rugăciunea sfîntă „fatha” ca dovadă că spuneau adevărul. Pescuitorii de perle asistă cu uimire la acest moment neașteptat, dar faptul că șefii îndeplinesc ritualul aparent netulburați în pofida minciunii acoperite, provoacă un puternic cutremur interior în sufletul inocentului Saffar. În urma conflictului cu căpitanul și secundul el fuge rănit, iar Raskalla este pedepsit prin tăierea unei mâini.
Saffar intră în serviciul grecului Popastratos, un nou concurent pentru Babelon în comerțul local cu perle. Popastratos încearcă și el fără succes să-i cumpere perlele lui Said, dar ca un negustor cu spirit de observație, remarcă faptul că pentru Abdallah perlele erau doar un mijloc de a obține banii care-i lipseau pentru distracții.
Babelon acționează mai repede și-l ia pe Abdallah sub „protecția” sa, asigurându-i cu documente banii necesari pentru o viață de huzur în schimbul perlelor neprețuite pe care acesta le va fi moștenit la moartea tatălui său.
În slujba lui Popastratos, Saffar îl cunoaște pe egipteanul alfabetizat Hamid, care-l ajută să învețe să citească și să intre astfel în lumea cunoașterii raționale.
Între timp, la un moment în care căpitanul și secundul fuseseră și ei plătiți de Said mai prost decât se așteptau, cei doi acordă scufundătorilor doar un bănuț la doi oameni. De data aceasta pescuitorii de perle se revoltă și cer din nou rostirea rugăciunii „fatha”, de data această într-o atmosferă foarte tensionată. Căpitanul și secundul repetă scena de pe vremea lui Saffar, dar evenimentul este întrerupt de declanșarea unei puternice furtuni în timpul căreia căpitanul este înghițit de mare, fapt pe care scufundătorii îl interpretează ca fiind voia lui Allah.
Popastratos, care cumpărase din provincia otomană Yemen  cantități mari dintr-o plantă halucinogenă, îl invită pe Abdallah sub pretextul sărbătoririi zilei regelui Greciei. Cu această ocazie, Abdallah devine dependent de el khat și își distruge total sănătatea firavă în casa grecului. Temător ca nu cumva fiul să nu moară înaintea tatălui, Popastratos îl otrăvește pe Said cu ajutorul unui vraci localnic. Dar spre surpriza sa, când îi aduce lui Abdallah vestea cea mare a morții tatălui său, inima fiului cedează și moare și el. Ca  urmare, Popastratos aleargă la concurență cu Babelon să-i ducă vestea următorului moștenitor al  perlelor, cumnatului lui Said, săracul Aziz. Cei trei merg acasă la Said pentru a pune stăpânire pe vasul de cristal în care Said își ținea perlele în apă de ploaie curată, dar vasul dispăruse împreună cu Bașir, valetul lui Said. Aziz închiriază un vas pentru a-l urmări pe cont propriu pe Bașir, dar este urmărit la rândul lui de Popastratos și Babelon cu vasul grecului. Cei doi scufundă vasul lui Aziz printr-o ciocnire intenționată și aruncă vina asupra lui Saffar, care este închis în orașul-port Massava. Popastratos și Babelon continuă urmărirea lui Bașir până la portul Aden, colonie strategică britanică pe coasta yemenită din sud-vestul Peninsulei Arabe. Aici, Babelon îl deconspiră  autorităților britanice pe Popastratos ca fiind spionul german Erik Leeb, venit să furnizeze arme beduinilor arabi. Franța și Marea Britanie erau aliate din 1904 împotriva Germaniei, fapt care va contribui la declanșarea Primului Război Mondial în 1914. Ca urmare, poliția britanică îl arestează pe Leeb și Babelon, scăpat de concurență, îl găsește pe Bașir într-un han din Aden și obține perlele de la acesta, amenințându-l că-l va denunța și pe el britanicilor ca un complice al germanului. Aflând că Saffar, ajutat de Hamid, evadase și îl căuta, Babelon pleacă portul Makalla de pe țărmul sudic al Peninsulei Arabe.
De fapt, Saffar se întorcea la tovarășii săi scufundători, comandați de alt căpitan. El îi instigă la revoltă, convingându-i că în urma deceselor lui Said, Abdallah și Aziz, vasul le aparține, fiind plătit prin munca lor îndelungată. El Seif  le subliniază descoperirea meditațiilor sale și anume că adevărata voință a lui Allah este ca oamenii să trăiască, să trăiască fericiți și săvârșind fapte bune. Saffar le propune să abandoneze pescuitul perlelor, deoarece pietrele prețioase reprezentau o o ispită aducătoare de moarte, și să trăiască din pescuitul peștilor. Scufundătorii încep o nouă viață, dar secundul, care reușise să fugă, s-a întors cu un alt cumnat moștenitor al lui Said și cu forțele de ordine. Autoritățile reprimă revolta și îi deportează Saffar și Hamid pe îngrozitoarea insulă Omonom, patria muștelor. Saffar moare cu convingerea că succesul următoarei revolte va fi asigurat de organizarea rezultată prin participarea unui număr mult mai mare de oameni cu o gândire deschisă de știința de carte...
În epilogul celor șase părți ale povestirii scrise, Babelon obține acceptul firmei sale pentru întoarcerea sa în Europa ca urmare a reușitei „afacerii” cu perlele lui Said. Dar în timp ce își aștepta înlocuitorul în portul Massava, un câine turbat îl mușcă de picior și moare în chinuri groaznice, capul său luând chipul omenesc al unei hiene, cu o „expresie dezgustătoare, flămândă, de lăcomie murdară...”
Textul se încheie cu următorul paragraf rezumativ caracterizat de o tentă de mesianism laic stângist: „O povestire despre un om dintre ai lor, despre El Seif, care a venit să le dea libertatea și demnitatea umană, o poveste care spune că El Seif se va întoarce cîndva aducînd cu el dreptatea, care e prea mare și prea sfîntă spre a se stinge odată cu omul.”


SURSA
Mirko Pasek, Pescuitorii de perle, trad. M. Ionescu-Nișkov, edit. Ion Creangă, București, 1983,  127 p.

Geologi români în Munții Dobrogei („Tomis”)

În 1878, în momentul unirii Dobrogei cu România, se  știa foarte puțin despre natura și alcătuirea Munților Măcinului, situați în nordul regiunii. Abia în 1896, Ludovic Mrazec, pionierul cristalografiei, mineralologiei și petrografiei românești, sosește în satul Horia din zonă. El clarifică originea vulcanică a granitului și reconstituie procesul evoluției nisipurilor și gresiilor de pe fundul fostei mări a Devonianului spre puritatea cuarțitelor bătrânilor munți, pe care le evidențiază pentru prima dată. Un eminent elev al său, Constantin Murgoci, relansează studiile, extinzându-le la toate rocile apărute în devonianul și silurianul erei paleozoice. El ajunge la concluzia că nașterea Hercinicilor Dobrogei nu este un act unic, ci o geneză într-un lanț de geneze care a debutat pe litoralul Bretaniei și s-a prelungit spre munții Crimeii și ai Caucazului. Investigarea Munților Dobrogei a fost continuată de un alt discipol al lui Mrazec, Ștefan Cantuniari, mai apoi Dumitru Rotman concentrându-se asupra cuarțitelor. Ca urmare, în cursul secolul XX pe harta subsolului Munților Dobrogei erau trecute uriașe zăcăminte de roci tari utile în construcții (granit, porfir, diorite, granodiorite) și cuarțite.


SURSA
?, Pe umeri unui secol de căutări și aflări omenești, „Tomis”, București