"Locomotives actes" în Marea Britanie în secolul XIX (URSULEANU 1981)

<
(...)
Intrarea automobilului în arenă a stimulat însă și deprinderi noi, unele consolidate prin decizii legislative.. În Anglia a intrat în vigoare legea locomotives actes.În ciuda denumirii, ea nu îi privea pe fochiștii și mecanicii de locomotivă, ci pe conducătorii auto. Aceștia erau obligați acum să fie precedați pe stradă de un pieton care să fluture o eșarfă de culoare. roșie, ziua, sau să legene un felinar cu geamuri roșii, în timpul. nopții. În anul 1896 locomotives actes a fost abolită. Era și vremea, viteza automobilelor ajunsese la 25 kilometri pe oră, ceea ce descuraja pe orice însoțitor, fie el cu eșarfă ori cu felinar.

(...)
>

Sursa

Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981.

Record de program de lucru auto în 1935-1936 (URSULEANU 1981)

<
(...)
Dacă așa arată automobilul cel mai populat din istorie, automobilul cu programul de lucru cel mai aglomerat din cîte se cunosc pînă acum a fost Citroen-ul francezului Francois Lecot. Într-un singur an (iulie 1935 - iulie 1936) mașină și conducător auto au parcurs înfrățiți 400 000 de kilometri. Adică în medie aproape 1100 de kilometri zilnic, adică tot zilnic 12 ore la volan.
Stabilind acest record din pură ambiție sportivă, Lecot poate dormi liniștit (dacă o mai trăi și azi): nimeni nu se va mai încumeta să-i bată recordul prea curînd. La prețurile actuale ale benzinei..
(..)

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 342.

Primele accidente auto în secolul XIX (URSULEANU 1981)

<
Englezii, mari amatori de priorități în toate domeniile, ar fi măguliți ca întreaga suflare terestră să admită punctul lor de vedere, anume că primul accident auto ar fi avut loc pe pămînt britanic. S-ar fi petrecut acest fericit eveniment în anul 1801, cînd constructorul englez Trevitchick, încercîndu-și trăsura lui cu abur la o viteză de 8 mile pe oră, a pierdut controlul volanului și a năruit un gard de cărămidă.
Neavînd acte doveditoare pentru această întîietate, ci doar vagi amintiri și relatări apocrife, britanicii se mulțumesc și cu anul 1896 cînd, după cum atestă rapoarte de astă dată oficiale, la Londra au fost înregistrate de autorități două accidente de circulație recunoscute pe plan mondial. Tot e ceva...
(...) La cumpăna dintre fostul și actualul secol întîile namile motorizate secerau binișor în rîndul populației din Statele Unite. (...) Alarmate de noile realități, autoritățile cîtorva state americane au și votat în anul 1900 legi care îl obligau pe fiecare conducător auto să publice în ziare un anunț - cu 10 zile înaintea plimbării cu mașina - indicînd itinerarul detaliat pe care avea de gînd să-l urmeze.
(...)
>

SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 177.

F. Rolfe - „Adrian al VII lea” / 1904 (BOXHALL 2006)

<
Adrian al VII lea
Frederick Rolfe

n. 1850 (Anglia), m. 1913 (Italia)
Prima ediție 1904
Primul editor Chatto & Windus (Londra)
Titlul original Hadrian The Seventh: A Romance

Vrând să fie luat drept preot, el și-a scurtat prenumele în „Fr”; în acest roman, el se imaginează papă, Adrian al VII lea, primul papă englez de după Adrian al V lea, dar și un alter ego al autorului, un catolic convertit, excentric și sărac. Noul papă face ordine în Europa combinînd autoritatea religioasă cu abilitatea politică într-un mod indirect, dar uneori sinistru de profetic. Progerman într-o epocă antigermană, romanul imaginează o Europă sub hegemonie germană. Adrian este urmărit de Jerry Sant, membru al grupului Liblab (combinație de liberali și laburiști). Înșelat în așteptările sale că papa va sprijini socialismul, Sant îl împușcă. „Lumea a plîns, a oftat, s-a șters la gură și a răsuflat ușurată... Dacă nu ai fi domnit, ar fi fost conducătorul ideal.”
Aceste ironii finale demonstrează că Adrian al VII lea este o ficțiune ciudată, dar nu o încercare de autoamăgire. O senzualitate fermecătoare, inocentă, dar neechivoc masculină temperează impulsurile romanului de a curăți Biserica Catolică. Într-un episod de un farmec surprinzător, papa îl învață pe un tânăr mlădios, membru al gărzii, secretele fotografiei color (necunoscută la acea vreme), dovadă a interesului său pentru noile tehnologii, precum marconigraful. Obsedat de jurnalism, Adrian citește zilnic treizeci și șapte de ziare, calculîndu-și mișcările politice pentru a le da satisfacție. În pofida arhaismului său, romanul a identificat cîteva din componentele de bază ale modernismului. AMu
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. , ed. , 2007, p. 24?: